Oamenii îi judecă adesea pe ceilalţi pe temeiul părerilor proprii. Astfel, cu cât cineva se află mai jos pe calea virtuţii, cu atât ajunge să se complacă în bănuieli şi cu atât mai uşor le găseşte celorlalţi greşeli. Şi, fireşte, întrucât majoritatea greşelilor nu se face pe faţă, oamenii trag diferite concluzii pe baza purtării lor obişnuite, însă pronunţarea unei judecăţi la adresa semenului nu se întemeiază deloc pe certitudini.

Cu totul potrivită, sub acest aspect, este observaţia lui Nichita Stithatul: „Când le îngăduim demonilor, prin lenea noastră duhovnicească, să ne şoptească la urechi diferite bănuieli privitoare la fraţii noştri, în timp ce noi înşine nu suntem cu luare-aminte la privirile noastre pline de curiozitate, atunci demonii înşişi izbutesc să ne facă să-i osândim nu numai pe fraţii mai simpli, ci chiar şi pe cei desăvârşiţi în virtute.

Dacă vezi, de pildă, că unul dintre ei este vesel şi binedispus sau că se apropie cu uşurinţă de toţi şi este gata să stea de vorbă, atunci socoteşti că e înclinat spre plăceri şi patimi. La fel, dacă vezi pe cineva încruntat şi posomorât, socoteşti că e un caracter mânios şi plin de mândrie. Nimeni n-ar trebui să ia seama la cele din afară, fiindcă fiecare judecată, ce se sprijină pe acestea, este greşită.

Adevărul este că întâlnim o mare diversitate de caractere şi deprinderi, cât şi, de asemenea, în ceea ce priveşte trupurile. O privire şi judecată adevărate asupra acestora nu au acelaşi sens pentru fiecare om în parte. Privilegiul acesta le aparţine doar celor ce au ajuns, după multă zdrobire a inimii, la curăţirea ochilor sufletului, ce se sălăşluieşte în lumina infinită a vieţuirii dumnezeieşti. Acestora li s-a dat putinţa de a cunoaşte tainele împărăţiei lui Dumnezeu"111.

Ceva asemănător ne spune şi Sfântul Ioan Scărarul despre pornirea pe care s-ar părea că o aveau monahii practici (aplecaţi spre făptuire) spre a-i judeca pe cei contemplativi: „Să nu fii judecătorul neîmpăcat al celor ce învaţă lucruri însemnate prin cuvânt, dar care, în ce priveşte nevoinţele ascetice, se arată mai delăsători. De multe ori, locul înfăptuirii a fost luat de ajutorul adus celorlalţi prin cuvânt. De altfel, nu suntem cu toţii buni la toate. La unii cuvântul întrece fapta. La alţii fapta este cu mult deasupra
cuvântului"112.

Primejdia înţelegerii greşite de către începători a celor sporiţi, din pricina libertăţii lor, o scoate în evidenţă şi Sfântul Chirii al Ierusalimului, în cuvintele sale catehetice adresate celor ce se pregăteau de luminare (catehumenilor), care urmau să se boteze. Iată ce spune: „De îi vei vedea pe credincioşi slujind şi, totodată, lipsiţi de griji, să nu-i osândeşti fiindcă sunt în siguranţă.

Căci ştiu ce au primit (cu alte cuvinte, Botezul) şi se bucură de moştenirea harului,113.

Toate cele de mai sus sunt exprimate concis de Paladiu de Helenopol (+ înainte de 431), prietenul şi biograful Sfântului Ioan Hrisostom, când repetă sentinţa ce aparţine Apostolului Pavel (I Cor. 2,15): „Nu-i putem judeca pe oamenii duhovniceşti" 114.

Iată alte câteva învăţăminte de preţ din Viaţa lui Ioan cel Milostiv: „Să vă istorisesc încă ceva spre a vedea cât de mult şovăia minunatul patriarh să judece pe cineva. In vremea aceea un tânăr desfrânat, care se întâmplă să se afle în Alexandria, a sedus o tânără monahie. In scurt timp, spre a o păstra în continuare în slujba desfătărilor şi poftelor sale trupeşti, plecă spre Constantinopol. Când sfântul auzi lucrul acesta se întristă foarte tare. Făcu tot ce-i stătu în putinţă spre a-i putea salva. Şi astfel trecu destulă vreme.

Intr-o zi, în timp ce le împărtăşea unor clerici diferite lucruri de suflet folositoare, se întâmplă să amintească de cazul acestui tânăr desfrânat. Toţi cei ce-i dădeau ascultare începură să-l judece într-un glas. Susţineau că acel caz n-a fost pricină de cădere în desfrânare doar a acestor două suflete, ci a multor altora, fiindcă fapta lor rea a ajuns drept pildă de urmat. Aşadar, în vreme ce ei îi osândeau cu atâta uşurinţă, patriarhul le-a spus: Nu, copiii mei, nu daţi aşa uşor slobozenie limbii voastre spre a vorbi împotriva semenului, fiindcă sunteţi în primejdia de a cădea în două rele. Cel dintâi e acela de a judeca înainte de ceasul rânduit pentru Judecată, şi în felul acesta vă veţi face călcătorii poruncii dumnezeieşti.

Al doilea e că, deşi nu ştiţi ce s-a petrecut între timp, vă îngăduiţi foarte uşor să vă faceţi judecători ai aproapelui. Căci nu ştie nimeni dintre voi dacă cei despre care v-am vorbit stăruie şi acum în păcat ori poate s-au îndreptat deja. Apoi sfântul adăugă: Citind oarecând viaţa unui mare Părinte, am întâlnit următoarea istorisire, foarte folositoare, pe care o să v-o împărtăşesc:

«Intr-o zi doi monahi au ajuns în oraşul Tir cu nişte treburi. De unul dintre ei, cum a trecut printr-un loc oarecare, începu să se ţină o desfrânată, pe nume Porfiria, rugându-l cu glas puternic: Cinstite părinte, mântuieşte-mă, cum a făcut oarecând şi Iisus Hristos cu desfrânata. Fără să se gândească la ce vor spune oamenii, monahul a luat-o de mână şi, sub ochii tuturor, a străbătut cetatea şi şi-a urmat drumul. Atunci s-a răspândit peste tot vestea că monahul acela s-a însurat cu Porfiria.

Cum mergeau monahul şi desfrânata dintr-un loc în altul, trecând prin cetăţi şi sate, au găsit un prunc părăsit. Atunci desfrânata, mânată de iubirea de aproapele, l-a luat cu sine spre a-l creşte. După ceva vreme, s-a întâmplat să ajungă acolo, unde sălăşluiau monahul şi desfrânata, nişte oameni din Tir. Văzând-o pe desfrânată cu pruncul în braţe, s-au pus pe râs. Şi ca să-şi bată joc de sfântul monah, i s-au adresat femeii: Vedem că planul tău n-a dat greş. Tare-i drăgălaş copilaşul pe care l-ai făcut cu monahul! Iar când s-au întors în Tir, au împrăştiat peste tot vestea că desfrânata a dobândit cu călugărul un copil, care-i seamănă leit!

După cum vedeţi, oamenii sunt gata să dea crezare bănuielilor, mai ales atunci când ei înşişi sunt pervertiţi şi răi, fiindcă însuşi sinele lor rău îi ajută să dea crezare celor ce se zvonesc. Şi atunci, socotindu-se pe ei înşişi martori, îi învinuiesc foarte uşor pe ceilalţi. Şi cu toate că fac asta, pe de o parte, fiindcă le place să se îndeletnicească cu asemenea zvonuri şi gânduri, iar, pe de alta, îşi doresc să aibă în preajmă cât mai mulţi cu care să se asemene în răutate, în acelaşi timp au impresia că vor scăpa de mustrările conştiinţei.

Şi, ca să ne întoarcem la istorisirea noastră, monahul a tuns-o în monahism pe Porfiria, îmbrăcând-o în chipul monahicesc, i-a dat numele Pelaghia şi a aşezat-o într-o mănăstire spre a-şi petrece viaţa în isihie.

Când, într-o zi, monahul simţi că i se apropie sfârşitul, a luat-o pe Pelaghia şi s-au întors în Tir. I-a urmat şi copilul, care între timp împlinise aproape şapte ani. Vestea că Porfiria şi bărbatul ei, monahul, s-au întors s-a răspândit peste tot. Şi fiindcă era bolnav şi i se apropia sfârşitul, mulţi dintre locuitorii cetăţii Tirului veneau să-l vadă. Atunci monahul a cerut să i se aducă un vas de tămâiat plin de cărbuni aprinşi. L-a luat şi în ochii tuturor şi l-a răsturnat pe piept, în timp ce le zicea: Binecuvântat e Domnul Care oarecând păzit-a rugul cel aprins fără a se mistui. El să-mi fie martorul credincios. Aşa cum acum puterea focului nu-mi arde hainele, tot aşa nici eu nu m-am atins niciodată de femeia aceasta câtă vreme am fost împreună. Toţi cei ce-au auzit cuvintele au rămas uimiţi. Şi au început să dea slavă lui Dumnezeu, Care ştie să slăvească în văzul tuturor pe cei care îi slujesc tainic. Şi odată ce rosti cuvintele, monahul îşi dădu duhul.»

Drept aceea, copiii mei duhovniceşti, le spuse patriarhul, vă sfătuiesc, aşa cum am făcut-o şi mai devreme, să nu fiţi uşuratici în judecata voastră. Că de multe ori se întâmplă să aveţi cunoştinţa păcatului celui ce a desfrânat sau a săvârşit un alt rău, fiindcă au fost date pe faţă, dar nu şi a pocăinţei sale, care a rămas tăinuită"115.

Vom înfăţişa din aceeaşi Viaţă a lui loan cel Milostiv încă o întâmplare despre care, alături de altele, ni se spune că a fost pricină de amăgire pentru însuşi sfântul, care a ajuns să judece greşit un călugăr:

„In vremea aceea un monah se preumbla prin Alexandria însoţind o tânără frumoasă. Văzându-l, unii dintre oamenii bisericii au socotit că o face dinadins, spre a sminti lumea. Atunci s-au dus să-l vadă pe patriarh. Sfântul loan s-a lăsat convins de cuvintele lor, socotind că au venit să-i aducă la cunoştinţă cele petrecute mânaţi de o râvnă sfântă. A poruncit aşadar să aresteze pe monah şi pe fată, să le dea o bătaie bună şi să-i închidă în temniţă separat. In aceeaşi seară patriarhul l-a văzut în vedenie pe monah arătându-i spatele plin de răni. Totodată îl întreba într-un fel neprefăcut şi simplu: «Vlădica, astea îţi sunt pe plac? Crede-mă că şi tu, ca un om ce eşti, te-ai lăsat o dată amăgit».

Când s-a trezit, patriarhul a cerut să-l aducă numaidecât înaintea sa pe monahul care abia putea păşi din pricina rănilor. Când Sfântul Ioan se uită la el, îşi dădu seama că era cel pe care-l văzuse în vedenia sa şi, voind să se convingă dacă avea şi rănile pe care le văzuse în somn, ceru să i se ia hitonul ce-i acoperea spatele. Prin pronia lui Dumnezeu, hitonul alunecă lăsându-l cu totul descoperit. Atunci s-a vădit că monahul era eunuc, chiar dacă tinereţea sa nu trezea nimănui o asemenea bănuială.

Pe dată, patriarhul le-a retras dregătoriile acelor feţe bisericeşti, care l-au acuzat pe monah, şi i-a îndepărtat pentru trei ani din viaţa activă a Bisericii. Totodată i-a explicat monahului iubitor de Dumnezeu pricinile purtării sale, cerându-i să-l ierte pentru păcatul săvârşit din neştiinţa sa. Singurul lucru pentru care nu pot să te laud, i-a spus, e că hoinăreşti fără luare-aminte prin cetăţi împreună cu o femeie, şi în felul acesta te faci pricină de sminteală.

Atunci monahul cu multă cuminţenie şi reţinere i-a răspuns: «Stăpâne, binecuvântat să fie Domnul, o să-ţi spun adevărul întregii mele poveşti. Nu la multe zile, după ce am plecat să mă închin Sfinţilor Chir şi Ioan, am făcut un popas în Gaza. In cetatea aceasta, într-o seară, m-a oprit o tânără, mi-a căzut la picioare şi mi-a cerut s-o îngădui să mă urmeze, fiindcă voia să se facă creştină, ea fiind evreică. Fiindcă mi-era teamă de cuvântul lui Dumnezeu, prin care cere ca nimeni să nu dispreţuiască pe cei mici, am primit-o în preajma mea. La hotărârea aceasta m-a ajutat şi gândul că în starea trupească în care mă aflam diavolul n-ar fi putut uşor să mă ispitească.

Ajuns la locul meu de pelerinaj, după ce mi-am împlinit îndatoririle, am trimis-o pe fată să fie catehizată şi botezată. Din ceasul acela rătăcesc, în simplitatea inimii, pe ici, pe colo împreună cu ea şi îi asigur cele de trebuinţă cerşind. Dorinţa mea este de a o aşeza într-o mănăstire.»

Când fericitul Ioan a auzit cuvintele acestea, i-a spus: Dumnezeul meu, câţi robi ai Tăi fără de număr rămân ascunşi! Atunci i-a dat monahului o sută de monede. Cu toate acestea, el nu le-a primit, spunându-i că cel ce are credinţă n-are nevoie de bani, pe când, dimpotrivă, cel ce iubeşte banii este lipsit de credinţă. După acestea, i-a făcut o metanie şi a plecat"116.

Drept urmare, nu ne putem judeca semenul obiectiv, fiindcă nu-i putem pătrunde în suflet. Aceasta este lucrarea numai a lui Dumnezeu. Iată ce spune cuviosul Dorotei privitor la aceasta: „Din ce pricină să ne preocupăm de aproapele nostru? Ce căutăm în sânul grijilor omeneşti ce nu ne aparţin? Vrem să ne arătăm, fraţilor, preocupaţi cu adevărat de ceva? Atunci fiecare să fie cu luare-aminte la sine însuşi şi la răutăţile sale. Dezvinovăţirea şi judecarea aparţin numai lui Dumnezeu. Doar El cunoaşte starea, puterea, îndeletnicirile, harismele şi caracterul fiecăruia în parte şi numai El ştie să judece pe fiecare pe temeiul acestora. Intr-un chip diferit îl judecă Dumnezeu pe episcop şi în alt chip, pe cârmuitor. Altfel îl judecă pe egumen şi altfel, pe novice, altfel pe cel bătrân şi altfel pe cel tânăr, altfel pe cel bolnav şi altfel pe cel sănătos. Cine altcineva e în măsură să judece toate aceste stări afară de El, Care le-a şi creat pe toate, Care le-a plăsmuit pe toate şi Care le ştie pe toate?"117.

ILIAS VOULGARAKIS

Fragment din cartea "TU DE CE ÎŢI JUDECI FRATELE?", Editura Sophia

Cumpara cartea "TU DE CE ÎŢI JUDECI FRATELE?"

Note:

111 Nichita Stithatul, Capete practice LXIII (PG 120, 880D-881A).
112 Ioan Scărarul, Cuvântul al XXVI-lea, partea a doua, 40, op. cit., p. 142a.
113 Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XlII-a, 1 (VEPES 39,45,35).
114 Paladiu de Helenopol, Despre viaţa lui Ioan Gură de Aur, XIX (în Biblioteca bizantină, sub îngrijirea lui N.Th. Mpougâtsos şi D.M. Mpatistâtos Athena, 1973, p. 158).
115 Simeon Metafrastul, Ianuarie, Viaţa Sfântului loan cel Milostiv al Alexandriei LXVIII-LIX (PG 114, 953C-956D).
116 Ibid., XLV-XLII (PG 114, 953C-956D).
117 Dorotei din Gaza, Diferite învăţăminte..., VI, 72, op. cit., p. 274.
 

• Vorbirea de rau
  Publicat in : Pilda zilei
• Fereste-te sa fii fatarnic, ca de cea mai hidoasa fiara
  Publicat in : Religie
• Cand esti jignit
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: