Pomenirea nominală periodică, în cadrul consfinţit şi consfinţitor al Bisericii, a celor vii şi a celor adormiţi este o practică răspîndită în toată lumea creştină şi în multe feluri împletită şi cu tradiţia noastră ortodoxă, dar uneori evlavia populară ignoră adevăratele rînduieli şi tinde să adopte practici greşite sau neîntemeiate, pe care unii preoţi se întîmplă să evite a le amenda cu promptitudine, fie din comoditate, fie din teama de a nu intra în conflict cu anumiţi credincioşi habotnici sau de a nu leza anumite sensibilităţi elementare. E bine de aceea să reamintim, măcar pe scurt, care sînt rînduielile recomandate de Biserică în privinţa pomelnicelor de acest fel, din rîndul cărora fac parte şi popularele acatiste şi sărindare.
RÎNDUIALA UNUI POMELNIC
Pomelnicul (de la a pomeni: pomenire, aducere aminte) este, în accepţia cea mai răspîndită, o listă cu nume de persoane vii sau răposate, aparţinînd Bisericii şi pentru care se solicită (de către rude, prieteni, cunoscuţi) pomenire (prin intermediul preotului) în cadrul slujbelor bisericeşti.
Intr-un astfel de pomelnic se obişnuieşte să fie trecute, unele sub altele, în partea stîngă numele celor vii, iar în partea dreaptă numele celor răposaţi. în unele locuri se dau liste separate cu viii şi cu morţii, pe cele cu numele morţilor obişnuindu-se să se pună o cruce. Numele trebuie scrise citeţ, de preferinţă cu litere mari, pentru a fi cît mai uşor şi mai corect vizualizate de preotul care face pomenirea. E bine să nu ne grăbim, să grafiem numele cu atenţie şi să recitim la urmă întreaga listă, ca nu cumva să se fi strecurat greşeli (omisiuni, repetiţii etc.).
La rigoare, se recomandă ca pomelnicul să înceapă - la ambele rubrici, după caz - cu numele ierarhilor bisericeşti (patriarhul Bisericii şi mitropolitul, arhiepiscopul sau episcopul locului), al preotului care ne-a botezat, al preotului care ne-a cununat, al părintelui duhovnic. Apoi trecem numele membrilor familiei, ale naşilor de cununie şi de botez, ale altor persoane pe care le dorim pomenite, iar la urmă de tot şi numele nostru (al celui ce aduce pomelnicul la biserică).
Se indică numele de botez al celor pe care-i vrem pomeniţi, în forma lui oficială, nu sub forme prescurtate sau diminutivate (de pildă: Alex în loc de Alexandru, sau Mişu în loc de Mihai, sau Nuţi în loc de Elena etc.). Nu-i cazul să se treacă şi numele de familie (sau vreo poreclă încetăţenită), căci ştie Dumnezeu despre cine este vorba şi nu are nevoie de mărci suplimentare de identificare.
Nu e de trebuinţă să trecem în pomelnice diferite cereri sau precizări (de pildă, la cei vii: „să treacă la examen", „să se vindece de cancer", „să fie promovat la serviciu" etc., sau la cei morţi: „fără luminare", „nespovedit", „neîmpărtăşit"), căci ştie Dumnezeu întocmai starea şi nevoile fiecăruia (nu ne îndoim de atotştiinţa dumnezeiască).
Nu pot fi pomeniţi în Biserică decît cei botezaţi (nu se trec în pomelnice nume de persoane nebotezate, sau de alte religii şi confesiuni). Nu se pomenesc copiii avortaţi sau morţi nebotezaţi, nici sinucigaşii.
Pomelnicul se predă preotului la altar, prin stînga, înainte de începutul Sfintei Liturghii, însoţit de o luminare aprinsă. Unii obişnuiesc să îl însoţească şi cu o prescură sau alt mic dar de uz ritual (tămîie, ulei de candelă etc.), dar nimic nu este necesar sau obligatoriu, după cum nu există nici un preţ în bani: fiecare dă dacă poate şi cît poate (ca şi cînd ar pune discret obolul respectiv în cutia milelor).
A DA ACATIST
Cuvîntul acatist (gr. akatistos - ceea ce înseamnă că se citeşte în picioare sau în genunchi, iar nu stînd jos) are în limbajul bisericesc două sensuri: cel originar, străvechi, este de imn de laudă şi mulţumire închinat lui Dumnezeu, Maicii Domnului sau unui sfînt/unei sfinte, putîndu-se citi fie în biserică (în cadrul unei slujbe), fie individual, acasă, de către orice persoană credincioasă; sensul mai nou este cel de pomelnic (scris de mînă) încredinţat preotului spre pomenire în cadru liturgic. Aici ne interesează acest al doilea sens, consacrat prin expresia „a da (un) acatist)".
Deşi tendinţa este de a se echivala cu pomelnicul în general, la rigoare acatistul este pomelnicul care conţine numai numele celor vii. Acatistele se pot da şi pentru perioade mai mari de timp: 40 de zile, 3 luni, 6 luni, un an etc.
Din păcate, în popor mai există ideea smintită şi smintitoare că s-ar putea da şi „acatiste de blestem", anume împotriva celor cu care te afli în duşmănie („Să-l bată Dumnezeu etc.), transformînd pomenirea în... afurisenie! lată un caz relatat chiar de un preot: „Intr-o zi a venit la mine un om înaintat în vîrstă, dintr-o comună din apropiere de Dunăre, şi m-a întrebat: «Părinte nu cumva ştiţi unde este aici, în Craiova, biserica neagră, pentru că vreau să mă duc acolo şi să dau un acatist de blestem pentru nişte vecini de-ai mei care mi-au făcut mult rău în viaţă». Eu i-am spus: «Tăicuţă dragă, biserica neagră nu se află în Craiova, ci în Braşov, şi nu se numeşte aşa pentru că acolo s-ar primi acatiste de blestem, ci pentru că au incendiat-o turcii pe vremuri. Insă iată ce ne-a poruncit nouă Dumnezeu: Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvîntaţi-i şi nu-i blestemaţi... Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mîniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele [cf. Romani, cap. 12]»“.
DESPRE SĂRINDARE
Tot o varietate de pomelnic este şi sărindarul: dacă acatistele se dau la rigoare pentru cei vii, sărindarele îi au prioritar în vedere pe cei răposaţi. Sărindarul îşi trage numele de la cuvîntul grecesc ta sarantaria, care înseamnă un grup de 40 (în slavoneşte, sărindarul se numeşte soroc). Lista de nume este dată spre pomenire în
biserică timp de 40 de zile (lucru posibil peste an doar în mănăstiri, unde Sfînta Liturghie se săvîrşeşte zilnic), sau, mai precis, la 40 de Liturghii consecutive.
La bisericile parohiale, creştinii aduc sărindare mai cu seamă la începutul posturilor mari, de regulă la începutul Postului Sfintelor Paşti, cînd în toate sîmbetele se face pomenire specială pentru cei adormiţi întru Domnul, săvîrşindu-se slujba Liturghiei şi a parastasului, iar zilnic se face slujba litiei pentru cei adormiţi. In Postul Sfintelor Paşti, dezlegarea sărindarelor se face în ajunul Floriilor.
Credincioşii care aduc un sărindar se cade să se roage mai mult în toată perioada respectivă, să participe cît mai des la slujbe (şi neapărat în sîmbetele anume rînduite pentru pomenirea morţilor), iar în ziua dezlegării sărindarelor (la capătul celor 40 de Liturghii) să fie pregătiţi a împărţi colivă şi alte daruri bineplăcute lui Dumnezeu.
Răzvan Codrescu
O introducere in crestinism, Editura Christiana
Cumpara cartea "O introducere in crestinism"
-
Parastasele
Publicat in : Viata liturgica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.