Începi să crezi ca adevărat un lucru care ți se repetă de multe ori. Acesta este un principiu psihologic pe care îl știu foarte bine oamenii din marketing, atunci când într-o campanie publicitară repetă o reclamă. Chiar dacă e proastă, și noi clienții râdem de stupiditatea ei, reclama poate să-și atingă scopul, căci ea trebuie să ne facă să reținem produsul și să îl căutăm apoi în magazin, nu să ne ridice nivelul cultural. Repetarea deasă e cheia acceptării, o știu foarte bine și manipulatorii din presă, când o știre falsă devine credibilă. Sistemul de valori ni se dă peste cap dacă suntem expuși constant anormalității.
De fapt, nu e vorba de a crede ceea ce ți se repetă des, ci de a te obișnui, de a-ți deveni familiar. Dar efectul este același, începi să accepți, să fii de acord că lucrurile sunt așa cum se repetă. Mă gândeam la deținuții din închisorile politice comuniste, care erau obligați să asculte îndoctrinarea impusă de Partidul Comunist. Ba chiar toți care am trăit atunci am fost supuși aceleiași îndoctrinări la orele de învățământ politic. A avut efect pentru că a fost atât de des repetată? La unii da, la alții nu. Care e diferența între ei? De ce nu s-a produs acceptarea comunismului ca ideologie ce către toți cei expuși repetat la ea, dacă ăsta este rezultatul normal validat de știință? Toți am fost supuși unui aceluiași tratament, dar unii, pe măsură ce li se repeta doctrina partidului comunist, își repetau și ei ideile lor despre dreptate, libertate și democrație. Unei îndoctrinări prelungite i-au opus o altă formă de gândire, ceva diferit în conținut, dar într-un mod la fel de repetitiv. Repetarea unui set de idei ajunge să-ți devină familiar și să-l accepți dacă nu există un mod alternativ de a gândi realitatea.
La fel stă treaba și în privința credinței. Dacă frecventezi Biserica, asculți slujbele, predicile preotului, citești câteva cărți despre viața duhovnicească sau măcar urmărești sfaturile despre viața duhovnicească, așa cum apar în mai multe site-uri și blog-uri pe internet, ajungem să ne obișnuim cu ele și nu mai facem diferența între ceea ce ne este foarte apropiat și ceea ce credem. Nu credem propriu zis, ci doar credem că credem. Iar asta e poate suficient majorității dintre noi pentru a ne mântui. Dumnezeu poate nu are așteptări atât de mari de la oamenii obișnuiți. Adică nu vrea o credință și o putere de jertfă de sfânt, pe care știe că nu le avem, dar măcar să ne păstrăm în echipa celor ce frecventează biserica și își urmează viața, zi de zi, în registrele prescrise de ea.
Însă noi nu ne păstrăm numai în acest spațiu al bisericii. Frecventam, în același timp, și locuri laice, suntem plasați într-un spațiu cotidian rupt de Biserică. Ne aflăm la serviciu, în cârciumi, pe stadioane, la mall, în fața televizorului și a ecranului calculatorului conectat internet. De aceea nu lăsăm numai obișnuința creștinească să se înrădăcineze, ci aceasta e pusă în permanență în concurență cu ispitele laice. Sufletul nostru o va lua în partea în care îl ținem mai mult, fie spre sacru, fie spre profan.
Constatarea aceasta ne ușurează cumva viața. Ne dăm seama că nu ne trebuie sforțări, salturi, gesturi eroice, de care nu știu cât am fi capabili majoritatea dintre noi. E suficient ca viața noastră de zi cu zi sa i-o oferim lui Dumnezeu. Să repetăm actele devoțiunii, și deja ne aflăm pe calea cea bună.
E-adevărat că în viața oricărui om sunt evenimente noi, fondatoare, cele care deschid cursul vieții. Dar îl deschid către o repetare zilnică. Evenimnetele noi sunt ca țâșnirea unui zivor, iar restul vieții este curgere pe făgașul deja format. Noutatea nu se impune decât dacă e repetată.
Ce înseamnă obișnuință? Să faci fără efort prea mare lucrurile care, la început, ți se păreau foarte grele.
Obișnuința este desconsiderată în cultura noastră, căci e asociată cu mișcarea repetitivă, inerția, cu ceea ce se opune noutății și Progresului. Numai că gândind astfel ne arătăm superficiali. Sigur că nu noutatea este esențială pentru a nu rămâne blocați în situație precară. Dar noutatea se poate pierde dacă nu este integrată prin repetiție. Iar Dacă am avea un cult al noutăți în sine nu ne-am putea fixa pe absolut nimic. Noutatea produce efecte numai dacă este integrată prin repetare. Schimbând accentul de la nou către repetare ne putem realiza mult mai eficient scopul vieții.
Obișnuința te poartă aproape pe nesimțite pe căile mântuirii. Trebuie doar să rămâi consecvent înăuntrul bisericii, să îi urmezi învățăturile, să le pui în practică, și mai ales să îți păstrezi conștiința că ești doar un păcătos care se lasă purtat pe calea cea bună.
Obișnuința apare cel mai des pentru apucăturile rele, cele care ne oferă confort sau dependență. Dacă te obișnuiești cu fumatul de pildă, sau cu statul la televizor câteva ore pe zi, sau cu mâncăruri multe și gustoase, este greu să te mai dezveți de ele. Obișnuința păcătoasă intră rapid în funcțiune, se instalează la butoanele de comandă și preia controlul ființei aproape fără să ne dăm seama. Apare plăcerea, sunt formate traseele neuronale care te îndeamnă să faci mereu lucrurile care îți provoacă plăcere, să nu cauți să te abții. În schimb obișnuințele bune, chiar dacă sunt repetate de multe ori, nu se pot menține fără efort. Dacă vrei să ții post trebuie să faci o mică jertfă în raport cu situația în care mănânci carne și brânză. Să îți spui rugăciunea e mai greu decât să stai tolănit în fața televizorului.
De ce? Pentru că Dumnezeu nu ne obligă, nu ne forțează în vreun fel libertatea, nu vine cu vreo dependență care să transforme viața dusă în duh creștin în automatism, nu e însoțită de o plăcere care ar face-o să fie dorită precum bunurile lumești, căci atunci nici nu s-ar deosebi de aceasta. Obișnuirea cu viețuirea creștină există, dar este mult mai slabă decât orice fel de viață trăită într-un mod neriguros. Asta face ca viața creștină să nu fi pe pilot automat, să ceară mereu un act de voință, să se impună prin jertfă. Obișnuința te pune pe calea credinței, te ajută să mergi pe ea, dar nu te ferește de niciun pericol, nu îți garantează că se va menține neschimbată, în lipsa unui efort susținut din partea ta. În schimb obișnuințele care produc plăcere, se mențin cu ușurință, ba chiar caută să invadeze și să supună total viața omului.
Obișnuința există pentru ca oamenii să poată să persiste pe calea credinței, sau să putem reveni pe ea după numeroasele căderi de pe parcurs. Dar ea e mereu slabă, se poate pierde destul de repede dacă nu e susținută de un permanent efort de voință.
Paul Curcă
Paul Curca
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.