Părintele Paisie Olaru spunea că Dumnezeu, la Judecata Sa, ne va întreba „câte suflete am adunat aici și câți s-au mântuit... Altfel, stăm degeaba dacă nu ne vedem de suflet!”.
Drept urmare, înaintea lui Dumnezeu nu va fi vorbire, așa cum credem noi, despre meritele noastre lumești: școli absolvite, funcții avute, averi adunate...
Dacă ar fi așa, cum credeți că vor fi mântuiți cei săraci, bolnavi, abandonați de oameni..., care aparent nu au realizat mai „nimic” în această viață, din cauza neputințelor de tot felul, intelectuale, ori trupești, ori materiale...?
„Jos pălăria” pentru toți cei care au făcut și pentru cei care fac atâtea, prin profesia lor, datorită cărora avem hrană, asistență medicală, electricitate, posibilitatea de a cunoaște, de a călători... Ar fi o listă foarte lungă, ca să poți să-i cuprinzi pe toți acești „anonimi”, care își fac datoria la locul lor de muncă și datorită cărora viața noastră se umple de culoare, de frumusețe și de atâtea facilități....
Ce bine ar fi, dacă ar veni cât mai curând acea zi binecuvântată, ziua în care omul se va trezi la realitate și va conștientiza că unicul sens al vieţii este Iubirea.
Ca nu cumva să realizăm într-un târziu, că „întreaga noastră viaţă ne-am privat-o de sens, am jefuit-o noi înşine şi astfel ne găsim complet dezbrăcaţi...”, adică goi de iubire.
Aceasta este unica întrebare pe care Dumnezeu ne-o va adresa, fiecăruia dintre noi, la Judecata Sa: „Ai avut inimă de om sau în locul inimii ai avut o piatră?” (Părintele Antonie de Suroj).
De fapt, noi singuri ne osândim prin faptele noastre rele: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate că faptele lui sunt săvârşite în Dumnezeu” (Ioan 3, 19-21).
De câte ori nu afirmăm că iubim pe aproapele nostru. E ușor de spus, mai ales atunci când suntem la distanță și când nu implică nici un efort din partea noastră sau măcar o dovadă minimă de iubire.
Mă mir că rețelele de socializare nu „explodează” de atâta dragoste „declarativă”..., un spațiu virtual în care toată lumea „iubește” fictiv pe toți și în același timp urăște real pe toți!
Ce înseamnă această „părută” iubire? Înseamnă a iubi doar ceea ce ne convine și la modul în care ne convine... Înseamnă a-l judeca și ponegri pe cel ce se ostenește pe calea virtuților, chiar și pentru cea mai mică greșeală, trecând însă cu vederea răutățile fără de număr ale celor „rătăciți” pe cale.
Motivul e unul simplu: pe cei dintâi îi invidiem, de ceilalți nu ne pasă. Cunoașteți zicerea: cel netrebnic vrea să-l vadă pe cel bun, cel puțin la fel de rău ca și el! De aceea, netrebnicul nu va incerca niciodată să devină mai bun, ci se va strădui să-l distrugă pe cel mai bun decât el, prin orice mijloacele.
Nu întâmplător oamenii pe care „credem că îi iubim” sunt foarte puţini. Ei sunt cei care acceptă să se conformeze condițiilor impuse.
Părintele Antonie de Suroj arăta faptul că o astfel de „iubire” care condiționează, orientată după bunul plac și după interese, nu poate vedea decât „urâțenia” celorlalți, visând la o „frumuseţe perfectă”, așa cum mintea o zugrăvește în nuanțe abstracte și ireale, în fond, o iubire amestecată cu un egoism disimulat.
A iubi înseamnă a ne purta „sarcinile unii altora” (Galateni 6, 2), cuvânt care se referă nu doar la propriile necazuri, ori la propriile așteptări și dorințe, ci mai ales la grija față de persoana de lângă noi.
De aici se naște o altă întrebare, în legătură cu iubirea noastră față de aproapele: suntem capabili să purtăm povara problemelor de viață ale semenilor, atunci când suferința se prelungește, când boala pare fără de sfârșit, când greutățile sunt multe și nelimitate?
Şi atunci, constatăm că lucrurile nu stau așa cum credeam noi. Adică, odată cu trecerea timpului, sentimentele se răcesc..., și nu numai, ci ne îndepărtăm încet-încet unii de alții, pentru ca în cele din urmă să-l părăsim chiar și pe cel aflat la mare nevoie.
Nefericirea nu înseamnă a iubi „puţin” sau a nu fi capabili să iubim un număr mare de oameni, ci a vedea cum dragostea noastră, pentru cei pe care noi îi numim „dragi”, este „jalnică, clătinată de nerăbdare, dezbrăcată de tandreţe...”.
De aceea ar trebui să ne întrebăm, ce fel de dragoste avem față de oameni: „o dragoste de bucurie sau o dragoste din interes”? Dragostea noastră este resimțită de aproapele ca libertate sau ca o „stare de sclavie”?
Atâta timp cât celălalt percepe dragostea noastră ca pe o povară, care îl privează de libertate și creativitate, care îl „sufocă” și îi controlează viața, nu se poate vorbi despre o dragoste adevărată (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina vindecării”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
Dacă într-adevăr am avea iubire reciprocă, unii față de ceilalți, nu ar mai fi pe pământ atâtea nedreptăți, suferințe și răutăți..., ci toți am trăi în bunăstare, pace și liniște sufletească!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.