Scopul prim si esential al practicii rugaciunii Iui Iisus consta pentru staretul Vasile in curatirea mintii noastre de patimi. Numai cu o intentie ferma si hotarata de a lupta pana la moarte impotriva radacinilor oricarui pacat al nostru, care sunt patimile, putem spera sa inaintam pe calea unirii cu Dumnezeu. Daca vrem ca lupta noastra impotriva patimilor sa aiba succes, este necesar sa cunoastem modul in care acestea se nasc, cresc si lucreaza in noi. Fara a le cunoaste mecanismele intime, cum vom putea spera sa taiem radacinile adanci? Lipsiti de o asemenea cunoastere, lupta noastra este asemenea celei a unui om care "duce razboi cu dusmanii sai noaptea, pe intuneric: aude glasurile dusmanilor si primeste rani de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin si cum anume si de ce se razboiesc cu el” pana cand ignora modul in care dusmanul sau duhovnicesc il indeamna la rau, suscitand sau atatand patimile, omul nu poate spera sa scape de intunericul in care este infasurata mintea sa.

Pentru a lupta la lumina si la vedere, in fata dusmanului, nu este totusi suficient atingerea unei trepte inalte in lucrarea unor practici ascetice.

Drept exemplu, staretul Vasile relateaza despre un ascet care, dupa treizeci de ani traiti in cea mai desavarsita singuratate, fara a fi intalnit vreun om si fara sa fi mancat paine, hranindu-se numai cu radacini, fusese in tot acest timp si continua sa fie prada gandurilor rele. Motivul unei atari situatii, ne explica staretul Vasile, se datora faptului ca acel ascet nu invatase sa cunoasca modul in care lucreaza patimile. La o atare cunoastere insa nu se poate ajunge fara lucrarea mintii: "Cine nu vrea sa se invete lucrarea mintii, acela nu poate cunoaste nici insasi treapta incepatorului, si anume ce este sugestia, asocierea, captivitatea si patima."

Ultimii patru termeni se refera la conceptia clasica, destul de obisnuita in traditia ascetica rasariteana, care explica modul in care se cuibaresc in noi patimile. Dispusi in ordine bine definita, termenii indica diferitele faze succesive prin care ajungem sa fim antrenati de o patima si, in acelasi timp, permit individualizarea diferitelor grade ale responsabilitatii si patrunderii raului in mintea noastra. in textul staretului Vasile, acesti termeni nu sunt explicati defel, pentru ca semnificatia lor este considerata cunoscuta, tinand seama si de faptul ca ample explicatii se gasesc tocmai in scrierile acelor autori inaintea carora staretul Vasile isi aseaza Introducerile. Sa cautam sa vedem pe scurt la ce anume se refera acestea mai exact.

Primul termen, "momeala" sau atacul ori sugestia, indica pur si simplu gandul sau imaginea unui obiect care se iveste intamplator si pe negandite in mintea noastra, "insotirea" consta in dialogul cu obiectul care ni s-a infatisat avandu-ne atentia unita cu el. "Robirea" sau captivitatea este caracterizata printr-o convietuire stabila cu obiectul care ni s-a infatisat si care ne-a incantat inima in asemenea masura, incat o obliga sa actioneze ca un prizonier inlantuit. in fine, dupa o repetare frecventa de astfel de actiuni, raul se cuibareste ca o obisnuinta in adancul inimii si ne gasim cufundati in "patima" care este adevarata boala a sufletului. Sa mai adaugam ca in aceasta succesiune la unii autori se poate intalni si un alt termen, "consimtirea", care indica momentul precis in care vointa accepta obiectul propus. Acest termen poate fi absorbit, ca la staretul Vasile, de cel urmator, "robia", care poate fi considerata ca o serie de "consimtiri".

Numai cunoscand si stiind in practica sa discernem aceste faze succesive care duc la patima, avem posibilitatea de a ajunge la radacina raului si, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, de a reusi sa-l smulgem din radacina. Din moment ce intreg procesul de dezvoltare incepe cu "momeala", e usor de intuit ca, reusind sa intervenim in acest stadiu, se vor putea evita mai usor cele urmatoare. Lupta noastra trebuie deci sa aiba loc la nivelul "momelii" sau sugestiei.

Cei ce refuza sa invete lucrarea mintii si, prin urmare, dupa Vasile, nu pot ajunge la cunoasterea modului in care lucreaza patimile, se gasesc intr-o situatie extrem de primejdioasa, in fapt, acestia se limiteaza la respingerea raului numai in stadiul consimtirii, cu convingerea ca pana in acel moment nimeni nu poate fi considerat vinovat din punct de vedere moral. Pentru ei, incalcarea poruncilor lui Dumnezeu trebuie sa comporte o actiune externa vinovata, pe buna dreptate se intreaba staretul Vasile cum este posibil ca un om sa accepte sa stea de vorba cu gandurile rele si sa fie convins ca merge pe calea buna numai pentru ca se limiteaza sa nu consimta la actiunea externa corespunzatoare. Acesta, asa cum si-l imagineaza staretul nostru, "face caz doar de preacurvie si curvie, de culcarea cu barbati si cu dobitoace (adulter, desfrau, homosexualitate si bestialitate), de ucidere, furt si otravire si de alte pacate de moarte si capitale asemanatoare, de la care ferindu-se i se pare ca sta in picioare".
Reclamand, mai cu seama pentru un monah, necesitatea de a lupta impotriva raului incepand de la ganduri, staretul nostru se aliniaza unui punct fundamental al traditiei ascetico-monahale. Potrivit Parintilor, monahul se indeparteaza de lume nu numai pentru a se sustrage de la prilejurile si de Ia obiectele externe care in mod obisnuit ii duc pe oameni la incalcarea poruncilor. Fuga sa de lume pentru a trai in singuratate isi atinge scopul in lupta impotriva raului pana la distrugerea radacinilor lui celor mai profunde si mai intime. Nu va trebui deci sa infrunte atat lucrurile si prilejurile externe, de altfel destul de reduse in conditiile sale de viata, cat mai ales reprezentarile lor mentale. intreaga traditie este de acord in a atribui monahului sarcina luptei mai ales la nivelul gandurilor. Gandurile pacatoase deci trebuie respinse inca de la prima lor ivire, atunci cand mintea este atinsa de ispita lansata impotriva noastra de demon.

In scrierile sale, staretul Vasile subliniaza in mod repetat necesitatea de a sti sa recunoastem "momelile" inca la prima lor aparitie. Semnificativa in acest sens este interpretarea unui cunoscut pasaj scripturistic. Este vorba de versetul 9 al Psalmului 136: "Fericit este cel va apuca si Va lovi pruncii tai de piatra." "Pruncii", adica fiii Babilonului personificarea raului, sunt gandurile abia nascute datorita carora vrajmasul se insinueaza in om; toate aceste ganduri trebuie sa fie zdrobite de "piatra" care, dupa tipologia Sfantului Apostol Pavel, este Hristos. Iata cum isi incheie staretul Vasile Introducerea sa la Isihie, rezumand datoria specifica a rugaciunii lui lisus: "Si, mai cu seama, mintea poate privi de la inaltimea ei toate cele ce se tarasc jos inaintea ei, de la unele intorcandu-se, pe altele izgonindu-le, iar pe celelalte zdrobindu-le ca pe niste prunci ai Babilonului de piatra (Ps 136, 9) care este Hristos."

Daca va reusi sa blocheze si sa distruga toate ispitele inca de la ivirea lor, va fi total liber de orice patima. Este vorba totusi de o posibilitate foarte teoretica pentru omul care abia isi incepe propriul drum duhovnicesc. Din doua motive: mai intai, imposibilitatea practica de a fi totdeauna si in mod constant in garda si atent la discernerea fie si a celui mai mic gand. Razboiul interior pe care Satana il duce impotriva noastra are o caracteristica diferita, care il deosebeste de orice alt tip de razboi: nu se cunoaste momentul declararii ostilitatilor si nu exista posibilitatea de a se ajunge la un armistitiu. Aceasta inseamna ca dusmanul nostru e mereu la panda si poate in orice moment incerca sa se furiseze in inima noastra cu o sugestie, profitand de momentele de oboseala si de neatentie. in al doilea rand, succesiunea diferitelor momente ale ispitirii e valabila ca explicatie generala si se refera la o situatie ideala.

De fapt, atunci cand un ascet isi incepe lupta, o serie de patimi sunt deja ivite in inima sa. In multe cazuri, imaginile care apar atunci mintii nu sunt propriu-zis sugestii, nu reprezinta prima faza a procesului care duce la patima, ci sunt deja produsul patimii insesi. Nu mai avem atunci de-a face cu "pruncii" Babilonului, iar batalia care rezulta de aici este de cu totul alt ordin. in prezenta actiunii unei anumite patimi, mai este oare posibil sa te dedici practicii rugaciunii lui lisus? Raspunsul staretului Vasile este pozitiv: trebuie sa lucram impotriva patimilor care sunt inca vii inauntrul nostru in acelasi mod in care ne comportam fata de ispite. Modul de lupta nu este cu nimic diferit, si confirmarea faptului o putem gasi in aceea ca, atunci cand vorbeste de lupta impotriva ispitelor, staretul nostru face totdeauna referire si la patimi si la pacate. Singura particularitate consta in aceasta: in prezenta "momelilor", invocarea noastra este adresata lui Dumnezeu pentru a obtine ajutorul si harul necesare pentru a rezista dusmanului; cand insa suntem cazuti in pacat, aceeasi invocare are scopul de a obtine mila dumnezeiasca: "Si in orice vreme in care din oarecare imprejurari si din nebagare de seama aluneca, fie cu cuvantul, fie cu manie, cu ochi poftitor sau cu slava desarta ori cu parerea si cele asemenea acestora, e impuns pentru ele in constiinta sa si, nesuferind mustrarile ei, se intoarce spre Dumnezeu caindu-se si rugandu-se din inima si din minte ca sa fie miluit."

Practicand in acest mod rugaciunea lui lisus, ascetul care a facut un anume pacat se pune de indata in starea de a pazi din nou poruncile. Cand, dintr-un anume motiv sau slabiciune, isi da seama ca a devenit robul unei patimi, practica rugaciunii lui lisus ii permite sa se intoarca la starea initiala, innoind stradania de a-si pazi "mintea de la sugestiile rele in rugaciune, temandu-se si tremurand sa nu cada din pricina acestora din imparatia cerurilor".

Dario Raccanello

.

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor