Poemul focului
Cei vechi credeau ca te-a furat din Cer
Titanul Prometeu,
Ca oamenii sa creasca in puteri
Iar eu,
Te vreau simbol al vietii mele
Pe tine Focul coborat din stele!
Ma uit cum palpai, cum te-nvaluiesti
Cum te ridici in flacara, cum cresti
Si ascult cu ochi-nchisi ce povestesti
Despre paduri de fag si de stejar,
Despre zavoaie langa ape mari,
Si despre lanul cel de papusoi
De pe la noi.
Ci daca arzi cu cocs si antracit,
Mai multe ai de povestit:
Despre paduri imense innecate,
In apele salbatic revarsate.
Despre campii care s-au strans in cute,
In erele trecute.
Si cate taine spun in limba lor,
Sclipirile de foc doborator !
Ci eu as vrea ca pilda lor,
Sa-mi fie zilnic de invatatura
Sa fiu si eu o sursa de lumina si caldura.
Sa degajez mereu din viata mea sarmana,
Lumina, dragoste fara prihana.
Chiar de-oi ramanea pana la urma, zgura
Sa stiu ca mangaierea mainii mele
A alinat in lume vre-o rana,
Si ca scantei din gandul meu,
Au luminat un intuneric greu,
Si atunci viata mea nu va fi vana.
Voiu fi, atunci si eu ca tine,
Tu Focule cu palpairi senine !
Zorica Latcu - Maica Teodosia Latcu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.