Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului, ci să-și aleagă o cruce - una din cele două căi ale Bisericii noastre - potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângã Dumnezeu, le îndulceşte dulcele lisus.
Când cineva trece de treizeci de ani, începe să șovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. În timp ce omul care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi cu greu se mai schimbă; este ”beton turnat”, și uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie in viaţa de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrăneţile lor o simplitate copilărească şi se armonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, la fel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au imprumutat unul de la altul obiceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă.
Un proverb spune: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugãrește-te!” Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viaţă va urma. După această vârstă „aranjarea" ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va fi uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, și atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o protecţie, decăt să întemeieze o familie.
Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când este tânăr, alege el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru cã altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, iar printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un rationalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa si după aceea voi trece". Nebunul, însa, nu a aşteptat, ci rupând-o la fugă prin apa, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. Între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi, în cele din urmă, raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios.
Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin caţiva la colibă si ma întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine, Parinte?”. Întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu. Nici monahi nu s-au facut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgați în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Parinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viaţă sunt?". „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi raspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, ca, de pildă, sunt pentru căsăorie și să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihna, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinția Ta mi-ai spus să urmez această viaţă şi iată, acum mă chinuiesc".
- Părinte, cum se poate întâmpla aceasta?
- Să presupunem că un tânar are chemare pentru viaţa de căsătorie, dar se gândeşte şi la monahism. Însă, dacă nu ia aminte să facă o familie bună şi mai târziu vor apărea probleme pe care nu le va înfrunta duhovnicește, atunci vicleanul îl va lupta cu gândurile. Îi va spune mereu: „Tu erai pentru monahism, dar dacă te-ai căsătorit, aşa îți trebuie" şi nu-l va slăbi deloc zi şi noapte.
Unii oameni nu știu ce vor. lată, cu câţiva ani în urmă a venit aici o tânără şi mi-a spus: „Părinte, nu mã pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc, dar mă gândesc şi la monahism. Ce să fac?”. „Vezi ce te odihneşte duhovniceşte mai mult, îi spun, şi aceea să faci”. „Nu stiu, îmi spune, dar uneori mi se pare că inclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinția Ta ce să fac”. „Ei, dacă simți că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este mai bine să te căsătoreşti şi Dumnezeu îţi va purta de grijă". „Cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre, Părinte, așa voi face", îmi spune. Vine, deci, astăzi şi-mi spune: „Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că şase luni suntem împreună, iar şase suntem despărţiţi; o jumătate de an călătoreşte”.
„Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ţi-ar plăcea şi viaţa de căsătorie şi cea monahala? lată cã acum le ai pe amândouă. De ce nu slăveşti pe Dumnezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?".
- Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei şi de aceea unii tineri şovăiesc să-şi facă familie.
- Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!
Sfantul Paisie Aghioritul
Cuvinte duhovnicești. Viața de familie, Editura Evanghelismos
-
Monahismul protestant
Publicat in : Religie -
Monahismul - chemare de la Dumnezeu sau alegere personala?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.