"Atât cauza, cât și scopul răutăților este binele; pentru că atât cele virtuoase, cât și cele potrivnice acestora se fac în vederea binelui; căci, chiar și atunci când le facem [pe cele rele], le săvârșim dorind binele; nimeni nu face ceea ce face cu gândul la rău; pentru că răul nu are ființă proprie, ci este o deformare a binelui, fiind făptuit nu de dragul păcatului, ci în vederea binelui; pentru că tot ceea ce se face se săvârșește în vederea binelui, sau a ceea ce este socotit a fi bine." Sfântul Ioan Damaschin
Răul, oricât de mare ar fi, oricât ne-ar înspăimânta imensitatea lui, nu este decât o lipsă și o amăgire. El n-are ființă de sine stătătoare, un ipostas propriu de la care să se revendice. Cu toate că nu pare deloc evident, nimeni n-ar face răul din proprie voință, căci noi alegem, în mod firesc și natural, binele. Cel mai bun exemplu și mai la îndemână este comunismul. Dacă n-ar fi îmbrăcat haina binelui, n-ar fi dus în eroare atâția și atâția oameni care au crezut sincer în idealurile lui de dreptate socială, așa cum mulți mai cred încă și astăzi. Ne lăsăm amăgiți mult prea ușor, mai ales pentru că nu mai avem discernământul duhovnicesc necesar.
De fapt, acesta ar fi diagnosticul cel mai adecvat al omenirii căzute: lipsa discernământului. Alegem crezând că facem binele, al meu, al familiei, al țării sau al universului întreg. De-abia apoi vedem că am fost amăgiți, că sunt niște consecințe pe care nu le prevedeam, și nu le-am fi vrut pentru nimic în lume. Din păcate, lucrurile nu se mai pot întoarce. Râul nu curge înapoi și istoria este ireversibilă. Avem însă șansa salvării pentru răul săvârșit nu cu voia, dar cu vina noastră, iar această șansă se numește pocăință.
Binele înseamnă, în lumea noastră căzută, în care lucrurile pot fi rezolvate numai parțial, binele meu, egoist, și atunci nu-mi pasă de ceilalți, sau pot să-l extind la cei apropiați ai mei, sau la oricât de mulți. Rămâne o constatare unică în toate cazurile. Toate felurile de bine pe care mi le imaginez eu sunt parțiale, sau altfel spus părtinitoare, și atunci consecința imediată este că pot lovi crunt în aproapele meu, chiar fără să vreau asta. Logica tragică a relativismului lucrurilor omenești face ca binele meu să fie răul aproapelui meu. Dacă, după ce fac această constatare, mai pot să dorm liniștit, înseamnă că sunt un monstru de nepăsare bun de aruncat la gunoi.
Paul Curca
.
Paul Curca
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.