Teologia pentru mediocri

Teologia pentru mediocri Mareste imaginea.

Există scriitori credincioși, cum e Dostoievski sau Cehov de pildă, care însă au o viziune foarte pesimistă asupra omului, sau măcar victoria binelui se întrevede de abia în final și destul de vag în operele lor. Cum e posibil asta? Să fii credincios te obligă la optimism, iar asta e o constrângere la care faci față cu greu, dacă te miști în lumea de lângă noi. Omul a căzut, e adevărat, dar Hristos s-a întrupat pentru noi, ca să ne mântuiască, să ne dea putere să rezistăm păcatului, să fim buni. E faptul de bază de la care pleci mereu și la care ajungi, pe care îl știi deja și care se demonstrează în fiecare nouă situație. Dar, îți dai seama puțin mirat, acesta e un adevăr mai mult din cărți, nu e ceva trăit de tine, la nivel empiric. Nu e o minciună propagandistică, dar nici nu e la îndemâna oricui. Ce se întâmplă? E un adevăr pe care îl crezi fără să ai postura existențială din care să-l poți verifica și proba, cu toate că, dacă ești credincios, l-ai și probat cumva. Dar această postură existențială explicită este ceea ce se cere de la un credincios. Mergi pe un adevăr pe care îl știi dar nu poți să-l faci să-ți fie propriu, căci încă nu ai viața care se cere unui credincios. Până la urmă întrebarea este: cum pot să mă exprim teologic fără să am sentimentul că sunt un farsor?

Să fii scriitor îți dă toată libertatea de creație. Poți alege orice temă, să o tratezi oricum, să ajungi la ce concluzii vrei sau să n-ajungi la niciun rezultat. Totul e ok, indiferent cum ai proceda, fișa postului nu te limitează în vreun fel, o carte e validată estetic, nu etic, politic sau religios. Să fii teolog însă te constrânge la a te înclina în fața binelui, te face în mod obligatoriu colaborator al harului. Trebuie să adopți perspectiva lui Dumnezeu, ca și cum ar fi și a ta proprie. Am văzut că mulți teologi o adoptă fără să clipească, ca pe o stare firească, de la sine înțeleasă. Și eu cred în Dumnezeu, depun toate eforturile să rămân înăuntrul credinței ortodoxe, dar îmi este cumva teamă de o asemenea postură, care ar denota un mod de viață mai apropiat de Dumnezeu decât este el de fapt.

Îmi povestea odată cineva care publicase câteva articole, că văzuse cum oameni care i le citiseră îl priveau cu o anumită teamă sfântă, ca pe o persoană de o mare înălțime duhovnicească, de care nu se puteau apropia oricum, și de la care se așteptau să le vorbească în psalmi, în rugăciuni și în cuvinte pline de sfințenie, să fie un fel de avvă din Pateric, coborât printre muritorii de rând ca să-i lumineze. Îl priveau ca pe un om plin de duh, așteptând de la el gesturi hieratice și reținute și se mirau văzând un comportament de laic obișnuit, amator de fotbal și de bere, asemănător cu oricare altul, poate pe alocuri chiar mai enervant, dar nedând vreo clipă impresia că ar avea un atribut deosebit, oferit de credință. Discrepanța între ce se așteaptă să fie cineva care vorbește despre subiectele înalte ale credinței, și modul obișnuit, „omenesc, mult prea omenesc” în care omul este de fapt, poate fi smintitoare pentru unii.

Mă simt incomod să Îl invoc pe Dumnezeu, nu am sentimentul că posed vreun har, vreo înțelegere sau vreo credință care să îmi fi schimbat persoana față de anii de dinaintea de convertire. Credința este expunerea verbală, nu știu cum să îi zic, probabil ideologie sau doctrină conducătoare de viață. Și nu e nici pic de smerenie când spun că n-am vreo calitate care să mă pună deasupra necredincioșilor.

De obicei există o corespondență între viața omului și concepțiile lui. Dacă ești actor știi că ai program de repetiții, spectacole și turnee, dar faci ceva care corespunde cu o vocație, dacă ești contabil sau muncitor îți știi bine programul, pasiunile și nevoile pe care le ai. Dar să faci din credința în Dumnezeu principala preocupare a vieții tale te pune în fața unei sarcini infinte, pe care e imposibil să o rezolvi față de care ai mereu sentimentul datoriei neîmplinite. Cu toate poate să o scoți cumva la capăt, mai puțin cu Dumnezeu, știi unde îți începe datoria, dar nu știi niciodată unde se termină.

Poate fi o lipsă neasumarea unei voci publice care să exprime cu toată tăria credința. Prefer însă o credință exprimată cu mai puțină emfază, desigur însoțită de participarea la slujbe, de tot ceea ce mai presupune o viață creștină asumată, dar fără asumarea atât de pregnantă a celor mai înalte stări ale credinței. Prefer, sau nu prefer dar posed, o credință destul de pământeană. Știu că locul nostru e în cer, dar asta e mai mult o idee, o realitate pe care o aștept să se împlinească în viața de apoi. Rostul creștinului este să caute îndumnezeirea, dar fără să caute să părăsească lumea.

Acum, ca să exprimi o credință cinstită, fără afectarea pe care ți-ar da-o închipuirea, dar și fără o minimalizare de sine, e nevoie să rămâi la câteva precepte morale, dintre care veghea de a nu lăsa ca lumea să se transforme în iad e cel mai important. Și e destul de mult de lucru, căci lucrurile par iarăși în derivă, ca de atâtea ori în istorie, lumea e plină de minciună, fals, manipulare, pare că legiune de duhuri rele au ieșit ca să întunece atmosfera pe care o respirăm. Atunci e mare nevoie de vocile care spun adevărul din perspectiva creștină.

Sfântul Grigorie Teologul dădea, în cuvântările sale teologice, condițiile în care cineva poate face Teologie: nu e dată oricui, oricând și oricum. Trebuie o pregătire specială, asceză, rugăciune, depărtarea de preocupările comune, gândul aproape exclusiv la Dumnezeu. Nu mă simt capabil de toate astea, rămân însă un credincios. Eu vreau să vorbesc despre credință pe măsura putințelor mele. Poate reușesc o abordare aparte fașă de cea obișnuită. Angajarea în credință nu din perspectiva teologului, a celui edificat, care se postează pe cele mai înalte culmi, ci din perspectiva omului comun, care se vede plin de patimi, luptă cu ele după măsura puterilor lui minore, dar își asumă perspectiva aceasta minoră. O credință asumată din perspectiva omului comun.

Ar fi o atitudine atrăgătoare și agreabilă dar și realistă - pentru că nu-și face iluzii în privința puterilor omului. Ar fi însă și una leneșă? Căci îl lasă pe om acolo unde e, nu-și propune să-l ridice pe o treaptă mai sus. Cum rămâne, în acest context, cu acel “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”(Matei 5, 48)?

Desigur, rămâne valabil. Adoptarea atitudinii mediocre nu înseamnă anularea a ceea ce înseamnă să fii credincios, complacerea în patimi, ci asumarea unei stări de fapt. Sfințenia rămâne nu un ideal de neatins, și prin urmare abandonat, ci o cerință de bază adresată fiecărui credincios. Asumăm rigorile credinței, doar că, după cum constatăm, suntem la o măsură modestă, fără însă să ne și afundăm în ea, fără să mai încercăm să facem și ceva mai mult.

Faptul de a vorbi din postura teologului te plasează cumva în rai sau în preajma lui, oricum capabil să te stabilești acolo. E o atitudine pe care eu nu aș avea cum să o am. Teologia, chiar dacă exprimă într-un mod foarte realist situația noastră, se pune deasupra ei. Eu mă simt ca unul ce n-aș putea avea o asemenea atitudine. De aceea, aș fi preferat atitudinea scriitorului care descrie fapte, decât pe a teologului care îți arată calea de acces către Dumnezeu.

Nu știu cum ar trebui abordat scrisul ca să fiu credibil în ochii mei și să nu mă rușinez de Dumnezeu, care știe adâncurile fiecăruia. Să scrii din perspectiva credinței înseamnă să te afișezi publicului, oamenilor ca un om cu virtuți înalte, și nu aș vrea să se creadă asta despre mine. Aș da o falsă impresie bună celor ce mi-ar citi vreun articol. Ar fi până la urmă o luptă cu impostura proprie. Dar și un mod mai dibaci de a mă deroga de la datoria despătimirii, nu vreau să mă consider că merg pe calea sfințeniei, ca să nu fiu nevoit să o apuc de-adevăratelea pe ea. Aș vrea să mă mențin într-o mediocritate călduță în care îmi pot vedea de gândurile mele, fără să fiu, fără să răspund chemării la care sunt chemat.

Există un nivel al preferințelor individuale, dar și unul al exigențelor, de la care nu te poți deroba, așa cum nu poți ignora nepedepsit talantul care ți s-a dat. Există teme care sunt la întâlnirea credinței în Dumnezeu cu lumea. Atitudinea politică a creștinului, atitudinea față de manipulare, de vaccinări, ispitele societății de consum, derivele din spațiul public, corupția, corectitudinea politică, alungarea creștinismului din însăși lumea creștină, ateismul agresiv, batjocorirea credincioșilor. Îmi afirm credința ca pe o datorie, fără să fiu preocupat de impresia pe care persoana mea particulară o lasă în fața altor persoane. Până la urmă, în măsura în care ești o ființă cât de cât conștientă de relele care se întâmplă pe lume, nu poți să nu ai o reacție. Așa că nu mai contez eu ca persoană, cu scrupulele mele, ci faptul că lumea merge spre prăpastie și nu poți să nu intervii. Când valorile creștine sunt batjocorite nu poți să rămâi deoparte pe motiv că nu te consideri suficient de înalt duhovnicește ca să iei cuvântul.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
91 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

29 Noiembrie 2017

Vizualizari: 639

Voteaza:

Teologia pentru mediocri 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

teologia ortodoxia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE