Înainte cu puțină vreme întrebarea „cât de creștini mai suntem?” părea retorică. Aveam noi scăpările noastre, recunoșteam deschis, nu eram exemplari în toate manifestările, dar rămâneam în mod fundamental credincioși, iar acest lucru nu ni-l puteau nega nici măcar dușmanii. De unde știam că suntem credincioși? Așa se declarau românii la recensământ, în sondajele de opinie acordam Bisericii cea mai mare încredere, lăcașurile de cult erau pline, românii se botezau, se căsătoreau și făceau slujba de înmormântare numai în biserică. Toate acestea indicau, fără putință de tăgadă, că românii erau poporul cel mai credincios din Europa, cele mai multe biserici construite, cel mai mic număr declarat de atei declarați. De aici și un discurs plin de încredere al reprezentanților Bisericii, care vorbeau în numele întregului popor pentru că, și dacă nu eram toți ortodocși, oricum doar 1% se declarau atei. Toate acestea erau semne că există o Biserică foarte puternică și doar câțiva inși, e drept că foarte gălăgioși, care i se opun. Lucrurile stăteau bine pentru Biserică, și nu prea aveam motive să ne îngrijorăm.

Totuși, erau foarte multe semne că o asemenea credința nu este reală. România este țara europeană cu cel mai mare număr de avorturi, și pe locul doi în lume la numărul de copii avortați la mia de locuitori, cu toate că orice credincios vede avortul ca pe o crimă. Apoi, corupția înflorește, reușim să punem un mereu în fruntea statului, prin alegeri, nu ne sunt impuși cu forța, oameni fie corupți, fie de o incompetență ce depășește până și imaginația umoriștilor. Nivelul de întrajutorare între români este foarte scăzut, reacționăm la campaniile lacrimogene abil orchestrate de trusturi de presă, dar suntem foarte adesea nepăsători la suferința aproapelui nostru. Românii sunt printre cei mai individualiști cetățeni ai planetei. Iar individualismul nu este înțeles aici ca un concept filosofic și sociologic de explicare a modului de agregare a oamenilor în societatea contemporană, ci ca stare de nepăsare față de semeni, ca lipsa disponibilității de a ajuta, ca deficit al organizării voluntare pentru obținerea unor beneficii comune.

La noi prind foarte bine manipulările, foști securiști și actuali lideri de opinie de carton, influenceri, cum li se spune în epoca social-media, ne livrează ce minciuni vor ei, fac agenda publică a românilor, căci impun subiectele care se discută zilnic în presă. Suntem gata să credem toate enormitățile, dacă vin de la cei din tabăra noastră, și să respingem tot ce vine din tabăra adversă, chiar dacă ar da dovadă de cel mai curat bun simț, căci suntem polarizați până în măduva oaselor. Suntem grupați în tabere antagonice, care se detestă una pe alta și își atribuie reciproc cele mai infecte intenții și obiective. Tot aici prinde foarte bine teoria conspirației, suntem convinși că forțe oculte vin să oprime mândră noastră țărișoară, că suntem o colonie pe care alții vin să o distrugă. Și suntem gata de toată ura noastră față de cei care gândesc altfel decât noi și grupul nostru de referință.

Românii sunt printre cei mai nervoși oameni ai acestei planete. Suntem într-o surescitare permanentă, care se revarsă din ecranele televizoarelor, din reacțiile celor ce interacționează în rețelele de socializare, din modul cum se comportă șoferii în trafic, cumpărătorii față de vânzători, profesorii față de elevi, patronii față de angajați, din discuțiile libere ale oamenilor cu opinii diferite. Vedem zilnic nervozitatea, poate însă ne-am obișnuit cu ea, căci e aerul pe care-l respiră relațiile dintre noi, dar ne vorbesc despre asta și români care trăiesc în alte colțuri ale lumii, și s-au întors aici ca să își petreacă vacanțele. Când compară starea de spirit de aici cu cea din țările unde au ajuns să trăiască, îi cuprinde jalea și li se aprinde rapid dorul de ducă.

România e țara cu cei mai puțini cititori din Europa, cu cel mai mare număr de analfabeți funcționali, cu un sistem de învățământ despre care profesorii înșiși spun că este la pământ, iar noi îl constatăm permanent privind la tinerii care termină diverse forme de învățământ, și îi vedem ce valori au, cum se exprimă, ce își doresc de la viață, ce sunt în stare să facă. Probabil de aceea prind atât de bine manipulările aici, căci pe oamenii fără cultură îi poți prosti foarte ușor. Nici cu sistemul medical nu stăm prea bine. În spitalele românești se moare cu zile, mizeria și murdăria se văd ori de câte ori intri în vreun spital de stat, la fel ca indiferența unei părți din personalul medical, care te tratează numai dacă vrea sau dacă își primește micile „atenții”, fără care nici nu ai curaj să te apropii.

România e țara din care românii pleacă. Cei activi, cei buni de muncă, cei care ar fi capabili să facă ceva aici, preferă să șteargă bătrâni la fund în Italia sau să culeagă căpșuni în Spania, sau orice altă muncă prost calificată și prost plătită din Occident. Preferă să trăiască și să muncească acolo, chit că sunt umiliți și batjocoriți pe meleagurile pe care ajung. Dar și așa le e mai convenabil să locuiască și să muncească în Occident, pe salariile minime de acolo, uneori chiar mai puțin, dacă nu au forme legale, pentru că în România chiar n-au nicio șansă la un trai decent.

Enumerarea rapidă a câtorva aspecte ne arată mai bine starea sumbră în care suntem, și este mai realist să privim și așa lucrurile. Cum de s-a ajuns aici, cine este de vină? Fiecare în parte, de la decidenții politici, la ziariști, profesori, doctori, și toți cei care trăim aici și perpetuăm această stare de lucruri. La aceste vinovății mai trebuie adăugată încă una: și Biserica are contribuția ei. Dacă, așa cum ni se spune adesea, este mamă a poporului român, atunci ar fi bine să vadă în ce stare îi sunt copiii.

Situația prezentată schematic anterior n-ar fi posibilă dacă oamenii ar fi atât de credincioși pe cât se pretind în recensămintele și sondajele de opinie pe care le citim prin presă. Biserica nu este formată numai din preoți și episcopi, ci din toți credincioșii. De aceea eșecurile sunt ale noastre, ale tuturor care purtăm numele de credincioși. Noi acceptăm senini avorturi, corupție, incompetență, învățământ slab, sistem medical prost, manipulări, contribuim la norul toxic de nervozitate care ne învăluie pe toți.
Nu e Biserica de vină pentru toate câte se întâmplă, dar nici nu este în afara lor. Acum câțiva ani, când a avut loc un viol în județul Vaslui, au fost voci care au spus că, deoarece mulți vasluieni se declară credincioși, înseamnă că și violatorii erau credincioși, deci Biserica este direct vinovată pentru viol. Nu e cazul să acceptăm asemenea acuzații aberante, dar nici nu trebuie negată partea de vină ce revine Bisericii pentru starea generală în care se află România astăzi.

În perioada de după 1989, când a putut să aibă, din nou, o voce în societatea românească, Biserica a preferat să fie destul de pasivă, toate scăderile care puteau fi imputate românilor le erau cumva scuzate, căci peste toate plana ideea că suntem credincioși, și astfel ne răscumpărăm de păcate. Căci, se spunea, nu trăim într-o lume a binelui pur, sigur că există și fenomene negative, dar sunt inevitabile, le putem accepta, pentru că suntem, totuși, un popor credincios. Eram împăcați cu situația pentru că nutream convingerea că lucrurile sunt, în fond, bune. Cred că ar trebui să renunțăm la această opinie, de o mândrie stearpă, și să mergem pe ideea că românii sunt, în ciuda declarațiilor lor, credincioși declarativi, nu de conținut.

Cum se explică atunci cifrele mari pe care le-ar indica credința românilor? Este mai degrabă ceva formal decât de conținut, ține de păstrarea a unor obiceiuri, nu de pătrunderea în credință. Ne declarăm credința la recensământ pentru că e mai comod așa, dar suntem mai degrabă indiferenți, sau chiar am văzut tot mai mulți conaționali care au mereu ceva de zis împotriva preoților. Românii încă mai apelează la preoți pentru botez, nuntă și înmormântare, fără să înțeleagă conținutul slujbelor, și chiar fără să le mai pese. Slujba este doar unul din momentele de dinaintea mesei de petrecere sau de parastas. Am văzut însă, din discuții recente, că foarte mulți tineri, la logodnă sau la botez, încă mai merg la Biserică pentru a nu-și supăra părinții, care știu că numai așa este ritualul complet. Dar tinerii de azi își vor educa propriii copii într-un mod anti-clerical, sau cel puțin așa promit, și probabil generațiile viitoare vor apela în proporție mai mică la serviciile preoților.

Până atunci însă, oamenii Bisericii ar trebui să ia act de nepăsarea oamenilor, să considere falsă premisa că românii sunt credincioși, și să privească ceea ce se întâmplă în societatea românească cu toată gravitatea. Sigur că nu e rolul Bisericii să facă educație, să aplice programe în sănătate, să convingă tinerii să citească. Dar așa cum s-a implicat la referendum pentru o temă care privea întreaga societate, definirea căsătoriei ca relație între un bărbat și o femeie, la fel poate să se implice de acum înainte, fără teamă, și să vorbească despre corupția din politica românească, despre lipsurile, imoralitatea societății, despre starea de tulburare în care ne aflăm. Sunt subiecte pe care le-a mai abordat și până acum, dar în moduri atât de fine și de discrete, încât prea puțini și-au dat seama.

Mulți consideră că Biserica a stat mult prea nepăsătoare la degradarea climatului social din țara noastră. S-a mulțumit să-și aibă locul călduț și să refuze să vadă cum arată și ce fac oamenii care încă se mai declară creștini. Biserica a fost asociată, pe nedrept zic eu, cu puterea politică. De acum nu mai trebuie să se teamă să își arate independența, să aibă acea predică spre luminarea omului simplu, fără grija de a ocoli strategic subiectele sensibile, pentru că ar deranja vreun politician sau vreo „vedetă” a vremilor noastre.

Responsabilitatea nu este numai a preoților și ierarhilor. Fiecare om botezat este un mădular al Bisericii, iar în măsura în care se consideră credincios poate să facă și el aceste lucruri. Biserica acționează prin fiecare creștin botezat. Fiecare trebuie să își facă treaba cât de bine poate, iar astfel va fi un pic mai bine pentru toți. Biserica, prin ierarhi, trebuie să încurajeze credincioșii care se implică activ, să-i binecuvinteze și chiar să-i îndrume acolo unde este nevoie. Nu trebuie să ne retragem exclusiv în spațiul cultic, așa cum au impus comuniștii, și așa cum o cer foarte mulți astăzi, dar nici nu trebuie să-l invadăm de pe poziții de putere, pe care oricum nu le mai putem invoca. După perioada comunistă, când a fost exclusă total din viața publică, Biserica a dat mereu impresia că este aliată cu puterea, indiferent de partidul care o deține.

Nu avea nimic de reproșat nimănui, indiferent ce se întâmpla cu noi. Părea, până de curând, că se simte foarte bine în condițiile României postdecembriste. Nu a fost niciodată văzută în acest interval de 30 de ani ca o forță care se opune tendințelor distructive din societatea noastră.

Trebuie să recunoaștem că trăim într-o societate cumplit de degradată. Biserica are, și ea, partea ei că s-a ajuns la această stare de lucruri. Până acum putea s-o treacă sub tăcere, la adăpostul convingerii că românii sunt credincioși, iar asta însemna că starea de lucruri nu era așa gravă. De acum încolo, conștientizând locul în care suntem, problemele cu care ne confruntăm, să începem să ne purtăm ca niște creștini.

Paul Curca

• Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala
  Publicat in : Drept bisericesc
• Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu din om
  Publicat in : Dogma
• O incercare de introducere a calendarului gregorian in timpul domniei lui Cuza
  Publicat in : Istoria Bisericii
• Habotnicia - ravna duhovniceasca sau pietism intunecat?
  Publicat in : Editoriale
• Preot sarac, preot bogat
  Publicat in : Editoriale