Sfintirea Bisericii este cea mai importanta si cea mai fastuoasa dintre toate aceste ierurgii, fiind si cea mai complicata, pentru ca se face de episcop cu sobor de preoti. Ceremonia ei are prototipul in Vechiul Testament, la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7).
In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau "Biserica lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.
In sfntul locas crestinii isi savarseau - ca si acum - cultul liturgic. In epoca apostolica si dupa aceea, aceste "biserici" erau parte din casele unor credinciosi. Asa se vorbeste de biserica din casa lui Acvila si Priscila" (Rom., 16, 5; Cor., 16, 19) ; de "biserica lui Nimfan" (Col., 4, 15) si de "biserica din casa lui Filimon" (Filim., 2). Despre astfel de biserici in case particulare se aminteste inca de Sinodul VI ecumenic (trulan, anul 691-692) in canonul 31.
Odata terminata constructia si inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza sfintirea bisericii, cum se descrie in Cartea de sfintire. Slujba incepe dupa vecernia de seara cu privegherea de noapte, apoi utrenia, in timpul careia se pregatesc aromatele si se face sfintirea apei mari, dupa care se duc toate in altar, unde episcopul stropeste cu aghiazma cei patru stalpi ai sfintei mese; dupa aceea toarna la colturile mesei in forma crucii aromatele amestecate fierbinti (ceara, tamaie, smirna, aloe si alte aromate - Ies., 30, 34-37) spre intarirea lespezii de deasupra si spre inchipuirea ingroparii Domnului.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.