Părintele Schmemann îşi începea un eseu preluând şi resemnificând o concluzie a unui filosof german raţionalist, Fuerbach: „Omul este ceea ce mănâncă!". Şi, din păcate, Occidentul şi-a împropriat această sentinţă dând naştere unui nou mod de viaţă necunoscut până atunci Europei, anume, consumismul iraţional, o plagă ispititoare ce va cuprinde încet, dar sigur şi Răsăritul bătrânului continent, odată cu prăbuşirea „cortinei de fier". Departe de a-şi fi epuizat resursele, acest curent responsabil îndeosebi pentru mutilarea mediului înconjurător exploatat necontrolat pentru a acoperi cererea mereu crescândă, deşi îşi va păstra vigoarea, va fi eclipsat de o altă formă de delir achizitoriu, cum îi zice Mihail Neamţu. Mai nou s-a trecut la un alt nivel: consumul de produse de larg consum cade în plan secund, deşi nu îşi pierde din vigoare. Acum vorbim de stimularea imaginaţiei şi consumul de informaţii, tone de ştiri şi evenimente spectaculare, caracterizate prin atribute ca senzaţional, ieftin, vulgar, dar fără efecte formative imediate sau pe termen lung. A căpătat acest trend, la un moment dat, datorită unui puternic trust media, chiar şi un titlu răsunător, insuficient metabolizat de intelectul celor care l-au creat: „Eşti ceea ce vezi!".
In altă ordine de idei, nu-ţi mai aparţii, ci eşti doar un produs, o păpuşă dezarticulată, mişcată de mâini nevăzute, care doresc să imprime publicului o anumită mentalitate. Mă gândesc aici în special la pretinsa renunţare la prejudecăţi (aici cu sensul de valori tradiţionale şi creştine văzute ca depăşite şi caduce). De aici şi până la „Gândeşte liber!" (faţă de cine sau ce?!) nu a mai fost decât un singur pas. Se „cosmetizează" astfel „teroarea" de a te întâlni cu tine însuţi, de a te cerceta şi coborî în adâncul fiinţei tale, unică şi irepetabilă. Şi rezultatele nu au întârziat să apară. Ii vedem pe „consumatorii" de tipul acesta peste tot în jurul nostru: în metrou, în parc, în familiile noastre, pe băncile unui cătun oarecare... fiecare dintre aceştia face orice altceva în afara descifrării temelor fundamentale, având grijă să se ţină ocupat, fie vorbind excesiv, citind ziarul sau contraindicaţiile unui medicament antidepresiv, fie inventând subiecte de discuţie fără importanţă sau implicaţii pentru cei din imediata apropiere. Puţinul timp liber de care dispun e monopolizat de veşnicul aparat TV sau PC. Se instaurează, astfel, acea păguboasă mulţumire de sine şi nici măcar nu se realizează că au o problemă atunci când, de pildă, îşi amână întâlnirea cu un vechi prieten sau un membru al familiei, motivând că „are meci”/un joc online sau că rulează telenovela preferată.
Omul clişeu, care obiectivează şi imită nediscriminatoriu ceea ce fac cu precădere aşa-numitele vedete de carton, ele însele însetate la rândul lor de cultul propriei imagini şi personalităţi, pare a fi pe gustul celor care obţin profituri uriaşe de pe urma popularizării şi ridicării la rang de idealuri, a nimicului, inutilului şi prostiei. Conform ultimelor reclame publicitare se pare că nici măcar nu mai trebuie să îţi alegi un model viu, fie el şi precar pentru a-ţi metamorfoza personalitatea. Este de ajuns să fii posesorul ultimului tip de telefon mobil X sau automobil Y; acestea te pot transforma radical dintr-un „nimeni", un anonim din punct de vedere social, într-un individ privilegiat, invidiat de „duşmanii" invizibili şi rataţi. Altfel spus, doar surse infinite de complexe, frustrări şi nevroze.
Până la urmă totul depinde de coordonatele şi ţelurile pe care ţi le auto-impui. Fie alegi valori imuabile ca mântuire, desăvârşire spirituală şi de ce nu culturală, fie îţi fixezi ca scop suprem al existenţei un produs al tehnologiei, banul la discreţie obţinut prin orice mijloace. In al doilea caz, orice persoană echilibrată, dăruită cu spirit de observaţie ştie că nu poate umple vidul existenţial cu un alt vid, cu himere. In disperare, se caută soluţii, de nenumărate ori altele decât cele creştine. Unele dintre acestea aproape că au devenit banale: refugierea în alcool, droguri, apartenenţa la secte misticoide sau, în ultimă instanţă, se poate face apel la cea mai cruntă formă de negare a lui Dumnezeu: sinuciderea. „La ce bun?" să mai lupţi pentru ceva, fie şi pentru propria viaţă când nu mai există finalitate, viaţă veşnică. Acest simptom şi-a câştigat şi un nume; Larchet îi zice „achebonită" (din fr. „A que bon!").
Poate că discursul de mai sus va fi catalogat ca redundant. Sau, că ţine de domeniul evidenţei, nu aduce nimic nou; este un val care poate că va trece, oricum nu-i putem rezista. Poate că este adevărat, dar din nefericire gradul nostru de implicare este încă redus. Mesajul Evangheliei trebuie rostit şi propus ca unică soluţie şi antidot pentru angoasa contemporanilor noştri, a căror soartă nu ne poate fi indiferentă. Degeaba se scriu tomuri întregi şi se vorbeşte mult despre mântuire şi Dumnezeu, dacă nu oferim concret şi practic şi mijloacele pentru a ajunge acolo. Iar aceste mijloace sunt proprii numai spaţiului eclezial, care, obiectiv, conţine toate „pârghiile" necesare. Mai lipseşte doar un singur lucru din partea celui ce caută - hotărârea (Sfantul Serafim din Sarov). Aceasta, coroborată cu abilitatea noastră de „a agăţa", asemenea pescarilor de oameni cum au fost numiţi primii apostoli ai Domnului, vor duce, bineînţeles prin lucrarea Duhului Sfânt Care rodeşte în orice sol fertil disponibil, la scoaterea la liman a tuturor celor rătăciţi în vâltoarea patimilor şi ignoranţei.
preot Manuel RUSU
BĂRĂGANUL ORTODOX
-
Superficialitatea
Publicat in : Editoriale -
Evaluarea canonica ortodoxa a Tainelor eterodocsilor
Publicat in : Drept bisericesc -
Hristos si Pilat: Pastorala la Invierea Domnului - 2013
Publicat in : Invierea lui Hristos -
Dragostea invinge oboseala
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.