Zilele trecute, o altă personalitate de prestigiu a vorbit ieşenilor. Este vorba despre profesorul de patrologie Andrew Louth (Marea Britanie), membru al Academiei Britanice pentru Ştiinţe, autor a numeroase cărţi şi studii de teologie patristică. Este unul dintre occidentalii care au descoperit Ortodoxia pe calea, mai ales, a studiului scrierilor Sfinţilor Părinţi. Deşi anglican, a publicat cărţi care, după aprecierea Părintelui Sofronie Saharov de la Essex, binecunoscut ucenic al Sf. Siluan Atonitul, erau pe deplin ortodoxe în conţinutul lor. După mai mulţi ani de la trecerea la Ortodoxie, a fost hirotonit preot pentru o comunitate parohială din Eparhia de Suroj, pe care o slujeşte de 11 ani. Aflat la vârsta deplinei înţelepciuni, nu doar prin prisma celor şapte decenii de viaţă, ci mai ales ca urmare a cuvintelor Sfinţilor Părinţi care l-au hrănit duhovniceşte şi l-au aşezat pe Cale, Părintele Andrew uimeşte prin simplitatea sa, prin naturaleţea sa, prin pacea şi smerenia pe care nu poţi să nu le "guşti" în prezenţa sfinţiei sale.
După ce a lansat, în cadrul FILIT, versiunea românească a unei lucrări de "Introducere în teologia ortodoxă", Părintele Andrew a acceptat să evoce, în faţa ieşenilor adunaţi în primitoarea biserică "Adormirea Maicii Domnului" din Galata (extrem de dinamică, prin străduinţa Pr. Mircea Stoleru), o altă personalitate a lumii ortodoxe din Marea Britanie: este vorba de Mitropolitul Antonie Bloom (de Suroj). Era firesc să se organizeze un astfel de eveniment pentru unul dintre cei mai îndrăgiţi predicatori şi scriitori contemporani pe care i-a cunoscut Ortodoxia. Dovadă sunt şi numeroasele traduceri ale cărţilor, predicilor şi interviurilor sale în limba română. La Iaşi, Doxologia a tradus şi publicat, anul acesta, două dintre titlurile semnate Mitropolitul Antonie de Suroj: este vorba de "Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea", respectiv "Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovniceşti pentru lectura zilnică".
În prima dintre cărţi, Mitropolitul Antonie insistă asupra necesităţii de a reface sau consolida comuniunea noastră cu Dumnezeu şi, implicit, cu cei din Biserică. Evident, iertarea, trăită sub toate aspectele şi implicaţiile ei, este singura cale spre a dobândi această pace. Spovedania, spre exemplu, are rolul de a-l reintegra în Trupul Bisericii pe cel ce s-a depărtat de Hristos. Duhovnicul primeşte la scaunul de spovedanie nu în nume propriu, ci în numele întregii comunităţi, al Bisericii, pe cel ce se pocăieşte/ întoarce cu toată inima spre Dumnezeu.
În celălalt volum, se regăsesc mai multe învăţături extrem de succinte, bune de lecturat în fiecare zi. Şi aici, accentul cade pe raportarea la Dumnezeu ca la Cel ce este loc al odihnei noastre, loc al vieţuirii noastre de fiecare clipă. Să facem din Dumnezeu un membru al familiei, având cu El o intimitate precum cu cei mai dragi nouă: "Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma «Împărăţia lui Dumnezeu». Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui.
(.) când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alţi oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: «Când bărbatul îşi găseşte o mireasă, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni». Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogăţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?" (pp. 63-64).
"Să fiu eu însumi anatema."
Urmărindu-le biografia, traseul acestor două personalităţi ale Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Antonie de Suroj şi Părintele Andrew Louth, pare a fi diferit. Primul a venit de la necredinţă la credinţă, printr-un moment de convertire survenit ca urmare a lecturării Evangheliei. Un moment zguduitor, în care a conştientizat prezenţa lui Hristos în camera în care se afla, prezenţă care, aşa cum mărturisea adesea, nu l-a mai părăsit niciodată. Părintele Andrew, pe de altă parte, nu a avut traseul unui călător pe drumul Damascului. Nu poate spune că şi-a pierdut vreodată credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fiul Său (cu excepţia unei scurte perioade din adolescenţă), ci că a fost un parcurs natural, gândind ortodox chiar înainte de a fi propriu-zis membru al Bisericii dreptmăritoare: "Mai degrabă aş putea spune că credinţa mea şi-a găsit cu adevărat casa în Ortodoxie. A fost o trecere firească". Ceva totuşi au în comun cei doi, ca de altfel şi alţi occidentali - sau din alte spaţii - convertiţi la Ortodoxie: e conştiinţa faptului că au ajuns, într-adevăr, acasă, că viaţa lor a ieşit la limanul împăcării desăvârşite cu Dumnezeu, cu oamenii, cu ei înşişi.
Şi ceea ce caracterizează convertitul autentic către dreapta credinţă este o anume delicateţe vizavi de acest fapt. Nu-şi fac din asta un titlul de glorie, trâmbiţându-şi pe toate drumurile opţiunea - dar nici nu-şi trec sub tăcere apartenenţa confesională -, după cum nu fac declaraţii belicoase despre confesiunea pe care au părăsit-o, evitând a stârni orice fel de polemică, dacă acest lucru nu constituie un imperativ misionar. Acest lucru îl poţi remarca nu doar la un fost anglican, precum Pr. Andrew Louth, la un fost romano-catolic, precum Pr. Gregory (Francis) desMarais, ci şi la cei cei provin din mediul protestant, precum Karl Christian Felmy, sau neoprotestant, ca Diacon Stephen Holley. Asta ca menţionez nume binecunoscute românilor, în general, şi ieşenilor, în special. Această atitudine ne-războinică a celor convertiţi are o explicaţie simplă, extrem de accesibilă. Aceşti oameni au ajuns, în Biserica Ortodoxă, cum spuneam, acasă. Iar omul care ajunge acasă, nu stă să se mai gândească la locurile pe unde a rătăcit, la piedicile pe care le-a întâmpinat pe traseu, la cei care l-au rănit, încercând să-l deturneze din drumul către ai săi. Ci, pur şi simplu, se bucură de cele ale casei şi de cei care constituie familia sa. Se bucură, cum se spune, de căldura căminului, de dragostea cu care este înconjurat în familie. Dacă se uită la cei ce încă nu sunt acasă, nu o face cu dispreţ sau cu mânie, ci cu durere şi cu nădejdea că şi ei vor găsi drumul cel bun.
Model exemplar, în acest sens, este Sf. Ap. Pavel, poate cel mai celebru convertit. Ajungând, dintr-un prigonitor al Bisericii, unul dintre cei mai activi apostoli, cu o râvnă misionară cât a celorlalţi la un loc, cel care se numea înainte Saul nu căuta către fraţiii săi care încă nu-L primeau pe Iisus Hristos ca Mântuitor, decât cu multă dragoste: "Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci" (Romani 9, 5). Iată câtă dragoste avea Pavel pentru cei care rămăseseră în sinagogă!
Nu pot să nu constat, în acest punct, cât de violenţi sunt la adresa Ortodoxiei unii dintre cei care o părăsesc, câte atacuri declanşează asupra Bisericii. Acesta este semnul cel mai clar că nu şi-au găsit pacea. Modul în care luptă împotriva credinţei pe care au lepădat-o denotă multă nelinişte. Ceva asemănător, psihologic vorbind, se întâmplă cu ateii care nu mai contenesc cu lupta împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi. Cum poţi lupta împotriva Cuiva Care, după părerea ta, nu există? De ce te-ar deranja un Dumnezeu Căruia Îi negi existenţa? Cel mult, ar trebui să-L tratezi cu indiferenţă, şi pe El, şi pe cei care-L urmează. Dar e firesc să existe această frământare, această tulburare la cei care nu-L acceptă pe Dumnezeu. Pentru că în inima lor nu este pace, iar ei ştiu cumva - chiar dacă nu conştientizeză, propriu-zis - că nu au ajuns acasă, că sunt fii risipitori, rătăcind pe drumurile înşelătoare ale acestei lumi. De aceea, pe toţi cei care nu sunt acasă nu-i poţi privi decât cu dorul celui care speră în reîntregirea familiei. Care aşteaptă ca fratele său să-şi vină în fire. Dacă e onest în căutările sale, acest lucru se va produce. Căci, aşa cum spune Părintele Rafail, fiul filosofului Constantin Noica, "Ortodoxia este firea omului".
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
.
pr. Constantin Sturzu
-
Parintele Andrew Louth
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.