Dragul meu T.I.,
La ultima noastră agapă, ai ridicat înaintea celor din biserică o serie de întrebări, cărora am încercat, cei de faţă, să le dăm un răspuns. Pe scurt, frământările tale ni le-ai împărtăşit prin interogaţii de genul: "De ce Dumnezeu m-a adus la existenţă fără să mă întrebe? De ce nu pot fi în comuniune de iubire cu ceilalţi fără El? De ce trebuie să ascult de Dumnezeu, ca o slugă, să împlinesc poruncile Lui ca să pot dobândi cele bune pentru mine?". Aş dori să sintetizez cumva, posibilele răspunsuri, asupra cărora am mai reflectat între timp. În plus, cred că dialogul nostru trebuie făcut public, putând fi util şi altora, ce caută cu aceeaşi onestitate un cuvânt edificator, un reper în aceste învolburate interpelări metafizice.
Nu e prima dată când sesizez cât de eronată este imaginea pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Cel mai adesea, oamenii vorbesc despre El fără a se strădui o clipă să-L cunoască aşa cum S-a descoperit El nouă, nu cum li se pare oamenilor că ar fi El. Aşa se face că lumea Îl poate descrie pe Dumnezeu şi ca fiind un tiran ce acţionează discreţionar, care nu dă o libertate reală oamenilor, întrucât ne vrea dependenţi de El, pe scurt un Dumnezeu gelos şi răzbunător. E drept că la o astfel de imagine (deformată) contribuie decisiv şi modul în care părinţii sau alte persoane şi-au exercitat autoritatea asupra noastră de-a lungul vieţii noastre, din cea mai fragedă pruncie.
Dar, indiferent de modul în care ne-a fost modelată percepţia asupra divinităţii, cu toţii avem la îndemână adevărata imagine a lui Dumnezeu în persoana tatălui care, fără nici o obiecţie sau condiţionare, îi dă fiului risipitor partea sa de avere (v. Luca 15, 11-32). Fiecare dintre noi am primit "partea ce ni se cuvine din avere".
"Adam a ales să nu asculte de Dumnezeu, dar Adam nu a ales să fie Adam (adică să existe)" – iată poate cea mai delicată problemă a teologiei. Cum poţi explica unui om că a fost adus din nefiinţă la fiinţă sau că a primit o viaţă şi darul sacru al libertăţii fără acordul său? Omul ia existenţă cu trup şi suflet deodată, acestea iau naştere împreună, deci nu se poate vorbi despre o preexistenţă a sufletului (ca în platonism). Dar sunt gânditori creştini care sugerează totuşi un soi de existenţă a noastră din veşnicie (ca persoană sau ipostas, ca un fel de "gând" al lui Dumnezeu?), considerând că ar fi nedrept să venim pe lume printr-un act unilateral al Creatorului, fără ca noi, creaturile, să ne fi dat – în deplină libertate! – un acord în acest sens. Dincolo de toate aceste consideraţii, e necesar să fim cât se poate de pragmatici la acest capitol: să acceptăm faptul că existăm şi să ne canalizăm eforturile spre a vedea ce facem cu această viaţă a noastră, trăindu-o deplin şi înţelegând că nu putem obţine, pe cale discursivă, un răspuns cât de cât satisfăcător la întrebarea fundamentală a metafizicii: "de ce este, de fapt, fiinţare şi nu, mai curând, nimic?" (în varianta formulată de Heidegger). La urma urmei, dacă nu am exista, cine ar mai ridica astfel de întrebări? Şi dacă tot nu vrei (nu-ţi trebuie) viaţa pe care tu recunoşti că ai primit-o de la Dumnezeu, de ce nu i-o dăruieşti Lui înapoi?
Când ascult şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu, nu mă înjosesc şi nu mă las înlănţuit, ci dimpotrivă, caut să fiu eliberat. Adevărul mă eliberează, iar cuvintele Lui sunt cuvintele vieţii veşnice, nu cuvintele morţii. La urma urmei, ce mă învaţă rău Dumnezeu? Ce-mi dăunează din învăţătura Lui? Singurul afectat este, în ultimă instanţă, orgoliul meu nemăsurat. Nu degeaba ne spune Domnul: "cuvântul Meu nu încape în voi" (Ioan 8, 37). Dacă aş privi cu onestitate în mine, aş vedea că, dacă nu ascult de Dumnezeu, de cineva sau de ceva tot ascult, până la înrobire: fie de alţi oameni, fie de demoni, fie de plăsmuirile minţii mele.
Revenind la pilda fiului risipitor, vedem că avem pe Dumnezeu-Tatăl care ne încredinţează, fără rest, tot ceea ce "ni se cuvine" să avem. Nici nu ne urmăreşte, ca un voyeur, ce şi cum facem, nici nu caută să ne împiedice din a ne risipi averea atunci când noi "trăim în desfrânări". Libertate totală! Ne consumăm propria-ne existenţă şi ne cheltuim cum vrem noi darurile primite de la Dumnezeu. Chiar şi după ce acestea se epuizează cumva, nu dispărem în neant, ci continuăm a exista. Ba chiar putem fi într-un soi de "comuniune" cu cei la care ajungem slugă (ca paznici la porci). Nu ne împiedică Dumnezeu, aşadar, să fim în comuniune cu altcineva, problema este că oamenii nu au ce să ne ofere: ajungem să ne "consumăm" unii pe alţii, să ne săturăm unii de alţii. Dragostea oamenilor este limitată, condiţionată, fluctuantă. Singura constantă este iubirea desăvârşită şi jertfelnică a lui Dumnezeu. Dacă vrem comuniune în iubire dar fără Dumnezeu, putem obţine o "comuniune" cam de genul celei care mai există şi acum între legiunile de îngeri căzuţi: fiecare vrea să stăpânească pe cineva, nimeni să slujească tuturor.
Şi dacă tot vrei comuniune cu oamenii, de ce tocmai pe acest Om (Iisus) vrei să-L excluzi? Mai ales că El nu a venit ca să ne înfricoşeze, să ne supună (nici măcar prin puterea minunilor), ci tocmai spre a ne sluji, spre a ne spăla picioarele pierdute prin praful pământului, a venit spre a-Şi da viaţa Sa pentru ca noi să avem viaţă din belşug! Iată Dumnezeul a Cărui iubire o refuzi. Hristos este locul prin excelenţă al întâlnirii noastre depline în comuniune. În El ne putem regăsi, ne putem cunoaşte, ne putem iubi unii pe alţii. Nu există, dragul meu T.I., iubire în afara lui Dumnezeu. E ca şi cum am vrea să iubim... în afara iubirii!
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Ce este credinta?
Publicat in : Religie -
De ce oamenii cu credinta in Dumnezeu sunt incercati cu suferinte?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.