Venirea si plecarea harului

Venirea si plecarea harului Mareste imaginea.

Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar ii cunosc si slabiciunea si lipsa. Ei cunosc din experienta ura lui satan, dar si iubirea dulce a lui Hristos pentru faptura omeneasca. Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternica in acest razboi. Domnul vine bland in suflet si potrivit masurii in care El se apropie, daruieste har si bucurie. Dupa fiecare batalie, vine har nespus si de neinteles, vine bucurie, pace si liniste. "Adevaratul inceput al rugaciunii este caldura in inima care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului”, potrivit Sfantului Grigorie Sinaitul.

Noi o simtim aceasta cu putere fiindca traim o stare pe care n-am cunoscut-o inainte. Totul inlauntrul nostru devine calm si linistit! Rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma” devine o doxologie: „Slava Tie, Doamne!” Apoi, inainte de toate, trebuie sa ne oprim la cuvantul „Iisus”, caci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrata in inima, este atinsa acum fara truda si fara multa nevointa.

De fiecare data cand pronuntam numele lui Iisus, cat se indulceste inima! Nu vrem, cu nici un pret sa pierdem acest ceas dumnezeiesc, dupa care tanjim atat de mult. Pururea pomenitul meu staret spunea rugaciunea inimii timp de sase ore si i se parea ca a trecut doar un sfert de ora. Bucuria vine in valuri. Apoi bataile inimii… Multi Parinti vorbesc despre acestea.

— Gheron, imi amintesc ca Sfantul Nicodim interpreteaza rugaciunea Maicii Domnului „Si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu” (Luca 1, 4) cam in acelasi fel. In acel moment, intr-adevar, mi-am amintit invatatura Sfantului Nicodim: „El incanta peste masura pe cel a carui inima vibreaza si tresalta din cauza acestei bucurii necontenite; si el este, intr-un fel, plin de entuziasm, si aceasta incantare este numita de Parintii neptici «tresarirea» si «saltarea» inimii, adusa de harul dumnezeiesc”. Si continua: „inima ta va tresari de cate ori harul te cerceteaza si de cate ori Sfantul Duh lucreaza tainic in sufletul tau prin lucrarea sfintei rugaciuni a inimii”. Multi Parinti ai Bisericii au vorbit despre aceasta tresaltare a inimii. De exemplu, Sfantul Grigorie Palama spune: „inima salta cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfantul Vasile, ca si Sfantul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.

— Da, a spus sfantul si mult incercatul nevoitor. Asa este. Dupa o lupta eroica si dureroasa, harul lui Hristos cerceteaza inima noastra si o linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de lucrarea Sfantului Duh, care lucreaza „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La inceput harul apare in felurite chipuri in timpul rugaciunii, si omul este partas in duh in multe feluri diferite. Harul este cunoscut si trait potrivit propriei sale vointe.” Avem exemplul profetului Ilie.

El a simtit o „vijelie naprasnica ce va despica muntii”. Apoi a simtit un cutremur, un foc, iar in cele din urma o adiere de vant lin, si acolo era Domnul. Sfantul Grigorie Sinaitul explica ca Sfantul Duh vine la unii oameni, mai ales la incepatori, ca un duh de frica ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu impietrite, dandu-le pocainta si lacrimi pentru viata lor pacatoasa de dinainte. La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adica o incantare (aceasta este tresarirea inimii de care am vorbit mai inainte), o ravnire a inimii, iar la cei desavarsiti, vine ca o adiere de vant lin, ca o lumina blanda. Incepatorii primesc lucrarea harului „in parte”, pe cand cei desavarsiti primesc harul in intregime.

Deci, cum probabil ai inteles, de fiecare data cand harul ne viziteaza, vine intr-o masura desavarsita, potrivita bineinteles nevointei si smereniei noastre.

— Asadar, harul vine si pleaca iar?

— Da, a raspuns sfantul pustnic. Vine si pleaca spre a se reintoarce si a dispare din nou. Dumnezeu isi trimite harul sau si il retrage. La inceputul acestei lupte duhovnicesti, intervalele intre retragerea lui si revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurteaza dupa multa nevointa. Atletul rugaciunii este obisnuit cu aceste vizite dar si cu retragerea harului.

— Dar de ce se intampla aceasta? Care este scopul venirii si plecarii harului?

— Vine sa mangaie si sa indulceasca inima si pleaca spre a da posibilitatea dobandirii pe mai departe, a cautarii si a smereniei. Se retrage pentru ca atletul sa inteleaga ca a fost un dar de la Dumnezeu, si de aceea el este cu totul nevrednic sa-l primeasca. Multi calugari cunosc din experienta lor acest „joc al harului”, care poate dura multi ani. Vine si pleaca! In primul caz, harul sprijina pe calugar prin venirea sa si il umple de mangaiere dumnezeiasca. E ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. In al doilea caz, pleaca pentru ca harul ce i-a fost dat sa fie asimilat, ceea ce este foarte greu.

Trebuie sa se lucreze foarte mult si sa se faca multa rugaciune pentru a se asimila harul primit. Pentru ca sunt cazuri cand calugarii au primit harul dumnezeiesc, dar mai tarziu l-au lepadat. Nu s-a intamplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind in stare sa-l asimileze, a ajuns sa-l tagaduiasca pe Hristos. Stadiul asimilarii harului este legat de o cautare chinuitoare a lui. Atletul stie acum (dupa venirea lui) ca exista si aceasta il face sa-l caute in lacrimi. Plange precum copilul ce-si cauta mama, in timp ce ea se ascunde: "Unde esti, Lumina mea? Unde esti, Bucuria mea? De ce m-ai parasit si m-ai lasat inima in suferinta? De ce ti-ai ascuns fata Ta de mine si sufletul meu se indurereaza? Cand mi-ai venit in
suflet mi-ai ars pacatele.

Vino din nou acum si arde-mi din nou pacatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucura-ma cu venirea ta. O, Doamne, de ce intarzii? Vezi ca sufletul meu este chinuit, si ca Te caut in lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce esti pretutindeni, si Te caut indurerat? Asemeni, Preasfanta Fecioara cu Iosif Te-au cautat indurerati, cand erai copil. Ce a gandit ea in durerea ei negasindu-si Fiul?” (Sfantul Siluan Athonitul).

Sfantul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru ca s-a maniat impotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut intelege suferinta lui Adam care a fost alungat din rai dupa pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfantul Serafim a ramas o mie de zile si nopti cerand harul lui Dumnezeu pe o stanca, de unde a coborat abia dupa ce l-a primit.

De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima inseteaza dupa Dumnezeu si Il iubeste mai mult. Acum are experienta dulcetii harului si a goliciunii pe care absenta lui o creeaza, impreuna cu amaraciunea pacatului. Si atunci il cauta, dar fara deznadejde sau necredinta. Trebuie sa adaug si ca dupa ce a invaluit mintea si a adus-o le extaz, harul o paraseste apoi foarte repede (mai ales cand mintea este inca la inceputul lucrarii sale noetice) astfel incat „sa nu moara”, cum se intampla in cazul unui prunc ce vomita dupa ce a mancat prea mult. Sfantul Simeon Noul Teolog spune: „Atunci inconjurand deodata putin, ca o raza subtire si foarte mica mintea o rapeste intr-un extaz parasind-o repede, ca sa nu moara.

De aceea prin aceasta mare repeziciune, cel ce a vazut aceasta frumusete isi aminteste si recunoaste ca n-a inteles-o. Ca nu cumva, mancand, ca prunc, mancarea barbatilor desavarsiti, indata sa se sparga sau sa i se faca rau si sa moara. Dar de atunci ea ne conduce, ne intareste, ne invata, aratandu-se si fugind, cand avem nevoie de acestea, nu cand voim – caci aceasta le este propriu celor desavarsiti. Dar cand suntem in greutati sau slabiti cu totul, ne vine in ajutor, ne rasare de departe si ma face sa o simt in inima mea”

Venirea si plecarea harului mai are o trasatura salvatoare. Vine pentru o vreme, il curata pe om de o patima si pleaca. Vine din nou sa il curete de alta patima si tot asa, pana cand omul devine capabil sa-si curete vointa cu ajutorul harului dumnezeiesc si datator de viata. Dupa multa lupta si multe sacrificii, vine un timp cand harul este statornic, mai mult sau mai putin, inlauntrul inimii si atunci domneste netulburata pacea! Doar liniste si dulceata! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboara pe pamant! Imparatia lui Dumnezeu coboara in inima, unde Sfanta Treime isi face salas. Omul ajunge astfel dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!

M-am gandit cat de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curand ceva ce se potriveste perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Daca nu esti incercat in lucrarile, cursele si atacurile diavolului nu vei intelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfantul Duh. Daca nu recunosti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului ce da viata. Nu vei cunoaste cu adevarat pe Datatorul de viata – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El stie cum sa intoarca inspre bine mestesugirile diavolului, cum sa scoata dulceata din amar, cum sa transforme ura diavolului in dragoste pentru El.

Atunci intelegem ca, orice ar face diavolul, in final el se sinucide. Se distruge pe sine insusi. Lupta, bineinteles, impotriva oamenilor si Dumnezeu ii permite sa faca aceasta, pentru ca si el este o persoana, si de aceea are libertatea pe care Facatorul o respecta; dar Dumnezeu ii ingradeste lucrarea distrugatoare prin dragostea si mangaierea Sa. Am auzit odata un nevoitor spunand ca Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimba mandria meschina in smerenie, care atrage harul Sau. Adica imediat ce crestinul se mandreste cade. Dupa cadere, el se pocaieste, primind harul dumnezeiesc si ajunge chiar mai smerit. In acest fel el se curata putin cate putin chiar si de necuratul si diavolescul pacat al mandriei. Asa, putem pe buna dreptate repeta, ca diavolul se autodistruge – el este invins! Gheron s-a ridicat:

— Este vremea vecerniei. Sa implinim aceasta slujba cu mataniile. Intra in chilia aceea si roaga-te, rostind rugaciunea lui Iisus pana te voi chema sa reluam discutia noastra. Nu trebuie sa uitam niciodata „dulcea” rugaciune a lui Iisus! Am intrat in chilia pe care mi-a aratat-o. M-a inaltat prea sus si a fost bine ca s-a oprit, pentru ca sa ma pot odihni o clipa. Chilia era foarte mica, ca si toate chiliile la Sfantul Munte. Inauntru era un pat mic, greu – cateva scanduri sprijinite de doua picioare de lemn, cu o patura pusa peste ele. Nimic care sa-ti aminteasca de confortul din lume. Mai era o masuta cu un opait vechi, innegrit, si un scaunel pentru indelungile ore de rugaciune de noapte.

Era si o icoana a lui Hristos pe perete si putin mai departe o icoana a Maicii Domnului, pe care calugarii atoniti o iubesc in mod deosebit, pentru ca ea este cercetatoarea, ocrotitoarea si Stapana Muntelui Athos. O completare necesara a chiliei erau cateva panze de paianjen, mai ales in colturi. Cine sa gaseasca acolo timp pentru o curatenie serioasa? Imediat ce am intrat, dupa o privire rapida prin chilie, am cazut cu greutate la pamant. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealalta, cu capul sprijinit pe ele si am inceput sa rostesc rugaciunea lui Iisus, uneori soptit, alteori cu voce tare.

O repetam toata, apasand mai mult fie pe cuvantul „Doamne”, fie pe cuvantul „Iisuse”, uneori pe cuvantul "Hristoase” si uneori pe expresia „miluieste-ma”, incat am putut retine rugaciunea mai bine in mintea mea. N-as putea spune cat am stat intins pe podeaua chiliei. Chiar si timpul inceteaza in acele momente. Ma gandeam la pacatele mele si la prezenta mea printre sfintii si de Dumnezeu purtatorii parinti, si plangeam. Spuneam din adancul inimii mele ceea ce spune Sfantul Hrisostom – despre care unii spun, gresit, ca nu voia ca monahii sa traiasca in manastire. "Binecuvantati fie luminatorii lumii”. Sunt binecuvantati deoarece „chilia lor e ferita de orice zgomot, sufletul de orice patima si boala, si este bland si luminos si mai curat decat aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la inceput, inainte de cadere, cand era imbracat in slava si vorbea cu Dumnezeu cu indrazneala, si locuia in acel loc plin de binecuvantare”.

Dupa o vreme am auzit glasul ucenicului anuntandu-ma ca Gheron ma astepta sa continuam discutia. Am mers din nou langa pustnic, cu vadite semne de bucurie, dar in acelasi timp si cu parere de rau pentru intreruperea rugaciunii.

— Cum ti s-a parut aceasta pauza, m-a intrebat?

— N-as putea spune, nu sunt in stare sa ma pronunt, am spus. (Cine stie, poate in timp ce eu eram in chilie el s-a rugat numai pentru mine si de aceea am simtit o astfel de remuscare.)

Dupa putin, am spus.

— Am simtit pacea coplesindu-mi sufletul. M-am simtit plin de pareri de rau pentru pacate si de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Ma iubeste mult mai mult decat pot eu sa gandesc. Presupun ca tu intotdeauna te simti asa. Este poate urmarea cercetarii harului lui Hristos, care vine aratat dupa repetarea neincetata a rugaciunii lui Iisus, si care te umple de viata.

— Adevarat. Singurul lucru este ca fructele rugaciunii lui Iisus sunt atat de numeroase ca nu le poti arata pe toate. Rugaciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe si foarte dulci, una mai buna ca cealalta.

— Da-mi si mie din aceste fructe ale „preabinecuvantatei pustii”, pentru ca sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege si pentru mine cateva din aceste roade duhovnicesti, ca cel putin sa le invat si eu.

Mitropolitul Hieroteos Vlachos
O noapte in pustia Sfantului Munte, Editura Predania

Cumpara cartea "O noapte in pustia Sfantului Munte"

 

18 Mai 2015

Vizualizari: 8842

Voteaza:

Venirea si plecarea harului 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Daniela SanduPostat la 2012-04-30 04:27

    Sa ne invredniceasca si sa ne intareasca bunul Dumnezeu in osteneala,nevointa si smerenie pentru a ne bucura de roadele rugaciunii lui Iisus... Doamne ajuta!

  • maria charlesPostat la 2010-02-23 21:45

    Ce pot sa adaug?! am plans cu lacrimi amare tot timpul cat am citit acest articol. Am stigat numele lui Iisus, am spus rugaciunea inimii printre lacrimi si suspine, si astept raspunsul Lui........

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE