Esecul si pacatul omului nu sunt excluse din ; ele nu pun in pericol adevarul sau. consta in asumarea pacatului omenesc si transformarea lui in viata de comuniune si unitate. Intr-adevar, prin libera sa vointa, omul se poate exclude din Biserica, poate respinge adevarul sau ori incerca sa-l supuna propriilor etaloane, propriilor criterii individuale. Pacatul omului nu loveste in adevarul Bisericii decat daca incearca sa-i substituie o viziune antropocentrica, daca incearca sa substituie darului gratuit al revelatiei Bisericii propriul sau efort de definire si propria sa experienta a adevarului. Acest dispret fata de adevar Biserica il numeste erezie, care inseamna alegere-selectie a unui tip de invatatura, a unui mod de a trai evenimentul mantuirii, altul decat cel pe care-l reveleaza adevarul Bisericii.
In general, erezia consta intr-o alegere, o preferinta acordata unei parti a adevarului careia ii este acordata o Prioritate absoluta, in detrimentul adevarului total, caci absolutizarea relativului relativizeaza inevitabil absolutul. Negarea sau contestarea totala a adevarului Bisericii nu mai permite raportarea la el, ci duce la substituirea lui cu o alta conceptie, o alta atitudine, o ontologie si o religie diferite. Cine alege, dimpotriva, o parte a adevarului eclezial, absolutizata si ridicata la rangul de intreg, revendica privilegiul furnizarii explicatiei corecte, pretinde reprezentarea revelatiei crestine, chiar daca deformeaza si denatureaza adevarul global al Bisericii, distrugand astfel posibilitatea mantuirii.
Cand vorbim de alegere-selectie si de absolutizarea unei parti a adevarului eclezial, noi nu descriem decat fenomenologia ereziei, fara a merge in profunzime. In realitate, adevarul Bisericii este forma universala a vietii, unitatea sa nedivizibila si inseparabila. De fiecare data cand se izoleaza si se absolutizeaza viziuni partiale si expresii particulare ale acestei universalitati, se distruge intregul adevarului, plinatatea unica a vietii; isi fac loc atunci minciuna si greseala, pacatul, esecul si caderea in afara vietii, moartea cuvantului revelat.
vrea sa supuna adevarul Bisericii, unitatea vietii, modului divizat de existenta al omului dupa cadere, in mod obisnuit, erezia apare ca un dezacord teoretic, un dezacord in exprimarea adevarului, in timp ce, in realitate, ea urmareste fragmentarea intelegerii si practicii adevarului. Ea absolutizeaza fie intelegerea conceptuala, fie experienta afectiva, fie aplicarea morala a adevarului, desi e suficient sa se stabileasca o distinctie reala intre ele pentru abolirea caracterului unic si total al devarului si al vietii, pentru perpetuarea fragmentarii umanitatii, particularismul indivizilor si infruntarea dorintelor lor, pentru a faramita viata in bucati.
Cu alte cuvinte, erezia este o atitudine de viata la antipodul unitatii euharistice a vietii. Omul nu poate primi darul unitatii daca raspunde prin pacat si prin esec darului de iubire a lui Dumnezeu, caci atunci el refuza sa insereze existenta sa individuala in trupul de comuniune cu Hristos, in Trupul Bisericii. Dimpotriva, el se straduieste, prin capacitatile sale individuale - intelectuale, afective, morale -sa micsoreze prapastia intre viata sa si cea a Dumnezeirii. De aceea, erezia prezinta intotdeauna caracteristicile unei religii antropocentrice; ea este o "felie" de viata religioasa a vietii umane, un efort de ascundere a "nevoilor religioase" ale individului, insotit de alte eforturi pentru satisfacerea altor nevoi individuale.
Si, in plus, universalitatea adevarului eclezial nu este o generalitate abstracta, este un adevar al universalitatii personale si al comuniunii persoanelor. Realitatea persoanei recapituleaza faptul existential, modul de existenta universal. Prin operatia de generalizare pe care o ofera ratiunea umana, adevarul eclezial (adevarul pe care Mantuitorul il reveleaza si pe care Biserica il intrupeaza) este, inainte de toate, o ontologie, un rezumat al sensului existentei, al lu-nili si al Istoriei, intr-o forma unificatoare si o experienta traita: adevarul Fiintei, adevarul fiecarei realitati existente si existentiale este recapitulat intr-o "devenire" dinamica, in relatia Dumnezeului personal cu persoana umana.
Aceasta relatie presupune recapitularea existentiala, dar si depasirea, prin ea insesi, a firii divine si a firii omenesti in realitatea alteritatii personale. Firea exista numai "in persoane", caci noi nu cunoastem atat firea, cat si persoanele decat prin intermediul energiilor firii, care sunt intotdeauna personale. Persoana este subiectul purtator al energiilor firii! Aceasta inseamna ca modul de existenta al firii este alteritatea persoanelor si a lucrarilor persoanei, rezultatele energiilor firii, care sunt intotdeauna personale.
Cunoasterea persoanelor si a lucrarilor lor este o aptitudine personala, adica ea nu este posibila decat in planul relatiilor, al participarii empirico-universale la energiile personale si la rezultatele energiilor lor personale, la ratiunea alteritatii personale in "lucrarile" ei. Energiile fac posibila relatia de participare ca depasire de sine existentiala, ca jertfa de sine din iubire si de comuniune iubitoare. De aceea, erosul este plinatatea aptitudinilor de cunoastere a persoanelor si a "lucrarilor" lor. Biserica il cunoaste pe Dumnezeu in planul relatiei personale cu "Mirele", Hristos, iubitul sufletelor noastre, relatie care se realizeaza ca potentare a vietii prin lucrarea energiilor Sfantului Duh care reveleaza vointa de iubire a Tatalui. Iar Biserica recunoaste in lume, care este totalitatea realitatilor, a lucrarilor Energiei divine si personale, o chemare a iubirii divine, orientata spre comuniune si relatie cu omul.
Erezia refuza aceasta viziune unificatoare si experienta traita a Bisericii. Ereziile refuza in mod constant unificarea dinamica si harismatica a existentei si a cunoasterii in actul relatiei de iubire personala si cauta sa subordoneze cunoasterea (adevar si mantuire) facultatilor fragmentate ale unei existente individuale divizate. Fie ca e vorba j de intelegere conceptuala sau de experienta afectiva, sau de aplicare morala, ereziile refuza constant una sau alta dintre aceste facultati, sau pe toate trei deodata. De aceea, iiecare erezie provine, intr-un fel sau altul, dintr-o contestare directa sau indirecta a unitatii formelor faptului existential, adica dintr-o indoiala, o pervertire sau o respingere a relatiilor dintre fire si persoana, dintre fire si energie. intotdeauna ereziile absolutizeaza o conceptualizare a firii sau a esentei in detrimentul adevarului persoanei sau al experientei relatiei personale sau absolutizeaza caracteristica individuala, morala sau psihologica, in detrimentul comuniunii de fire, adica a comuniunii modului de existenta.
Unificarea existentei si a cunoasterii in faptul relatiei personale este, de asemenea, raspunsul teologiei ortodoxe la problema autoritatii Bisericii, problema preliminara pentru teologia si viata crestinatatii occidentale.
Existenta unei "autoritati" obiective care sa personifice, sa exprime si sa invete, in mod magistral si infailibil, adevarul Bisericii a fost intotdeauna considerata in Apus o conditie necesara pentru garantia unitatii ecleziale, adica pentru depasirea subiectivitatii si a divizarii tendintelor teoretice. Insa cautarea unei autoritati obiective -autoritate exprimand infailibil adevarul Bisericii - presupune, in mod evident, o conceptie pozitivista despre adevar, adica o teorie a cunoasterii, redirijand adevarul spre formularea sa obiectiva. in acest fel se justifica autoritatea titularului infailibilitatii, a celui care este insarcinat cu exprimarea acestei formulari.
Dimpotriva, pentru Biserica si teologia ortodoxa, adevarul si cunoasterea adevarului trec dincolo de orice formulare conceptuala obiectiva si, din acest motiv, nu este Posibil nici macar a ridica problema unei autoritati obiective, nici de a determina un titular concret al acestei autoritati.
Pentru Biserica ortodoxa, adevarul nu poate fi epuizat n stabilitatea ingusta a unei formulari obiective, pentru a a(ievarul este un fapt dinamic, este modul de existenta al Iui Hristos si al Bisericii, dincolo de o identitate formala a inteligentei si inteligibilului. Exprimarea si formularea acestui adevar in Sfanta Scriptura, in hotararile Sinoadelor, in textele liturgice si in scrierile Parintilor "definesc", fara a-l epuiza, evenimentul "noii vieti" in Hristos, modul de existenta al comuniunii sfintilor mereu perfectibila".
In orice caz, "marturisirile" pe care Biserica le-a consacrat credintei si adevarului ei, ca si hotararile Sinoadelor ecumenice au un caracter normativ pentru membrii sai, ceea ce inseamna ca expresia dogmelor si simbolurilor nu poate fi modificata sau neglijata fara a pune in pericol autenticitatea vietii eclesiale sau realismul actului mantuirii.
Insa evenimentul mantuirii si realizarea sa dinamica in limitele vietii Bisericii preceda orice formulare a adevarului mantuirii. Dogmele Sinoadelor sunt "termeni" -limite si definitii - ai adevarului pe care il traieste si il intrupeaza Biserica. Ei stabilesc limitele intre viata si intrupare, pe de o parte, iar pe de alta parte, intre greseala si erezie, adica non-Biserica, modul de existenta al omului dupa cadere. Definitiile conciliare si "marturisirile" liturgice sunt "simboluri" (asamblari) ale adevarului, care pun in relatie experienta personala si experienta comuna, viata Bisericii. Nu este, asadar, posibila interpretarea lor ca "principii" abstracte, ideologii si concepte decupate din viata.
Din acelasi motiv, nu este posibil ca oricine sa revendice dreptul de a formula dogme si simboluri ca titular instituit in mod legitim sau ca "principiu" al unei autoritati a priori autonome in raport cu intregul corpului eclezial. Si chiar daca un Sinod al majoritatii Episcopilor lumii (oicumene) s-ar proclama el insusi ecumenic, el trebuie, de asemenea, sa fie recunoscut ca ortodox de catre constiinta corpului eclezial pentru ca aceste hotarari sa aiba un caracter normativ pentru viata credinciosilor si pentru desfasurarea istoriei Bisericii. Au existat Sinoade care au adunat numerosi episcopi, care s-au proclamat ecumenice si care au fost respinse de corpul eclezial, pentru ca nu a recunoscut in hotararile lor expresia sincera si adevarata a experientei actului mantuirii, asa cum o traieste si o intrupeaza corpul eclezial.
Acest factor nedeterminabil, "constiinta corpului eclezial", nu trimite la un principiu rational al "majoritatii democratice", ci la actul prioritar al mantuirii, inainte chiar de orice expresie a acestui act. in acelasi timp, el trimite la o participare la modul de existenta al Bisericii, ca acces prim si fundamental la cunoasterea adevarului Bisericii. Or, adevarul Bisericii este un mod de existenta, iar formularea acestui adevar nu face decat sa "defineasca" modul de existenta al lui Hristos si al Bisericii si sa-l diferentieze de cel al omului de dupa cadere (cel al pacatului-esec al omului). Tocmai din acest motiv, nu se pot furniza criterii cantitative pentru o formulare si o experimentare corecte ale adevarului, ci numai criterii de universalitate (catolicitate) a adevarului. Un singur si unic membru al Bisericii poate mantui, in persoana sa, si intrupa, in viata sa, totalitatea credintei si a adevarului lui Hristos intreg, universalitatea modului de existenta a Bisericii. Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Marcu al Efesului sunt, intr-o oarecare masura, martorii istorici ai acestei pastrari universale si personale a adevarului eclezial.
Aceasta universalitate a adevarului explica inca si mai bine factorul "constiintei corpului eclezial". Cand un Sinod ecumenic afirma cu certitudine ca "Parutu-S-a Duhului Sfant si noua" (Faptele Apostolilor 15, 28), el isi trage autoritatea si indrazneala unei asemenea formulari din faptul ca recapituleaza si exprima experienta si constiinta corpului eclezial in intregimea lui. Caci episcopii, fiecare in parte, sunt purtatori ai adevarului universal al mantuirii care se exprima prin gura lor, asa cum se intrupeaza el ln fiecare Biserica locala. Nu faptul ca episcopul a atins cea mai inalta treapta a sacerdotiului, sau faptul ca Sinodul are un caracter oficial garanteaza expresia si formularea corecta a adevarului Bisericii, ci acordul episcopilor Sinodului cu experienta universala a trupului Bisericii, prin vointa si lucrarea comuniunii sfintilor, dupa chipul Prototipului treimic.
De aceea, hotararile Sinoadelor ecumenice, hotarari dogmatice si canonice, nu se pot raporta la circumstantele epocii sau la probleme episodice sau contingente. Chiar si cele mai mici detalii canonice ale activitatii ecleziale se raporteaza, in ultima instanta, ca si definitiile dogmatice, la modul de existenta al Bisericii, adica la modul de existenta al omului "dupa natura" si "dupa adevar", la integritatea existentei umane, la totalitatea speciei umane. Acest adevar si autenticitatea universala a vietii "definesc" si pazesc formularea dogmelor si canoanelor.
Christos Yannaras
.Pe aceeaşi temă
-
Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul
Publicat in : Sinoade ecumenice -
Boom-ul economic, erezia si impostura religioasa online
Publicat in : Editoriale -
Erezia monofizita
Publicat in : Dogma -
Erezia Filioque
Publicat in : Sfanta Treime
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.