Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj

Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj Mareste imaginea.

Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj Antonie Bloom

Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a nascut la Lausanne, in 19 iunie 1914. Copilaria si-a petrecut-o in Rusia si Persia, tatal sau fiind un membru al corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin.

In urma Revolutiei, intreaga familie a fost nevoita sa paraseasca Persia, ajungand in cele din urma la Paris, unde Antonie si-a facut studiile, luandu-si licenta in fizica, chimie si biologie, iar doctoratul in medicina la Universitatea din Paris.

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a servit ca ofiter al armatei franceze pana la caderea Frantei, iar apoi a lucrat in calitate de chirurg intr-unui din spitalele din Paris, fiind angajat totodata in miscarea de Rezistenta, in 1943 si-a depus voturile monahale, continuand safunctioneze ca medic in Paris.

In 1948 a fost hirotonit preot, iar in 1949 a venit in Anglia ca preot ortodox al Fratiei Sfintilor Alban si Serghie, fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse in Londra in 1950. In anul 1958 a fost uns ca episcop si in 1962 ca arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanie si Irlanda. In anul 1963 a fost de asemenea numit exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentala, fiind inaltat la treapta de mitropolit in 1966.

Mitropolitul Antonie a indeplinit un rol important in lucrarea ecumenica si cea inter-bisericeasca ca membru al delegatiei Bisericii Ruse la Conciliul Mondial al Bisericilor de la New Delhi din 1961 si de la Geneva din 1966.

     ***

- V-ati nascut in Rusia?

De fapt, m-am nascut in Elvetia, deoarece tatal meu era diplomat si s-a intamplat ca ai mei sa fie acolo cand m-am nascut. Dar ne-am intors in Rusia chiar inainte de Primul Razboi Mondial.

- Ce s-a intamplat dupa aceea?

Tatal meu s-a dus in misiune in Orient, in Persia; acolo mi-am petrecut a doua parte a copilariei mele.

- Ce s-a intamplat cu familia dumneavoastra dupa Revolutia rusa?

Am strabatut nordul Persiei pe cai si in carute, am trecut muntii Kurdistanului, apoi am traversat Tigrul si Eufratul imbarcati pe un slep. Pana la urma ne-am trezit intr-un vaporas englezesc care mergea spre India, iar de-acolo ne-am urcat intr-un vapor care se indrepta spre Southampton. Spun ca mergea "spre" si nu "la", fiindca nu am mai ajuns acolo de fapt. Chiar in momentul plecarii, ni s-a spus ca vaporul era prea vechi pentru a putea rezista vreunei furtuni, lucru care m-a facut sa fiu plin de sperante - de pilda, ca as putea sfarsi asemenea lui Robinson Crusoe, izolat pe o insula pustie. Nu puteam pricepe nici in ruptul capului cum putea mama sa fie atat de lipsita de romantism, incat sa-si doreasca vreme prielnica; cumva insa Dumnezeu s-a intamplat sa tina partea adultilor, asa ca in cele din urma am sosit cu bine la Gibraltar. Numai ca de-aici vaporul nu putea merge mai departe. In felul acesta, o parte din bagajele noastre au ajuns la Southampton - le-am recuperat paisprezece ani mai tarziu, trebuind sa platim o lira pentru vama. Intre timp am calatorit prin Spania, Franta, Austria si Iugoslavia. In cele din urma ne-am intors in Austria, unde am mers la scoala pentru un timp, dupa care am ajuns iarasi in Franta, in 1923, unde ne-am si stabilit pentru urmatorii aproximativ douazeci si sapte de ani.

- Se pare ca ati avut o copilarie romantica, plina de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatal dumneavoastra? Ce ocupatie a avut?

Evident, a trebuit sa abandoneze cariera diplomatica, hotarandu-se sa o incheie definitiv cu trecutul. Asa ca s-a decis sa-si asume responsabilitatea pentru toate grozaviile care se petrecusera in Rusia, alegand sa lucreze ca muncitor necalificat. A lucrat la caile ferate, in fabrici, si a facut lucruri de genul acesta pana cand i-a cedat sanatatea. Atunci s-a dedicat muncii de birou. Dar nu a mai incercat sa ajunga la nivelul pe care-l avusese inainte ca diplomat, fiindca era incredintat ca trecutul era trecut si ca cineva trebuia sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce se intamplase in Rusia.

- Tatal dumneavoastra pare sa fi fost un om extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le puteti aminti in legatura cu el?

Imi amintesc cateva din afirmatiile lui. Propriu-zis, sunt doua lucruri care m-au impresionat, si pe care le-am pastrat pentru tot restul vietii. Unul din acestea este despre viata. Imi amintesc ca mi-a spus dupa o sarbatoare: "Sunt ingrijorat pentru tine", iar eu i-am raspuns: "Crezi ca as putea avea un accident?" Atunci el mi-a zis: "Asta n-ar fi nimic, chiar daca ai fi omorat. Ma gandeam ca ti-ai pierdut integritatea". Iar alta data mi-a zis: "Sa nu uiti niciodata ca a fi viu sau a fi mort nu inseamna mare lucru. Ceea ce conteaza este lucrul pentru care traiesti si lucrul pentru care esti gata sa mori". Aceste lucruri au fost temelia educatiei mele si arata un sens al vietii pe care mi l-a transmis.

- Cum a fost afectata educatia dumneavoastra de-a lungul acestei perioade?

Dupa un timp in care am frecventat scoala ca toti ceilalti copii, de la varsta de doisprezece ani am inceput sa lucrez, dand meditatii copiilor mai mici decat mine, pentru a-mi putea plati cartile de care aveam nevoie la scoala.

- La ce materii dadeati meditatii?

Aritmetica si orice alta materie pe care eu o stiam, iar ei nu. Ceva mai tarziu am meditat la latina, pe care o stiam foarte bine, si in felul acesta am reusit sa-mi platesc universitatea. Meditam la fizica, chimie si latina cate trei-patru ore in fiecare seara, iar asta m-a sustinut financiar pe durata studiilor.

- Trebuie sa fi fost o viata foarte grea.

Asa este; caci nu mai puteam invata pentru mine in cursul saptamanii, ci trebuia sa fac totul la sfarsitul saptamanii, ceea ce insemna ca de cele mai multe ori trebuia sa invat si noaptea. Ma culcam la 8 dimineata, dormeam pana la amiaza, si apoi incepeam din nou sa lucrez. Ritmul acesta aproape ca m-a terminat, dar cel putin mi-a permis sa-mi continui studiile.

- In acea vreme studiati medicina?

Dupa ce mi-am terminat liceul, unde ma pregatisem in limbi clasice, m-am dus la Scoala de Stiinte a Universitatii Sorbona, unde am studiat fizica, chimia si biologia. Dupa absolvire, am mers la Facultatea de Medicina pe care am terminat-o in 1939, tocmai cand a izbucnit razboiul.

- Asadar, in 1939 erati medic?

Da. Numai ca in septembrie 1939 am fost recrutat, asa ca am fost implicat in razboi in doua moduri - la inceputul si sfarsitul lui, ca medic chirurg in armata franceza, iar in partea de mijloc a razboiului in Rezistenta franceza.

- Ati lucrat intr-un spital francez in timpul ocupatiei germane?

Pentru un timp am lucrat in spital, dar la un moment dat a devenit riscant, pentru ca ma inrolasem in Rezistenta si trebuia sa ma ocup de misiunile incredintate. Asa ca am parasit spitalul si am predat o vreme intr-o scoala.

- N-ati fost prins niciodata.

Nu, ma tem ca n-am reusit sa fiu erou nici macar in felul acesta.

- Care era nationalitatea dumneavoastra?

Am fost apatrid pana in anul 1937, cand am solicitat nationalitatea franceza, pe care am pastrat-o pana acum. Asa ca, tehnic vorbind, sunt francez, insa apartin acelei generatii care este ruseasca in inima ei. Prin educatie, cultura si asa mai departe, nu simt ca apartin pe deplin unei parti sau alteia. in Rusia ma simt rus datorita limbii si tarii, care sunt ale mele, desi nu le apartin fiindca sunt un emigrant. Iar in afara Rusiei sunt mult prea rus pentru a ma putea amesteca complet in mediul din jurul meu.

- Cand ati devenit crestin? A existat vreun moment decisiv?

Convertirea mea s-a produs in cateva etape. Pana pe la 15 ani, am fost un necredincios si un inversunat vrajmas al Bisericii. Nu stiam de nici un Dumnezeu, nu aveam nici un interes fata de El si uram tot ceea ce avea legatura cu ideea de Dumnezeu.

- In ciuda tatalui dumneavoastra?

Da, pentru ca pana la varsta de 15 ani viata fusese foarte grea, nu aveam un acoperis sub care sa locuim cu totii, iar eu locuiam la internatul scolii, unde viata era aspra si violenta. Toti membrii familiei mele locuiau in diferite colturi ale Parisului. De-abia pe la 14 ani am reusit sa locuim toti impreuna, ceea ce a fost o adevarata fericire si binecuvantare - este ciudat sa crezi ca cineva ar putea descoperi fericirea perfecta intr-o casa de la periferia Parisului, dar asa s-a intamplat. Era prima data de la Revolutie cand aveam si noi o casa.

Dar inainte de asta trebuie sa spun ca s-a petrecut ceva care mi-a dat mult de gandit. Pe la 11 ani am fost trimis intr-o tabara de baieti, unde am intalnit un preot care avea in jur de 30 de ani. M-a impresionat ceva la el - avea dragoste de daruit pentru toti, iar aceasta iubire nu era conditionata de cumintenia noastra, dupa cum nu era afectata nici de obrazniciile noastre. Era o neconditionata putere de iubire. Nu mai intalnisem asa ceva pana atunci.

Eram iubit acasa, desigur, dar mi se parea ceva firesc. Aveam si prieteni, dar si acesta era un lucru firesc; insa o asemenea iubire nu mai intalnisem vreodata. La vremea aceea, nu am pus-o in legatura cu ceva anume, gaseam doar ca acest om era extrem de derutant si de vrednic de iubit.

Numai dupa un timp, cand descoperisem deja Evanghelia, am inteles ca omul acela iubea cu o iubire care era de dincolo de el. Preotul acela ne impartasea iubirea dumnezeiasca sau, daca preferati, iubirea lui omeneasca avea o asemenea profunzime, cuprindere si intensitate, incat ne putea cuprinde pe toti in ea, fie cu bucurie, fie cu durere, dar oricum, intr-o singura iubire. Cred ca aceasta experienta a fost prima mea experienta spirituala profunda.

- Ce s-a intamplat dupa aceasta?

Nimic. M-am intors la internat si totul a urmat ca si inainte, pana cand toata familia a ajuns sub acelasi acoperis. Cand m-am trezit cuprins de fericirea deplina, un lucru neobisnuit s-a intamplat. Am descoperit dintr-o data ca, daca fericirea este lipsita de scop, este de nesuportat. Nu puteam accepta o fericire lipsita de rost. Greutatile si suferinta trebuie sa fie biruite, intotdeauna este ceva dincolo de ele. Dar pentru ca nu avea nici un sens ulterior si intrucat nu credeam in ceva, fericirea mi se parea alterata. Asa ca am hotarat sa cercetez timp de un an daca viata avea vreun sens. Daca, in timpul acelui an, nu puteam gasi nici un sens, ma hotarasem sa nu mai traiesc, ci sa ma sinucid.

- Cum ati iesit din aceasta fericire fara sens?

Am inceput sa caut in viata un sens diferit de cel pe care l-as fi putut gasi printr-o dedicare fata de un tel oarecare. Studiul si faptul de a ma face util in viata nu m-au convins catusi de putin. intreaga mea viata de pana atunci fusese concentrata asupra scopurilor imediate, si dintr-o data acestea devenisera goale. Am simtit ceva extrem de dramatic petrecandu-se in sufletul meu, in timp ce totul injur imi parea neinsemnat si lipsit de sens.

Au trecut in felul acesta cateva luni, si nimic nu aparea la orizont. Intr-o zi - era in timpul Postului Mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organizatii rusesti de tineret din Paris - unul dintre sefii organizatiei a venit la mine si mi-a zis: "Am invitat un preot sa ne vorbeasca, vino". Am raspuns cu o indignare violenta ca nu voi merge. Nu suportam Biserica. Nu credeam in Dumnezeu. I-am zis ca nu ma voi duce ca sa-mi pierd timpul, oricat de putin ar tine prelegerea. Seful nostru era insa un om subtil mi-a explicat ca toti cei din grupul meu au avut aceeasi reactie, si daca nimeni nu va veni va fi neplacut pentru toata lumea, de vreme ce preotul, care sosise deja, va trebui sa vorbeasca intr-o sala goala. "

N-ai decat sa nu asculti, mi-a spus liderul nostru, nu-mi pasa, dar macar vino, stai jos si fii prezent fizic". Macar atat devotament puteam sa arat si eu organizatiei mele de tineret, asa ca am asistat la intreaga conferinta. Nu aveam intentia sa ascult. Dar mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat. Vedeam un tablou al lui Hristos si al crestinismului care mi-era de neacceptat.

Cand conferinta a luat sfarsit, am gonit spre casa, pentru a verifica adevarul celor spuse. Am intrebat-o pe mama mea daca avea Evanghelia, fiindca voiam sa stiu daca Scripturile sustin imaginea monstruoasa cu care ramasesem in urma cuvantarii preotului. Nu asteptam nimic bun de la lectura care urma, asa ca am numarat capitolele celor patru evanghelii, ca sa ma asigur ca-l voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde timpul in mod nejustificat. Am inceput sa citesc Evanghelia dupa Marcu.

In timp ce citeam inceputul acestei evanghelii, inainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o data constient de faptul ca de cealalta parte a biroului meu se afla o prezenta. Iar certitudinea ca acolo era Hristos, stand langa mine, a fost atat de puternica, incat nu m-a parasit niciodata de atunci. Acesta a fost adevaratul moment decisiv. Pentru ca Hristos era viu si intrucat eu fusesem in prezenta Lui, puteam spune cu certitudine ca ceea ce Evanghelia afirma despre rastignirea profetului din Galileea era adevarat si ca centurionul a avut dreptate cand a spus:

"Cu adevarat Acesta este Fiul lui Dumnezeu".

Numai in lumina Invierii am putut citi cu incredintare povestea Evangheliei, stiind ca totul era adevarat in ea tocmai pentru ca evenimentul imposibil al invierii era pentru mine mai sigur decat oricare eveniment al istoriei. in istorie trebuie sa cred, invierea este ceea ce stiu cu siguranta. Dupa cum vedeti, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri si nici nu mi s-a dezvaluit ca o poveste in care se poate crede sau nu. Pentru mine a inceput ca un eveniment care lasa toate problemele necredintei in urma, fiindca era o experienta directa si personala.

- Iar aceasta convingere a ramas cu dumneavoastra pentru tot restul vietii? Nu ati avut si momente de indoiala?

Am devenit absolut sigur in mine insumi de faptul ca Hristos este viu si ca anumite lucruri exista. Nu aveam toate raspunsurile, dar, fiind atins de acea experienta, eram sigur ca ma asteptau in viitor raspunsuri, viziuni, posibilitati. Aceasta este ceea ce inteleg prin credinta - nu o indoiala in sensul de a fi in confuzie si perplexitate, ci a te indoi pentru a descoperi realitatea vietii, acel fel de indoiala care te determina sa doresti sa cercetezi si sa descoperi mai mult, o indoiala care iti cere sa explorezi.

- Cand ati fost hirotonit?

Am fost hirotonit in 1948, dar inainte de asta am depus voturile monahale. Acest lucru a fost facut in secret, fiindca statutul de monah era incompatibil , eu practica medicala. Asa ca am trait un fel de viata monahala sub paravanul activitatii medicale, incercand sa fiu credincios in mod launtric statorniciei, saraciei, castitatii si ascultarii, insa exprimand toate aceste lucruri in conditiile serviciului medical in care ma aflam - fie ca era vorba de vremurile de razboi sau de cele de pace care au urmat, cand am devenit medic generalist. Iar cand am devenit preot, faptul ca depusesem voturile a iesit la iveala. Exista insa asa o mare lipsa de preoti, ca nici unul dintre cei din generatia mea care s-au facut monahi cu gandul de a duce o viata retrasa nu a avut sansa de a-si implini dorinta. Am fost cu totii chemati de episcopii nostri si trimisi la lucrarea pastorala.

- Dar sunteti totusi un monah, insa traiti, cum s-ar zice, in piata cetatii.

Nu cred ca trairea in piete este diferita cu ceva de trairea in pustie. A fi sarac material este, intr-un fel, mult mai usor decat a fi sarac in mod launtric, in sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un lucru foarte greu de invatat si care se petrece treptat, de la un an la altul. Inveti cu adevarat sa apreciezi lucrurile, sa-i privesti pe oameni si sa constati frumusetea lor stralucitoare - fara a dori sa te instapanesti peste acesti oameni. A smulge o floare inseamna a intra in stapanirea ei, inseamna si a o ucide.

Votul saraciei ma face sa apreciez lucrurile mult mai mult. Dar in primul rand trebuie sa invatam sa fim liberi in noi insine. Sunt momente in care trebuie sa te retragi in mod fizic pentru a invata ce inseamna pentru ceva sau cineva sa existe in felul Iui propriu si nu doar ca o oglinda a emotiilor tale.

Se intampla atat de des ca, atunci cand spunem

 

"eu te iubesc", sa o spunem cu un mare "eu" si cu un "tu" mititel. Folosim iubirea ca pe o conjunctie, in loc sa ne raportam la ea ca la un verb care implica actiunea. Nu este de ajuns sa stam cu privirea atintita spre orizont, sperand ca astfel il vom vedea pe Domnul; mai curand ar trebui sa ne uitam cu atentie la aproapele nostru, care este cineva a carui existenta a fost voita de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu a murit.

Orice persoana pe care o intalnim are dreptul de a exista pentru ca are o valoare in sine, iar noi nu suntem obisnuiti cu lucrul acesta. Acceptarea deosebirii dintre mine si celalalt este un pericol pentru noi, ceva ce ne ameninta. A recunoaste dreptul celuilalt de a fi el insusi poate insemna recunoasterea dreptului sau de a ma ucide. Dar daca stabilim o limita dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta devine nedrept. Iubirea este dificila. Hristos a fost rastignit pentru ca ne invata un fel de iubire care ii ingrozeste pe oameni, o iubire care cere abandonare totala - este aducatoare de moarte.

- Ce vreti sa spuneti prin asta?

Daca ne intoarcem la Dumnezeu si-L intalnim fata catre fata, trebuie sa fim pregatiti sa platim pretul. Daca nu suntem gata sa platim acest pret, trebuie sa mergem prin viata ca niste cersetori, sperand ca altcineva va plati in locul nostru. Dar daca ne intoarcem la Dumnezeu vom descoperi ca viata este adanca, vasta si extrem de vrednica de trait.

- Ne-am putea intoarce la timpul in care erati in secret un monah si totodata medic? Ce-ati invatat din aceasta experienta?

Am sa va dau un exemplu concret. In spitalul in care lucram in calitate de chirurg militar, a venit odata un neamt cu un deget sfartecat de un glont. Chirurgul sef a venit, s-a uitat la rana si a zis:

 

"Taiati-l". Acesta era un lucru rapid si usor de facut - toata treaba n-ar fi luat decat vreo cinci minute. Atunci soldatul a spus: "Este cineva aici care stie germana?" Am vorbit cu el si am aflat ca este ceasornicar si deci, daca i s-ar fi amputat degetul, probabil ca nu ar mai fi putut lucra niciodata. Asa ca ne-am ocupat cinci saptamani de el tratandu-i degetul ranit, iar soldatul a putut parasi spitalul cu cinci degete in loc de patru. Din aceasta am aflat ca a fi ceasornicar este tot atat de important ca si orice altceva. As zice ca am invatat sa pretuiesc grijile omenesti mai intai. Dupa care poti incepe sa te rogi - o rugaciune statornica, staruind inaintea lui Dumnezeu, stand inaintea Lui fata catre fata, simplu spus, sa fii impreuna cu El.

- Iar dupa ce ati fost hirotonit ati ajuns in Marea Britanie?

Am ajuns in Marea Britanie la sfarsitul lui ianuarie 1949, pentru a fi preotul Fratiei anglo-ortodoxe a Sfintilor Alban si Serghie, lucru care pare destul de temerar daca e sa tinem cont de faptul ca nu stiam nici un cuvant in engleza la vremea aceea.

- Nu cred ca v-a luat prea mult timp sa invatati limba engleza.

Sa invat acea engleza de baza care mi-a permis sa comunic - si sa produc astfel un mare amuzament pentru ceilalti - asta nu mi-a luat mult.

- Acum mai intampinati greutati in a comunica? In definitiv, credinta crestina nu este ceva pe care oamenii ar intelege-o cu usurinta sau cu draga inima.

Nu vad nici o problema in asta. Scopul meu este de a trai intr-o situatie in care sa fiu in acelasi timp profund implicat si deplin liber. Lucrul esential este ca nu ma intreb niciodata care va fi rezultatul actiunii mele - asta este grija lui Dumnezeu. Singura intrebare pe care mi-o pun in viata este: ce trebuie sa fac in acest moment? Ce ar trebui sa spun? Tot ceea ce poti face este sa te straduiesti din toata flinta ta sa fii in fiecare clipa atat de cinstit pe cat iti sta in putinta - iar in rest lasa-L pe Dumnezeu sa se foloseasca de tine, chiar impotriva ta.

De fiecare data cand vorbesc, o fac cu toata convingerea si credinta care sunt in mine. imi pun viata in ceea ce spun. Nu cuvintele in sine sunt importante, ci faptul de a ajunge pana la nivelul convingerilor oamenilor. Acesta este temeiul comunicarii, acesta este locul in care ne intalnim cu adevarat unii cu altii. Daca unii vor sa ma ia peste picior, nu ma deranjeaza; dar daca ceea ce spun produce o scanteie in ei si ajungem sa vorbim, aceasta inseamna ca vorbim cu adevarat despre ceva care ne preocupa cu adevarat.

- Sunteti de parere ca transmiterea Evangheliei poate fi impiedicata de cultura de suprafata a stilului englezesc modern de viata?

Da, fiindca Evanghelia trebuie sa atinga nu doar intelectul, ci intreaga fiinta. Englezii spun adeseori:

 

"Este interesant, hai sa discutam despre asta, sa o studiem ca idee", dar in realitate ei nu fac nimic. A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in "barlogul tigrului" - Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea - trebuie sa patrunzi inauntru.

- Cand ati sosit in Anglia, v-a surprins ceva anume?

Cand am ajuns aici am fost ingrozit de atitudinea britanica fata de moarte. A muri, pentru ei, parea aproape ceva lipsit de decenta - daca ti s-a intamplat sa decazi intr-atat incat sa mori, exista niste specialisti de la pompele funebre care te aranjeaza si te dichisesc pentru inmormantare. Iar cam la vreo doua saptamani dupa asta, se tine o frumusica slujba de pomenire, in care-ti transferi sentimentele intr-un soi de domeniu spiritual.

Imi amintesc ca m-am dus sa predic despre moarte la Biserica Universitatii Cambridge, iar un preot de-acolo mi-a spus ca nu vazuse niciodata un mort. De ce exista aceasta atitudine morbida fata de moarte? In mod normal nu te descotorosesti de cineva dandu-l afara pe usa din dos! Daca moartea nu este altceva decat infrangere, sfarsitul vietii, bineinteles ca este neplacut pentru familie sa aiba de-a face cu ea, gandindu-se ca si lor li se va intampla curand acelasi lucru. Evident, cu cat ai o atitudine mai gresita fata de moarte, cu atat iti va aparea mai oribila si mai infricosatoare, imi amintesc de o alta intamplare.

O doamna in varsta a murit, iar familia ei m-a sunat rugandu-ma sa vin, fiindca le eram prieten. Ajungand acolo, am observat ca nu era nici un copil prin preajma. Am intrebat care era motivul, caci in Biserica ortodoxa copiii merg intotdeauna la cel mort, iar cosciugul este lasat deschis. Mama lor a raspuns:

 

"Vor fi inspaimantati, ei stiu ce este moartea". Am aflat ca nu cu mult timp in urma copiii vazusera un iepure mort strivit de o masina; de aceea, parintii s-au gandit ca se vor teme daca o vor vedea pe bunica.

Am intrebat daca n-ar putea fi lasati sa intre, caci altfel, le-am spus parintilor, s-ar putea ca ei sa ramana intotdeauna cu aceasta atitudine tematoare fata de moarte. Pana la urma parintii au fost de acord sa-i lase pe copii sa intre in casa asa ca am intrat impreuna in camera in care odihnea bunica. O vreme, am stat tacuti langa pat, apoi unul din copii a zis:

 

"Ce frumoasa e bunica!" Moartea incetase sa mai fie ceva infricosator, ceva de care sa te temi.

- Nu ati spus nimic despre mama dumneavoastra, dar cred ca va era foarte apropiata.

Era o femeie minunata, foarte simpla si directa. Propria mea experienta a mortii am avut-o prin mama, caci a avut cancer. Viata a capatat o semnificatie uriasa - tot ceea ce spuneam sau faceam putea fi un ultim gest, totul trebuia sa cuprinda patruzeci de ani de iubire.

- Trebuie sa va f! marcat intr-un fel statutul de emigrant si sentimentul de a nu apartine pe deplin unui loc. Privind in urma, in viata dumneavoastra, ati putea spune ca aceasta experienta v-a influentat credinta?

Cred ca aveti dreptate. In timpul Revolutiei L-am pierdut pe Hristos-ul splendorii liturgice si L-am aflat pe acel Hristos care este vulnerabil asa cum eram si noi, pe Hristosul respins si alungat la fej cum eram si noi - L-am aflat pe Hristosul care in ceasul Patimilor nu mai avea nimic, nici macar prieteni, intr-o situatie care semana cu experienta noastra.

Dumnezeu te ajuta arunci cand nimeni altcineva nu te ajuta. Dumnezeu se afla in punctul de maxima tensiune, in locul critic, in mijlocul furtunii. Intr-un fel, deznadejdea se afla in mijlocul tuturor lucrurilor - numai sa stim cum sa trecem prin ea. Trebuie sa fim pregatiti pentru o vreme in care Dumnezeu nu va fi langa noi si trebuie sa stim sa ne ferim sa punem in locul Lui un fals Dumnezeu.

Intr-o zi, dupa cum o spun in carte, o fata a venit in sala mea de operatii pentru a condamna Evangheliile, dar fara sa le fi citit. In luna ei de miere, s-a dus la cinematograf cu sotul ei si a orbit din senin. Ulterior au descoperit ca suferea de o boala incurabila. Aflandu-se in ultimul stadiu al bolii, fata aceea mi-a scris:

 

"Inima mea este neputincioasa, nu se mai poate misca catre Dumnezeu" si a avut curajul de a accepta adevarata absenta fara a o inlocui cu o prezenta mincinoasa, cu un fals Dumnezeu compatimitor. Curajul exceptional al acestei persoane m-a impresionat foarte mult; acestea sunt lucruri pe care nu le pot uita.

Ziua in care Dumnezeu este absent, cand tace - acesta este inceputul rugaciunii. Nu atunci cand avem multe de spus, ci atunci cand ii spunem:

 

"Nu pot trai fara Tine, de ce esti atat de crud, atat de tacut?" Faptul de a sti ca ori il gasim, ori murim -asta ne face sa ne cautam scaparea la locul in care ne aflam in Prezenta. Daca ascultam de ceea ce inimile noastre stiu despre iubire si dor si daca nu ne temem de deznadejde, vom afla ca biruinta este intotdeauna de cealalta parte a deznadejdii.

Si mai este timpul acela in care avem un dor al inimii dupa Dumnezeu insusi, nu dupa darurile Lui, ci numai dupa El. Este multa tristete in ochii care incep sa vada si care cerceteaza infinitul, adeseori in mijlocul implinirii si al fericirii. Este vorba de un dor de casa, dupa un camin care nu poate fi localizat geografic, acel camin in care se gasesc iubirea, plinatatea si viata.

- Imi amintesc ca spuneati: "Este drept ca sunt nebun, dar este o nebunie stranie, fiindca si altii vor sa se molipseasca de ea". Ce doreati sa spuneti prin asta?

Fiind crestini, ne aflam intotdeauna in tensiune - in neliniste, dar in acelasi timp in fericire. Acesta este un lucru nebunesc, ridicol. Numai ca este adevarat - la fel de adevarat ca atunci cand acceptam intunericul noptii deopotriva cu stralucirea zilei. Trebuie sa implinim un act de capitulare - daca sunt in Hristos, atunci exista momente in care trebuie sa impartasesc strigatul Domnului pe Cruce si intristarea Lui din Ghetsimani. Exista un mod de a fi infrant, chiar in credinta noastra - atunci cand impartasesti tulburarea Domnului. Nu cred ca ar trebui sa spunem:

 

"Aceasta nu ti se va intampla tie niciodata". Daca suntem crestini ar trebui sa trecem prin aceasta viata acceptand viata si lumea fara a incerca sa cream o lume falsificata.

Dar, pe de alta parte, crestinul este asemenea celui care traieste in trei dimensiuni intr-o lume in care majoritatea oamenilor traiesc doar in doua. Oamenii care traiesc in libertate si in interiorul unei dimensiuni a vesniciei vor simti intotdeauna ca ceva este gresit, vor descoperi ca ei sunt cei care vor ramane intotdeauna pe dinafara. Cu aceasta problema s-au confruntat primii crestini atunci cand au afirmat ca singurul lor rege era Dumnezeu. Ceilalti s-au strans roata in jurul lor si le-au spus:

 

"Daca spuneti asta inseamna ca nu va mai supuneti regelui nostru", asa ca deseori ii persecutau.

Numai ca singurul mod adevarat de a ramane devotat lumii bi-dimensionale este a fi devotat lumii tri-dimensionale, pentru ca in realitate lumea are trei dimensiuni. Daca traiesti cu adevarat in trei dimensiuni fara a vietui simplu in doua, imaginandu-ti-o doar pe-a treia, atunci viata va fi deplina si semnificativa. Primii crestini puteau trai asa, iar crestinii de astazi pot si ei.

- As dori sa discutam o ultima chestiune - in legatura cu Rusia. Va duceti acolo destul de des. Despre ce este vorba?

Ma duc in Rusia o data pe an, pentru a-l informa pe patriarh in legatura cu viata bisericeasca din Vest, pentru a vorbi in facultatile de teologie si pentru a pastra legatura cu Biserica rusa. Slujesc acolo, predic in biserici si vorbesc cu oameni obisnuiti.

- Va implicati si politic?

Am incercat sa realizam o tensiune creatoare intre faptul de a apartine fara rezerve Bisericii ruse si faptul de a fi emigranti politici. In aceasta tensiune in care ne aflam, intre calitatea de membru al Bisericii si calitatea de cetatean, prima este mult mai libera decat daca am fi avut o relatie mai armonioasa intre Biserica si Stat.

- In ce masura se poate vorbi despre crestini practicanti astazi in Rusia?

Cred ca este un procent semnificativ. Statistic vorbind, am putea considera ca avem aproape 30 de milioane de inchinatori in Rusia, ceea ce reprezinta un numar mare dupa cincizeci de ani de suprimare sistematica a credintei, savarsita in perioada stalinista printr-o violenta extrema si o propaganda metodica, in realitate insa, tineretul rus a devenit tot mai interesat de probleme care tin de viata spirituala si exista un numar in crestere de tineri care vin la biserica, fie sa cerceteze, fie pentru a ramane membri ai ei. Este un cerc foarte, mare de tineri pentru care Dumnezeu, problemele spirituale sunt de mare importanta.

- Exista impresia, atunci cand vorbiti, nu neaparat cand va referiti la Rusia, ci in general, ca cereti foarte mult de la oameni? De pilda, ati vorbit mai devreme despre "a plati pretul" si mai considerati si ca moartea nu este ceva foarte grav.

Aveti dreptate, asa este. Poate ca as putea ilustra aceasta printr-o poveste care tine de istoria mai recenta a Bisericii ruse. Cred ca povestea arata ceea ce vreau sa spun in legatura cu faptul de a fi crestin. in anii Razboiului Civil, cand armatele rivale luptau pentru putere, cucerind si pierzand teren timp de trei ani, un mic orasel care pana atunci fusese tinut de ramasitele trupelor imperiale, cazu in mainile Armatei Rosii.

O femeie care avea doi copii mici, in varsta de patru si cinci ani, descoperi ca se aflau in pericol de moarte, fiindca sotul ei facea parte din tabara opusa. Femeia se ascunse intr-o casa parasita, sperand ca va gasi un prilej pentru a putea scapa, intr-o seara, o femeie tanara, Natalia, cam de aceeasi varsta cu ea - injur de douazeci de ani -, ii batu la usa si intreba daca ea era cutare. Auzind ca mama incuviinta, Natalia o preveni ca fusese descoperita si ca urma sa fie prinsa chiar in noaptea aceea pentru a fi impuscata. Si adauga:

 

"Trebuie sa fugiti chiar acum." Mama se uita la copii si spuse: "Cum as putea fugi?" Tanara, care pana atunci nu fusese decat un aproape cu trupul, deveni in acel moment aproapele din Evanghelie. Ii spuse: "Poti, pentru ca eu voi ramane aici si voi raspunde in numele tau cand vor veni dupa tine." "Dar atunci te vor impusca pe tine", zise mama. "Da, numai ca eu nu am copii." Si a ramas precum a zis.

Ne putem inchipui urmarea. Putem vedea noaptea venind, invaluind casuta in intuneric, in intristare, in frig si-n umezeala. Putem vedea acolo o femeie care-si astepta moartea si ne putem aminti de gradina din Ghetsimani. Ne-o putem imagina pe Natalia cerand ca acest pahar sa treaca de la ea, cerere intampinata, precum cea a lui Hristos, de tacerea divina. Putem s-o vedem cum isi indreapta gandul catre toti aceia care ar putea-o ajuta, dar care acum nu erau langa ea. Ucenicii lui Hristos au dormit; iar ea nu se putea duce la nimeni fara a trada. Ne putem imagina ca s-a rugat nu o data cajertfa ei sa nu fie zadarnica.

Probabil ca Natalia s-a intrebat nu o data ce se va intampla cu mama aceea si cu copiii ei dupa ce ea va muri, fara sa primeasca alt raspuns decat cuvantul lui Hristos:

 

"Nimeni nu are mai multa dragoste decat cel ce-si pune viata pentru prietenul lui". Poate ca nu o data s-a gandit ca intr-un minut s-ar fi putut pune in siguranta! Era destul sa deschida usa, pentru ca, din clipa in care s-ar fi aflat in strada, sa inceteze sa mai fie acea femeie - ar fi devenit ea insasi, din nou. Nu trebuia decat sa-si nege falsa identitate, identitatea pe care o impartea cu altcineva. Numai ca a murit, impuscata. Mama si copiii ei au scapat.

 interviu realizat de Timothy Wilson

Scoala Rugaciunii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Scoala Rugaciunii"


 

 

 

06 Octombrie 2014

Vizualizari: 9259

Voteaza:

Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj 3.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE