Toamna se înmulţesc nunţile. Tradiţional, acesta era, de fapt, "anotimpul nunţilor", care aveau loc, cel mai adesea, după ce ieşea vinul cel nou. Aşa că, nimic mai firesc decât a aborda acest subiect acum, la început de răpciune. Menţionez, dintru început, că acest articol nu este pentru cei care cred că au relaţia perfectă, iubirea perfectă, familia perfectă. Care sunt convinşi că nu este nimic în neregulă în căsnicia lor, că nu trebuie schimbat nimic.
Pentru a găsi ieşirea spre lumină, unii ca aceştia au nevoie să identifice ce i-a îngropat, să priceapă de ce iubirea lor este înmormântată sub lespedea grea şi rece a indiferenţei, ori chiar sub piatra cea tăioasă a urii faţă de celălalt. Ar trebui, pentru început, să accepte că, cel mai adesea, noi ne iubim condiţionat. Ne iubim bolnăvicios. Ne iubim storcându-ne unul pe altul până nu mai avem ce ne oferi. Iubim pentru că ne sunt satisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire. Iubim în celălalt întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri. Iubim pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care soluţia?
Să facem mai întâi o precizare esenţială. Noi numim cu acelaşi cuvânt - iubire (sau dragoste) - realităţi diferite (sau grade/ trepte diferite ale unei aceleiaşi realităţi). Ştim că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), dar cuvântul "iubire" din acest citat scripturistic nu are aceeaşi accepţiune cu aceea pe care noi i-o acordăm în limbajul curent. Ceea ce numim noi iubire sau dragoste este, de fapt, doar umbră a adevăratei, dumnezeieştii iubiri. Nu credem asta? Atunci să facem un test. Câţi dintre noi pot spune că au acea dragoste precum cea descrisă de Sf. Ap. Pavel în următoarele versete: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8). Dacă dragostea noastră are aceste caracteristici, atunci deja iubim dumnezeieşte şi nu mai avem nevoie să citim cele ce urmează. Dacă nu, atunci să încercăm, împreună, să desluşim cum putem ajunge a dobândi o asemenea iubire.
Când nu mai vine. iubirea "ce ne vine"
Ca să găsim soluţia, trebuie să căutăm acolo unde se ascunde ea. Adică în pericopa evanghelică citită la taina cununiei. O redau integral, întrucât este extrem de important a o lectura:"Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El"(Ioan 2, 1-11).
Aşadar, mirii se pregătiseră de nuntă şi au pus pe masă ceea ce aveau şi cât aveau, inclusiv vin. Vinul ne aduce multe beneficii, când îl consumăm cu moderaţie: 1) este hrănitor (un adevărat aliment, ce conţine inclusiv vitamine şi minerale); 2) este tămăduitor (virtuţile terapeutice nu se manifestă doar la uzul intern, ci şi în uzul extern, atunci când este folosit, spre exemplu, în amestec cu untdelemnul spre a fi pus pe răni; vezi parabola samarineanului milostiv); 3) este înveselitor (aduce acea bucurie în inimă despre care ne vorbeşte Psalmistul: "vinul veseleşte inima omului" - Ps. 103, 16). Aceste trei calităţi sunt specifice şi iubirii menită să ne hrănească fiinţa, să ne vindece rănile şi să ne bucure inima. Numai că noi, cu excepţia celor ce au viaţă sfântă, venim în faţa sfântului altar aducând vinul iubirii noastre nedesăvârşite. O iubire adesea bazată pe pasiune sau susţinută de resorturi ce ne scapă. Pe scurt: o iubire "ce ne vine". Nu ştim de ce iubim, dar iubim. Această iubire este vinul omenesc, firesc, care nu poate să ţină la nesfârşit. El se consumă şi se sfârşeşte.
Acelaşi lucru se întâmplă cu iubirea noastră, pe care o sesizăm că se stinge şi chiar se "sfârşeşte" cu totul. Din toată înflăcărarea şi aprinderea iniţială - vinul nunţii - nu mai rămâne decât apa cotidianului banal, al plictisului. Relaţia cu celălalt ajunge să fie şi ea inodoră, insipidă şi incoloră. Aici e punctul în care ne speriem şi suntem tentaţi să credem că totul s-a sfârşit şi, eventual, să credem că singura soluţie este despărţirea. Aşa se şi se explică multe dintre divorţuri, mai ales acelea în care se invocă "nepotrivire de caracter". Aici este punctul în care a crede în Dumnezeu face diferenţa. Cel necredincios, lumeşte gândind, bazându-se doar pe ce (nu) simte, ajunge mai lesne la divorţ. Cel credincios însă, are şansa de a-şi aduce aminte că, după slujba cununiei, cei doi sunt "un trup" şi că ceea ce "a împreunat Dumnezeu", omul nu trebuie să despartă (cf. Matei 19, 6).
Bun, va zice omul nostru sleit de (ne)iubire, nu mă despart, dar cum să trăiesc aşa, cu o relaţie ca o apă chioară? Răspunsul ni-l dă Hristos, care cere de la noi tocmai această apă/ neiubire spre a o preface din nou în vin/ iubire. Apa relaţiei noastre ajunse într-un adevărat "punct mort" devine însăşi materia primă a iubirii ce va renaşte. Doar El poate să reaprindă inima noastră cu iubire, numai că, de data aceasta, nu cu o iubire limitată şi condiţionată, ci cu o iubire dumnezeiască. În Evanghelie nu se vorbeşte, de aceea, de un vin mai bun, obţinut după minunea prefacerii apei, ci tocmai de "vinul cel bun". Adică noi nu ajungem, cu puterea lui Dumnezeu, să iubim ca în prima zi de căsnicie ori ceva mai mult decât atunci, ci ajungem să iubim cu iubirea "cea bună", cu iubirea desăvârşită, de care aminteam mai sus în descriere paulină.
Aceasta nu mai este o iubire care "ne vine" aşa, pur şi simplu, fără ca noi să facem vreun efort, ci este o iubire care se lucrează. Dar este una care nu mai este condiţionată de nimic, decât de râvna noastră de a o dobândi de la Dumnezeu. Iar pentru a o dobândi este nevoie de un singur lucru: să facem, cum ne îndeamnă şi pe noi Maica Domnului (icoana Bisericii), "orice ne va spune". Adică să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ceea ce ne învaţă El în Biserica Sa. Unii, probabil, vor fi dezamăgiţi de această soluţie. Aceasta este însă singura cale către dobândirea adevăratei, dumnezeieştii iubiri nu doar pentru soţ/soţie, ci pentru orice om de pe lumea aceasta. Orice alt traseu este drum ce se închide, mai devreme sau mai târziu. Deschizându-ne însă către cerul iubirii nesfârşite, aducem pe pământ iubirea care hrăneşte, vindecă, veseleşte. În chip desăvârşit.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro.
pr. Constantin Sturzu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.