Bucuria pascala, pe care Biserica Ortodoxa o evoca intens si solemn in intreg cultul ei si pe care o simtim mai ales in aceasta zi a Invierii, "praznic al praznicelor si sarbatoare a sarbatorilor”, este bucuria gustarii vietii vesnice si fericirea vietii viitoare de care ne invredniceste Dumnezeu sa ne impartasim prin arvuna inca de pe acum.
"Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul, si pamantul, si cele dedesubt”, cantam cu bucurie in noaptea aceasta. Acum ne bucuram de dragostea Ziditorului nostru asa cum s-a bucurat Adam cand Domnul Dumnezeu, cinstindu-l, l-a pus in raiul desfatarii, fagaduindu-i viata fara de moarte si desfatare de vesnicele bunatati, intru paza poruncilor Sale. Acum, raiul ni s-a deschis din nou, portile iadului sunt sfaramate, tiranul diavol este legat, moartea este biruita. Astazi este mantuirea lumii, ca a inviat Hristos, ca cel Atotputernic! Astazi toti suntem chemati sa gustam din ospatul acesta, al dragostei dumnezeiesti, din aceasta Cina tainica, in care Hristos, Pastele nostru, Jertfa cea vie si nejertfita, ni Se daruieste ca hrana, mangaiere, intarire si curatie.
De aceasta iubire mare s-a departat Adam in rai, cand a calcat porunca lui Dumnezeu. De aceasta fericire s-a lipsit cand a ascultat de sfatul sarpelui si s-a lipit de placerile si poftele acestei lumi. Asa a cazut el din cinstea si demnitatea de fiu si a fost supus mortii, si stricaciunii, si ispitelor celui viclean. Astfel a intrat prin pacat moartea in lume, ca o despartire nefireasca a sufletului de trup, ca urmare a iesirii omului din fericirea comuniunii cu Dumnezeu, prin departarea de Cel Care, prin harul Sau, tinea sufletul si trupul omului intr-o unitate si armonie deplina. Dar Dumnezeu, in marea Sa iubire, nu a uitat zidirea Sa, nici nu Și-a intors fata Sa de la cel care se departase de El, ci, "la plinirea vremii, El, pe pamant S-a aratat si cu oamenii a petrecut si din Sfanta Fecioara intrupandu-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luand, asemenea facandu-Se smeritului nostru trup, ca sa ne faca pe noi asemenea chipului slavei Sale”, cum ne rugam in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Moartea, stricaciunea, pacatul au intrat atat de adanc in fiinta umana, incat nimeni in afara de Dumnezeu, nu putea sa vina in ajutorul omului cazut.
Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat si a acceptat moartea, aceasta stare nefireasca de despartire a sufletului de trup, pentru a da ocazie puterii Sale dumnezeiesti de a le uni din nou prin Inviere, ca printr-un cheag, pe cele despartite, articuland la un loc ceea ce era rupt, spre o unire vesnica si de nedesfacut, dupa marturia Sfantului Grigorie de Nyssa[i].
Mantuitorul a biruit moartea prin moarte, intrucat a primit-o de bunavoie, din iubire si din ascultare. Iubirea L-a facut sa moara, iubirea I-a dat biruinta asupra mortii, iubirea a facut din moartea Sa jertfa curata, bine mirositoare adusa pentru intreaga lume: "Sangele varsat pentru noi, pretiosul si scumpul Sange al lui Dumnezeu, al Arhiereului si al Jertfei, cui si pentru ce a fost varsat? - se intreaba Sfantul Grigorie de Nazianz. Noi eram tinuti de cel rau, vanduti pacatului dupa ce am primit in locul placerii stricaciunea. Daca pretul a fost platit nimeni altuia decat celui care ne stapanea, eu ma intreb: cui a fost adus pretul acesta si pentru care motiv? Daca a fost platit celui rau, cat ar fi de rusinos! Hotul ar fi primit nu doar un pret de la Dumnezeu, ci pe Dumnezeu Insusi ca pret si cerand astfel o rasplata prea scumpa pentru a lui tiranie, era mai drept sa fim iertati. Daca insa pretul a fost adus Tatalui, ma intreb, in primul rand: cum?, caci nu eram tinuti captivi de Acela, si, in al doilea rand: de ce? Caci cum ar putea Sangele Unuia Nascut sa fi bine placut Tatalui Care nu a vrut sa il primeasca pe Isaac adus ca jertfa de Avraam, ci a inlocuit acest sacrificiu uman printr-un berbec? Este evident ca Tatal accepta aceasta Jertfa a Fiului nu pentru ca a cerut-o, nici pentru ca a avut nevoie de ea, ci din iconomie, pentru ca s-a cuvenit ca omul sa fie sfintit de umanitatea lui Dumnezeu, pentru ca s-a cuvenit ca El Insusi sa ne elibereze pe noi, cei tinuti cu sila de tiran, si spre Sine sa ne readuca prin Fiul Cel Ce este Mijlocitor si Care a implinit aceasta spre cinstirea Tatalui, Caruia Se arata ascultator in toate… restul sa fie venerat prin tacere… Nimic nu poate egala minunea mantuirii mele: cateva picaturi de sange au rezidit universul intreg”[ii].
Aceasta este taina cea mare a acestui praznic: Iubirea cea negraita a lui Dumnezeu Care vrea si poate sa lucreze curatirea si mantuirea lumii prin Sangele preacurat, prin Jertfa nepretuita a lui Hristos, Mieluselul cel neprihanit, Cel ce de voie pentru toti S-a jertfit. In Canonul Invierii il numim pe Hristos Mielusel nevinovat, asa cum apare si in Apocalipsa, pentru ca doar prin analogie putem prezenta, potrivit mintii noastre, marimea si adancimea unei astfel de Iubiri curate a Celui care doreste sa se jertfeasca pentru cel care, prin pacat, s-a departat de ea.
"O, Taina neinteleasa si iubire negraita, spune Sfantul Grigorie Teologul, pe care mintea omului nu le poate cuprinde!”[iii] Murind din dragoste pentru toți oamenii, Mantuitorul a biruit in Sine pacatul si moartea, si a curatat firea noastra de toata intinaciunea. Acest val de iubire ce a iesit si iese continuu din preacuratul Sau suflet, si care a ridicat din moarte pe toti cei aflati in iad si i-a umplut de curatia si dragostea Sa, este insasi Invierea. Cu aceasta dragoste nemarginita pentru noi si lipsita de orice egoism, care L-a facut sa Se uite pe Sine, Iisus Hristos a stricat legaturile mortii si a vindecat firea noastra de orice urma a pacatului, caci numai o jertfa neprihanita poate sa sfinteasca si sa curete, fiind biruinta desavarsita impotriva egoismului pacatului, cum spune Parintele Dumitru Staniloae[iv].
Din acest suflet preacurat si plin de iubire dumnezeiasca a stralucit, apoi, lumina care a inviat si trupul Sau din mormant, iar aceasta putere si slava a iradiat-o Hristos din trupul Sau indumnezeit inca de la primele Sale aratari dupa Inviere, cand Se face cunoscut ucenicilor intr-o asemenea transparenta luminoasa, incat a putut fi cunoscut doar de cei care I s-au deschis Lui prin credinta si prin dragoste. De aceea noi cantam in aceasta noapte sfanta: "Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos stralucind, cu neapropiata lumina a Invierii”.
Asadar, cel mai mare dar al Invierii lui Hristos este posibilitatea ca noi sa fim capabili si astazi, dupa doua mii de ani de la moartea si Invierea Sa, sa simtim in sufletele noastre aceasta iubire jertfelnica care a distrus moartea si a curatat lumea intreaga de intinaciunea pacatului si de tirania diavolului. Noi simtim azi in sufletele noastre curatite prin lacrimile postului, ca Trupul inviat al lui Hristos nu e numai un gaj dat noua de Tatal, ca si noi vom invia, ci acest fericit Trup pe care il primim in Sfanta Impartasanie este pentru noi mai ales un izvor de viata dumnezeiasca, un izvor de putere si de curatie, un izvor de induhovnicire, care duce la invierea noastra. De acest izvor minunat se vorbeste in Canonul Invierii, cand auzim indemnul: "Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra stearpa facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, cel izvorat din mormantul lui Hristos, intru Care ne intarim”.
Iubiti credinciosi,
Hristos s-a jertfit pentru noi si am fost rascumparati din viata noastra desarta, nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ci cu Insusi Scump Sangele Sau, ca al unui Miel nevinovat si neprihanit (I Petru 1, 18-19). Daca El a murit pentru noi inseamna ca noi nu ne mai apartinem noua, ci viata noastra apartine lui Dumnezeu. Acesta este un imperativ: nu putem face cu viata noastra ce dorim noi, ci ceea ce doreste Cel care ne-a rascumparat cu un pret atat de mare. Dupa ce am primit, prin Botez, puterea de a trai o viata noua, si nu orice viata, ci viata lui Hristos, noi trebuie "sa umblam intru innoirea vietii” (Romani 6, 3-5), sa lepadam lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii, "sa umblam cuviincios, ca ziua: nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma”; ci sa ne imbracam in Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup sa nu o facem spre pofte, asa cum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel (Romani 13, 13-14).
Acesta este imperativul pe care trebuie sa il urmam: sa ne imbracam cu puterea Invierii lui Iisus Hristos, sa cautam ajutorul, sa raspundem iubirii Lui cu iubirea noastra, renuntand la noi insine, cum a renuntat El la Sine. Lumea in care traim are nevoie atat de mult de Hristos. Tot ce ne inconjoara ne ademeneste, facandu-ne sa ne legam sufletele nu de Cel care ne-a rascumparat, ci de placerile egoiste ale acestei lumi trecatoare. Iubim orice mai mult decat pe Hristos. Nu Il simtim pe El ca pe o Persoana delicata Care ne iubeste, Care Se intereseaza de noi si Care S-a jertfit pentru noi. El nu are nevoie de nimic de la noi, ci doreste ca noi sa gustam aceasta iubire si aceasta putere a Invierii Lui. "Da-mi, fiule, inima ta!” (Proverbe 23, 26), aceasta o cere Hristos de la noi. In acest scop a facut El toate: a murit si a inviat pentru ca sa ne castige iubirea, sa ne faca frati ai Sai si fii ai Tatalui, pentru ca si noi, impreuna cu El si cu puterea de la El, sa putem sa ne orientam toata simtirea si tot cugetul nostru spre Dumnezeu, Izvorul a tot binele si a toata bucuria.
Lipsa lui Hristos din viata noastra este o mare suferinta. Toata lumea este, parca, intr-o mare agonie si ne tot intrebam de ce? Nu intelegem de ce vin atatea incercari materiale, necazuri nenumarate si greutati de tot felul asupra noastra. Suntem tot timpul in cautare de solutii, dar se pare ca le cautam acolo unde ele nu exista. Am ajuns ca, noi toti, sa cautam mangaierea existentei noastre prin altceva decat prin rugaciune si milostenie, prin iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru aflat in suferinta. Placerile amagitoare si goana dupa bani sunt lucrurile pentru care simtim ca am vrea sa traim in lumea aceasta. Suferinta noastra vine, insa, din faptul ca, in toata ecuatia existentei noastre, Hristos Mantuitorul nu mai are loc, poate doar numai ca un "obiect” al cugetarii noastre. Dumnezeu este "ceva”, si nu Cineva, de care ne aducem aminte din cand in cand si, mai ales, doar atunci cand avem nevoie. Vrem sa fim liberi, fara nicio obligatie, ci doar cu drepturi depline, chiar si asupra vietii! De aceea, toate necazurile, suferintele si toate lipsurile ce vin peste noi sunt semne de alarma ale judecatii lui Dumnezeu ca nu suntem pe calea cea buna. El ne arata ca iubim cele pieritoare, trecatoare, ignorand singurul lucru nemuritor, adica iubirea Sa cea netrecatoare. Aceasta o spune frumos Sfantul Evanghelist Ioan care ne indeamna: "Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el. Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta ochilor, pofta trupului si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac” (1 In 2, 15-17).
A sosit, poate, vremea ca, inainte de a fi prea tarziu, sa ne intoarcem la Dumnezeu, sa facem voia Lui si sa devenim crestini adevarati, si nu doar de circumstanta, sa implinim poruncile Stapanului, sa pazim toate posturile, sa Il cautam pe Dumnezeu in smerenie, simplitate si milostenie, sa cautam viata simpla si curata a parintilor si stramosilor nostri ale carei roade sunt dragoste, bucurie, indelunga rabdare, discernamant, trezvie si nadejde.
Daca nu avem bogatii materiale, de care suntem acuzati pe nedrept, sa ne imbogatim in Dumnezeu, prin iubirea jertfelnica fata de aproapele nostru, spre castigarea mantuirii. Toate acestea sunt, insa, cu neputinta fara credinta; sunt, insa, cu putinta celor ce cred in Hristos si in Invierea Lui. Noi, credinciosii, va trebui sa reinvatam noi insine, si sa-i invatam pe cei din jurul nostru, virtutile comunitare practice ale iubirii ce izvorasc din credinta in Invierea lui Hristos si in invierea noastra. Fiindca, "precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, asa si noi trebuie sa umblam intru innoirea vietii” (Rom. 6, 4). Si Dumnezeu nu ne va lasa, va fi langa noi, daca nici noi nu vom uita sa fim langa El si cu El in toate zilele vietii noastre, prin credinta, nadejde si iubire (1 Co 13, 13).
Iubiti frati crestini,
Aceasta e noaptea si ziua Invierii Domnului - ziua vesnica pe care a facut-o Domnul ca sa ne bucuram si sa ne veselim in ea.
Sa transformam timpul care ne-a mai ramas intr-o noua sansa de a-L gasi pe Dumnezeu si de a ne regasi pe noi insine, in Biserica lui Hristos cel Inviat, Domnul Vietii.
Hristos cel Inviat e cu noi toti! Pentru aceasta, va adresam tuturor indemnul Sfantului Apostol Pavel, care sa ne insoteasca mereu: "Privegheati! Stati tari in credinta! Imbarbatati-va! Intariti-va! Toate ale voastre in dragoste sa se faca!” (1 Co 16, 13).
Hristos a inviat!
Sarbatori fericite! La multi si fericiti ani!
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor si pururea rugator catre Hristos, Invierea noastra,
† Laurentiu.
Pe aceeaşi temă
-
IPS Laurentiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului
Publicat in : Organizare B.O.R.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.