Incercand sa definim moralitatea spre a intelege mai mult pe cel care o intruchipeaza, anume - omul moral, constatam ca, se poate construi o intreaga tipologie de personalitati, care se inscriu in paradigma lui Homo Eticus, expresie care inglobeaza profile morale diferite si cuprinde toate aceste tipuri specifice de personalitate.
Daca dorim sa utilizam un model matematic pentru a descrie "multimile" de personalitati, putem afirma ca, ele pot avea impreuna multe elemente care constituie o baza comuna, asemenea unor cercuri care se intersecteaza, avand suprafete de interferenta, dar raman si zone distincte, nesuprapuse, care le dau un contur aparte.
Iar daca ne servim de un corelativ lingvistic, in demersul nostru de a decripta "genomul uman", denumit generic - Homo eticus, vom vedea ca, intr-o familie de cuvinte, in fondul lexical ce se naste dintr-o radacina comuna poate sa se produca mutatii semantice paradoxale, astfel incat evolutia unui cuvant in desfasurarea sa etimologica sa conduca, ulterior, la situatii aproape contradictorii. De exemplu, cuvantul fariseu, desemna odinioara o persoana cu un comportament religios apreciat indeobste, de iudei; deci, pe vremea Mantuitorului, cuvantul nu era incarcat negativ ca astazi. Asadar, cuvantul a suferit in timp "mutatii semantice"; de asemenea cuvantul criza, initial avea un inteles de orientare, de alegere a unei cai de rezolvare a unei probleme, nicidecum de blocaj si tensiune, cum intelegem noi astazi acest cuvant. De asemenea, cuvantul mironosita a capatat in prezent un sens peiorativ, pierzand semnificatia originara prin aceasta modificare de sens.
De aceea, homo eticus este omul etic inchipuit, cu o morala desacralizata, care simuleaza si disimuleaza conduite, atitudini si fapte morale, posedand abilitati de jongleur al acestora si amagind cu purtari frumoase si cu false amabilitati pe semenii sai.
De multe ori, el poate fi omul care poseda o "morala cosmopolita", ancorat in cutume si conveniente sociale, perfect adaptat la realitatile globale si la duhul lumii; poate fi, de asemenea, omul civilizat care nu deranjeaza pe nimeni, dar care nici pe nimeni nu ajuta si nici voia lui Dumnezeu nu o face. Se intampla sa fie un bun cunoscator al preceptelor religioase, al Evangheliei, poate fi un intelectual cult, un erudit al credintei, insa nu-l cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu, nu-L iubeste, nu are o relatie sincera si personala cu El, ci se raporteaza la divinitate ca la ceva exterior vietii sale, iar religiei ii confera doar un rol utilitar, morala fiind perceputa ca un set de valori si de relatii juste dintre oameni.
Intr-un articol interesant "Temeiuri pentru spiritualizarea moralei ", oarecum pe aceeasi tema, autorul articolului respectiv afirma ca: "Atunci cand o conduita cat se poate de normala devine "lege", ea isi pierde orice continut "personal" si chiar uman"...
Desi, afirmatia este verosimila in sens denotativ, exista 1% din ea, o parte ce suscita o dezbatere conotativa.
Conduita unei persoane care se manifesta cu naturalete si sinceritate izvoraste din convingerile acelei persoane si astfel ea este modul sau firesc de miscare.
Uneori, ce-i drept, comportamentul omenesc poate fi si o lucrare a automatismelor (legi, instante, principii, etc.). In acest caz, lucrarea aceasta poate fi numita scrupulozitate ori daca avem in vedere formele ei degenerate, o putem denumi rigorism, bigotism sau fariseism.
Pana la urma, conduita omului este o insumare de elemente, unele osificate, care manifesta armatura caracterului si a moralitatii, dar si unele elemente "vaporoase" ale acestuia, care manifesta versatilitate, flexibilitate, adecvare, sincronicitate, rezonanta cu mediul.
Toate aceste insusiri fac trimitere la fiinta spirituala a omului, la o metafizica comportamentala, in care interioritatea comunica cu exterioritatea, nu numai la nivel sensibil si inteligibil, ci si la "ceva" care le transcende "eteric" si este din zona spiritualitatii, a duhovnicescului, a religiosului.
Aici este sansa omului de nu deveni robot, clona sau sluga a cutumelor. In comuniunea cu Divinitatea si "insurubarea" aceasta aspirationala a persoanei la un ideal de spiritualizare, omul se elibereaza din conditionarile gravitationale manifestate prin legi telurice(...), ce-l tin captiv pe acesta cu morala lui. Acestea sunt "temeiuri pentru a spiritualiza morala"... si omul si care-l ajuta pe acesta sa dobandeasca o stare de imponderabilitate in raport cu imperativele "pamantesti", o stare de libertate, de zbor...
Asa cum, firea biologica a omului este determinata de instincte si conditionata de activitatea organelor, care au mecanismele lor vegetative simpatice si parasimpatice, cu legile lor somatice, chiar daca exista si un oarecare control rational, acest "comportament" al corpului omenesc ramane cu ceea ce-i este la propriu - propriu, anume cu pecetea sa "trupeasca"; aceasta purtare - instinctuala, care apartine "umanului", nu-l scoate afara din fire, din natura sa pe om.
In cazul nous-lui uman, putem sustine ca si acesta are legile lui de manifestare.
Viata moral-spirituala rezida in foarte multe mecanisme, principii, legitati, care structureaza profilul noetic si actional al persoanei. De preferat, ar fi ca persoana sa manifeste naturalete dupa ce a asimilat "elementele" care-i hranesc moralitatea si acestea sa nu-i fie "supraadaugate" ori "puse in carca", de legitati impersonale, nedigerate in "metabolismul" moral al persoanei.
Este adevarat ca, un individ poseda sau este posedat volitional, adesea, de secvente behavioriste, caracterizate de un mecanicism comportamental, care inlatura starile de constiinta si de constienta, iar acest imbold al "legitatilor" il depersonalizeaza pe om transformandu-l intr-un robotel purtat de imperativele lor.
Sf. Ap. Pavel referindu-se la aceste "legi" spunea: "Caci stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat.
Pentru ca ceea ce fac nu stiu; caci nu savarsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc.
Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca Legea este buna.
Dar acum nu eu fac acestea, ci pacatul care locuieste in mine.
Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla in mine, dar a face binele nu aflu;
Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc.
Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine.
Gasesc deci in mine, care voiesc sa fac bine, legea ca raul este legat de mine.
Ca, dupa omul cel launtric, ma bucur de legea lui Dumnezeu;
Dar vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele." (Romani 7, 14-23).
La aceste cuvinte as mai adauga doar atat: Toate aceste tensiuni, prefaceri din om au legatura cu devenirea noastra ca fiinte, ce evoluam dupa legi firesti si suprafiresti spre un orizont al perfectiunii.
Acest ideal poate fi atins in Dumnezeu, prin viata in Hristos, care fiind "un Dumnezeu Nu al neoranduielii, ci al pacii" (I Corinteni 14,33) devine algoritmul de ordine, echilibru si normalitate pentru om si societate, pentru ca "toate sa se faca cu cuviinta si dupa randuiala" (I Corinteni 14,40).
Prezenta Harului in omul - fiinta duala: trup material si suflet spiritual il ajuta foarte mult pe acesta sa depaseasca conditia sa biologica, de a se elibera de pulsiunile sale instinctuale si pentru a accede la nivele superioare de viata duhovniceasca. Astfel, "psihicul se numeste suflet daca in viata nu depaseste naturalul, strictul trupesc, iar sufletul se numeste duh daca se ridica prin har si staruinta in bine la o viata ce depaseste naturalul" (Teologia Dogmatica).
Asadar, omul poate fi trupesc, daca, ramane captiv trupului sau, vietii trupesti sau poate fi duhovnicesc, daca s-a eliberat de constrangerile corporalitatii traind duhovniceste in trup, insa, oarecum afara de trup, ca si cum n-ar avea trup, ca un inger in trup, trupul fiind redus la functiunile sale firesti de a intretine viata, atat cat ii este omului necesar pentru a trai.
Acest mod de viata nu se poate implini in afara relatiei cu Dumnezeu, in afara Bisericii si fara harul mantuitor si sfintitor, intrucat "harul divin este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiasca necreata, care izvoraste din Fiinta Divina a celor Trei Ipostasuri, fiind nedespartita de Aceasta si care se revarsa prin Duhul Sfant asupra oamenilor in scopul mantuirii si sfintirii lor" (Teologia Dogmatica).
Deci, intre om si Dumnezeu nu este prapastie, nu este distanta, lungime sau latime, ci adancime..."adanc pe adanc cheama in glasul caderilor apelor Tale."(Ps. 41, 9). Pe atat de mult se inalta omul, moralmente vorbind, pe cat de mult se adanceste in cunoasterea lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a intrupat si se intrupeaza mereu in viata omului, traind in intimitatea vietii sale launtrice. "Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru"(Luca 17, 21). Omul se intalneste cu Dumnezeu in adancul fiintei sale, daca omul devine duhovnicesc asemanandu-se cu El, intrucat comuniunea este una duhovniceasca, nu altfel. Inima omului devine, astfel, altarul lui Dumnezeu, iar trupul omului devine "templul Duhului Sfant"(I Corinteni 3.16).
Sfintii l-au vazut, l-au simtit pe Dumnezeu pentru ca erau oameni duhovnicesti. Pentru ei, prezenta lui Dumnezeu era o realitate de netagaduit.
Prin urmare, intre lumea aceasta "reala" si "fenomenala" si cealalta "noumenala", nevazuta, suprasensibila, ideala nu exista un hiatus, conform exprimarilor kantiene, asa cum nici intre Om, Morala si Religie ori intre Morala, Biserica si Divinitate nu exista perete despartitor, ci osmoza, intrepatrundere...
Moralitatea omului modern, moralitatea din societate nu va putea sa se aseze peste viata oamenilor oricat de mult am perfectiona-o cu legi si reglementari noi, morala nu se poate spiritualiza in afara relatiei cu Dumnezeu, ci acela care trebuie sa spiritualizeze este omul. Cu cat va inainta el pe aceasta cale, pe cat de mult se va apropia el de Cel care este izvorul moralei si al desavarsirii, pe atat de mult si viata sa crestina va atinge cotele sfinteniei. In felul acesta si in societate se vor insuma toate aceste eforturi de imbunatatire ale oamenilor, pe masura cresterii lor in moralitate, sfintenie si indumnezeire.
Asadar moralitatea nu se insuseste doar prin asimilarea pe cale intelectuala a conduitelor morale, a adevarurilor de credinta si trairea lor in sfera rationalului.
Moralitatea nu este doar o morala asumata de om si invatata prin procese de predare ori numai prin educatie. La acest nivel ajunge doar "homo eticus". El este un om moral lipsit de har si de Revelatie.
Omul trupesc oricat de moral ar incerca sa fie, nu va putea sa treaca de anumite limite, care le impune starea si firea lui decazute prin pacatele vietii, daca nu merge mai departe. Pentru el, realitatea este compusa din imagine, sunet, gust , miros si tactilitate, obiecte, relatii, calitati si evenimente, amestecate eventual, cu reguli si principii care cuprind la un loc lumea fenomenala a subiectului.
Omul duhovnicesc, insa, reuseste sa atinga culmile sfinteniei prin faptul ca s-a eliberat de "corsetul biologic" biruindu-si firea si traind in Duhul lui Dumnezeu. El numai este prizonierul lumii acesteia, ci "robul lui Dumnezeu", care are toata libertatea morala a unui fiu si nu a unei slugi.
Procesul spiritualizarii omului este unul continuu si angajeaza o lucrarea armonioasa a tuturor facultatilor spirituale si fizice ale sale, pe de o parte si o lucrare a harului lui Dumnezeu, pe de alta parte, prin cultivarea tuturor virtutilor si a tuturor faptelor bune, prin conlucrare divino-umana, intrucat omul nu poate sa se desavarseasca de unul singur, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu, iubind neincetat pe Dumnezeu si pe oameni si savarsind binele "in toata vremea si in tot locul". Amin!
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.