Căsătoria este o ceremonie bisericească şi nu o afacere privată. Este un eveniment social, si nu o chestiune individualistă. Acesta e motivul pentru care atât la începutul Logodnei, cât al Cununiei diaconul se roagă „pentru mântuirea tuturor", „pentru pacea a toată lumea" şi „pentru tot clerul şi poporul".

Este limpede faptul că slujba a fost iniţial încorporată în dumnezeiasca Liturghie . De fapt, adevăratul înţeles al Căsătoriei, însăşi sfinţenia ei, nu poate fi apreciată pe deplin în afara contextului ei euharistie. Scopul fundamental al săvârşirii Tainei Căsătoriei în cadrul dumnezeieştii Liturghii a fost recunoaşterea faptului că Euharistia era revelaţia reală, palpabilă a împărăţiei. Lumânările ţinute adesea de cuplu simbolizează această împărăţie, aşa cum s-a arătat ea în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 2) la Cincizecime, deşi poate că ele sunt mai degrabă un chip al luminii iui Hristos, centrală în rânduielile de iniţiere pascale din Biserica primară. Dar cuplul ca atare reprezintă organe vii oferite lui Dumnezeu, precum pâinea şi vinul pentru Euharistie, în aşteptarea slăvitei şi luminatei sale prefaceri. Minunea Căsătoriei face posibilă „o nouă creaţie", deşi nu o creaţiei ex nihilo, ci una care rezultă din condiţiile oferite de cuplu. Unul oferă lui Dumnezeu ceea ce are şi ceea ce este, în vreme ce Dumnezeu preface apa în vin (cf. Ioan 2, 1-11). Urmarea acestei „făpturi noi" este calea către veşnicie, simbolizată de „dănţuirea lui Isaia", în chip circular. Dănţuirea semnifică Biserica, condusă de Hristos, simbolizat la rându-i de Evanghelia ţinută de preot. Hristos conduce cuplul în noua lui viaţă ca pe un microcosmos al Bisericii şi al creaţiei.

In Biserica primară, episcopul se bucura de mai multă libertate în adoptarea a felurite rugăciuni, care apoi au fost încorporate în dumnezeiasca Liturghie . In veacurile ale optulea şi al nouălea, numărul unor rugăciuni ca acestea s-au înmulţit iar rânduiala s-a extins. Dar chiar şi atunci, rânduiala Căsătoriei era legată de Euharistie, nefiind niciodată socotită distinctă de aceasta. Clericul care oficia nu era un fel de trimis al lui Hristos care „unea" cuplul, ci unul care în primul rând îi introducea pe cei doi într-o nouă viaţă, dincolo de constrângerile legale.

In cadrul oficierii Căsătoriei se pot afla aceleaşi patru elemente fundamentale întâlnite în Tainele Botezului şi Euharistiei. In primul rând, avem actul dăruirii [oferirii, n.tr.] prin care fiecare partener se dăruieşte pe sine celuilalt şi, împreună, Bisericii. In al doilea rând, există un anamnesis ori reamintire ale soţilor sfinţi, de la Avraam şi Sarra la Ioachim şi Ana, care au gătit calea ivirii Fecioarei Maria şi a întrupării lui Hristos. In al treilea rând, atunci când preotul aşază cununile pe capetele miresei şi a mirelui, el face o chemare (sau un şir de chemări) către Sfântul Duh pentru însoţirea de faţă. Aceasta se revarsă, sau ia apoi forma unei dănţuiri vesele în jurul mesei împreună cu preotul care poartă Evanghelia, care închipuie prezenţa lui Hristos sau, mai exact, reprezintă pe Hristos pe pământ, în sfârşit, slujba culminează cu împărtăşirea.

Până în veacul al cincisprezecelea, Taina Cununiei includea împărtăşirea cu Darurile mai-nainte sfinţite . Precum la dumnezeiasca Liturghie, slujba Cununiei începe cu exclamaţia: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui...". Şi precum Rugăciunea Domnească este recitată la dumnezeiasca Liturghie înainte de cuminecarea cu paharul Comuniunii, tot astfel la slujba Cununiei aceasta este recitată înainte de împărtăşirea din paharul Cununiei. Cu adevărat, se pot face paralele remarcabile între Liturghia Darurilor mai- nainte sfinţite, aşa cum o avem acum, sau chiar cu însăşi Euharistia, şi slujba Cununiei. Această asemănare reprezintă cu siguranţă o rămăşiţă a practicii din Biserica primară, care socotea o pereche căsătorită de îndată ce aceasta primea pentru prima dată împărtăşania ca „un singur trup", şi mai puţin ca doi indivizi. De fapt, nu există niciun moment din cadrul slujbei în care Biserica uneşte finalmente pe cei doi, ci doar o referinţă constantă la ratificarea, întărirea acestei căsătorii de către Biserică. Pur şi simplu e vorba de o chemare a Domnului în chipului unei cereri: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!". Aceasta este Cincizecimea Căsătoriei, care poate fi comparată cu o veche rugăciune euharistică, de la sfârşitul secolului întâi şi începutul celui de-al doilea, din Didahia celor doisprezece apostoli:

„ Adu-ti aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul si s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserica sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Că Ţie se cuvine puterea şi slava în veci" .

Următoarea etapă a fost separarea slujbei Cununiei de Euharistie, un eveniment care a concis destul de mult cu Edictul lui Leon înţeleptul şi care impunea ca toate căsătoriile legale să fie săvârşite în Biserică .

O rânduială târzie, din veacul al treisprezecelea, a introdus o nouă structură, prin care, după împărtăşanie, perechii i se dă să bea „paharul de obşte" de trei ori. De fapt, această întreită repetiţie de gesturi e una cu o pomenire constantă şi un simbolism al treimii (inelele sunt schimbate de trei ori, cununile sunt încrucişate de trei ori, din pahar se bea de trei ori, iar danţul ocoleşte masa - care reprezintă cumva altarul - de trei ori). Separarea slujbei Cununiei de Euharistie vădea faptul că, din ce în ce mai mult, accentul se muta de la aspectul sacramental la dimensiunea juridică şi socială. Oricine dorea să se căsătorească era nevoit să o facă şi bisericeşte, astfel că Biserica s-a văzut silită să fie mai părtinitoare cu Tainele ei, în special cu Euharistia. In vremea acestei adaptări a Bisericii la moravurile societăţii, s-a evitat astfel batjocorirea Euharistiei prin înlăturarea ei din rânduiala Căsătoriei.

A existat un anumit compromis cu cerinţele Statului, pe care Biserica a trebuit să le accepte de îndată ce dobândise atribuţii legale de la Stat. Treptat, rânduiala bisericească - iniţial neasociată cu unirea mistică din cuplu, exprimată în Sfânta împărtăşanie - a devenit singura formă legală de a dobândi statutul de căsătorit. Mai mult, odată cu sfârşitul contractului matrimonial după veacul al doisprezecelea, fie că cineva dobândea acest statut într-o manieră civilă ori prin „logodnă" în Biserică, unirea a fost privită ca indisolubilă. Astfel, Balsamon, în comentariul său la Canoanele 26 şi 28 ale Sfântului Vasile, notează că, în timp ce în vremea Sfântului Vasile căsătoria era validă prin consimţământ reciproc şi împărtăşire în Biserică, în vremea sa (în veacul al paisprezecelea) rânduiala încununării şi a împărtăşirii era singura general acceptată.

In măsura în care căsătoria presupune participarea unor oameni, locuitori ai unei lumi căzute şi păcătoase, desigur că este nevoie şi de rânduieli juridice şi articole de lege pentru a ocroti instituţia ca atare. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că această parte formală, mai „canonică", nu a fost niciodată un scop în sine. Structura „exterioară" e doar un mijloc de a păstra idealul şi a de menţine în lume unicitatea unirii mistice dintre Hristos şi Biserica Sa. Pentru dreapta credinţă, aceasta nu constituie doar un adevăr abstract despre Dumnezeu, ci unul fundamental, crucial despre şi pentru umanitate. In acest sens, putem spune despre căsătorie că este o experienţă a bucuriei dar, mai presus de toate, o responsabilitate sfântă.

Parintele John Chryssavgis
Dragoste, sexualitate si Taina Cununiei; Editura Egumenita

Cumpara cartea "Dragoste, sexualitate si Taina Cununiei"

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale