Iadul este o realitate. Dar nu una plasată doar dincolo de moartea omului, ci una pe care o cunoaştem încă de aici şi de pe acum. Iadul nu este atât un loc în care mergem, ci mai degrabă o stare pe care o putem lăsa să ne cuprindă: „Iadul (...) nu trebuie socotit ca un loc în spaţiu care poartă acest nume, ci ca ceva nevăzut şi nematerialnic, în care sufletul îşi duce mai departe viaţa, după cum ne învaţă Scriptura” (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Dialogul Despre suflet şi înviere”, în PSB, vol. 30, EIBMBOR, 1998, p. 378). Mai exact, „iadul este orice păcat, întrucât face sufletul stăpânit de el, întunecat, fără formă şi corupt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, în PSB, vol. 80, EIBMBOR, 1983, p. 326). Cuvântul „păcat” nu spune mare lucru omului de azi, imoral sau amoral, convins fiind, precum anticul Protagoras, că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Şi totuşi, se poate spune, pe limba omului contemporan, că iadul înseamnă chin sufletesc, ură, violenţă, resentiment, deznădejde, dorinţă pătimaşă, adicţie, codependenţă, incapacitate de a iubi sau de a fi recunoscător... În fine, iadul este orice stare diferită de aceea în care gustăm pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, nădejdea, smerenia – toate acestea trăite dumnezeieşte, adică deplin, desăvârşit şi necondiţionat.
Care om poate susţine că nu gustă acum ceva din această „stare de iad”? Iar dacă vrem să rămânem în ea, să o lăsăm să crească în noi şi să se perpetueze veşnic, avem acest drept. Dumnezeu nu îngrădeşte nicicum libertatea noastră: aşa cum ne cheamă la El, să ne ofere bunătăţile Împărăţiei Cerurilor, tot aşa ne îngăduie şi să ne depărtăm de El. Vorba aceea: dragoste cu sila nu se poate! Dar dacă vrem să ieşim din iad, trebuie să înţelegem două lucruri. Mai întâi, că suferinţa noastră nu este urmarea unei pedepse divine, căci Dumnezeu nu poate să facă rău cuiva. Sfinţi precum Isaac Sirul sau Simeon Noul Teolog vorbesc de focul iadului ca de lumina înflăcărată a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, receptată însă de oameni în funcţie de alegerea lor: cei ce s-au deschis iubirii o primesc cu bucurie, ceilalţi se chinuie văzând că sunt iubiţi, în timp ce ei au ales să nu iubească. Sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine” (citat din „Omilii şi cuvântări”, în PSB, vol. 17, EIBMBOR, 1986, p. 436).
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştim, dacă voim să ieşim din iadul cotidian, e că Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a asumat întreaga condiţie umană. Nu a săvârşit vreun păcat, dar a primit să guste urmările, consecinţele păcatului. Mântuitorul a cunoscut şi oboseala, şi suferinţa, şi moartea pe cruce, dar a şi coborât cu sufletul în iadul (şeolul) în care mergeau sufletele tuturor oamenilor de până la El, căci raiul fusese închis până ce a intrat Domnul, însoţit de tâlharul cel de-a dreapta. Acesta nu este doar un fapt istoric, ci şi unul existenţial. Dacă-L chemăm şi-I dăm voie, Domnul coboară şi în viaţa fiecăruia dintre noi, până în iadul nostru cel mai adânc. De acolo ne trage spre El, spre lumina Împărăţiei, precum vedem că trage pe Adam şi pe Eva în icoana ortodoxă a Învierii, numită şi Pogorârea la iad.
Aşadar, pe de o parte suntem în iad, îl gustăm încă de pe pământ în diferite proporţii şi intensităţi. Pe de alta, ni S-a dat un Eliberator, pe Iisus Hristos, Cel ce râvneşte să Se coboare în cele mai întunecate zone ale fiinţei noastre, Cel ce ne caută în pustia acestei lumi, precum păstorul pe oaia cea pierdută (Cf. Luca 15, 4-7). Am sesizat că, mai ales celor care se străduiesc să fie mădulare vii ale Trupului lui Hristos, adică parte din Biserica Sa cea una, le este greu să-L accepte pe Dumnezeu în iadul lor, precum lui Petru i-a venit greu să-L lase pe Domnul să-i spele picioarele (Cf. Ioan 13, 6-8). Aceştia confundă învinovăţirea bolnavă, trăită solitar, cu pocăinţa, care este o asumare a păcatului înaintea lui Dumnezeu, cerând şi primind iubirea Lui cea milostivă. Dar chiar şi de ar voi omul să se ascundă precum Adam după ce a gustat din fructul oprit, psalmistul avertizează: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 7-8). E „de faţă” Dumnezeu, adică nu ne părăseşte, e mereu prezent în viaţa noastră, putând fi însă şi ţinut la distanţă, pironit, precum pe cruce, la limita libertăţii noastre.
Cel mai greu le este celor care nici nu vor să-şi conştientizeze propriul iad, nici nu vor să se deschidă către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Însă cum nu te poţi împotrivi unei realităţi, unii ca aceştia ajung lesne să obiectiveze ceea ce neagă înlăuntrul lor. Iadul lor translează din stare subiectivă, în realitate obiectivă. Asta la început. Nebunia merge apoi mai departe, iar ei ajung să creadă că singura lor problemă este tocmai acest iad „exterior”, nu iadul propriu. Dintre aceştia se ridică pe pământ cei ce vor să schimbe lumea, fără a se schimba pe ei înşişi. Tocmai aceştia sunt la originea atâtor catastrofe din istoria omenirii, ei sunt cei ce, de-a lungul istoriei, au clădit imperii ori au impus ideologii precum marxism-leninismul sau, mai recent, corectitudinea politică... Iar unde este iad apare, în chip firesc, şi nevoia unei eliberări, şi cea a unui mesia.
Frământarea unei Europe sufocate de valul de imigranţi sau de atentate precum cele din Paris sau din Bruxelles îşi are explicaţia şi în insistenta obiectivare a iadului lăuntric. E o Europă ce pare să nu fi învăţat mai nimic din istorie şi care se îndreaptă îngrijorător spre următoarea etapă, aceea în care va primi cu braţele larg deschise un „mesia” precum, nu demult, primea pe un Hitler sau pe un Stalin. Sigur că niciodată nu e prea târziu să se întoarcă europenii la adevăratul Mesia, adică la Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar pentru asta ar trebui ca, mai întâi, fiecare să-şi asume propriul iad şi să nu mai întindă degetul, precum personajul lui J.P. Sartre din piesa „Cu uşile închise”, decretând: „infernul sunt ceilalţi!”. Întrebarea pregătitoare şi premergătoare alegerii fie a lui Hristos, fie a „hristoşilor mincinoşi” (Matei 24, 24) este una ce poate fi formulată parafrazând un vers din poemul „Enghidu” al lui Nichita Stănescu: „Prietene, cum arată iadul tău?”. De răspunsul la această întrebare depinde şi mântuirea fiecăruia dintre noi, dar şi felul în care va arăta lumea de mâine.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Focul iadului
Publicat in : Editoriale -
Teama de iad
Publicat in : Religie -
Dupa moarte toti se recunosc unii pe altii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Iadul si paradoxala odihna pe care o gusti cand te afunzi in el
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.