Adevarul viu al credintei mele

Adevarul viu al credintei mele Mareste imaginea.

Cred că mă vei înţelege dacă îţi voi zice că în vremea marilor ispite nu este posibil nici să scrii, nici să cugeţi la lucruri adevărate. Omul cel vechi şi păcătos din mine (acel ateu) se trezeşte întru mine, iar diavolul, folosindu-se de aceasta, ridică o furtună în suflet împotriva a tot ceea ce este dumnezeiesc şi cinstit. Astfel începe lupta pe viaţă şi pe moarte, şi ea se regăseşte în ispitirea credinţei. Sfârşitul acestei cumplite lupte este de două feluri: fie deplina lepădare de Dumnezeu, ceea ce inevitabil conduce la pieirea veşnică, fie întărirea în credinţă şi mutarea pe o treaptă mai înaltă pe scara duhovnicească. Insă Dumnezeu, după nemăsurata Sa milostivire, întotdeauna află vreun mod minunat şi nou de a scoate sufletul din temniţa lui şi de a-l călăuzi către El.

Este foarte neplăcut când în vremea unor astfel de ispite am vreo treabă sau vreo obligaţie de împlinit, respectiv ceva de scris sau de dat un răspuns verbal Ia vreo întrebare.

Cum să dau răspuns când sunt în luptă, şi întreaga mea viaţă şi veşnicie atârnă de un fir de aţă? Abia când această luptă sau suferinţă se potoleşte puţin, este posibil să mă ocup cu ceva. Când Preabunul Dumnezeu mă călăuzeşte prin aceste ispite, simt pace şi bucurie vă m-am învrednicit să pătimesc pentru El şi pentru credinţa în El. După aceasta mă simt întărit şi pot să fiu cuiva de ajutor în această luptă.

Acum cred că îţi va fi mai limpede ce aştept şi de ce uneori răspunsurile mele la scrisori întârzie cu lunile. După un timp mai îndelungat simt cum sufletul mi se trezeşte şi cum înviază încet din morţi. Acesta este adevărul viu al credinţei mele, în afara teoriei şi a cărţilor. Aceasta este ceea ce oamenii cer să pipăie şi apoi să creadă. Aceasta este o minune, acesta este simţământul viu al învierii înainte de înviere, al veşniciei înainte de veşnicie, al vieţii înainte de viaţă. Nouă nu ni s-a dat să ştim judecata definitivă a lui Dumnezeu care este cunoscută doar de El. Noi nu avem atât de multă dragoste să ne putem ocupa mai mult de alţii decât de noi înşine, cel puţin când este mântuirea în discuţie. Ce dacă se mântuieşte cineva, iar tu nu te mântuieşti, sau dacă cineva nu se mântuieşte din această pricină, nici tu nu trebuie să te mântuieşti?

Sau să zicem, aceia şi acela te-au mântuit, de ce să ne mai îngrijim de el. ferice de el. Ceea ce ar trebui să ne preocupe este să privim la noi înşine. Dumnezeu a interzis toată această şi altă cugetare nefolositoare, astfel încât ultimul bilanţ al mântuirii cuiva l-a ţinut in taină. In fiecare zi Biserica se roagă pentru odihna (mântuirea) sufletelor celor adormiţi.

Deseori ne rugăm pentru încă unii dintre ei şi, astfel, unii se vor mântui, fiindcă rugăciunea Bisericii este foarte puternică. Aşa cum deja ştii, ea este însuşi trupul lui Hristos.

Dumnezeu vrea să ne rugăm pentru mântuirea sufletelor celor adormiţi, indiferent cât de drepţi au fost ei şi ce credem noi despre ei. Deseori Dumnezeu arată în vis sau prin intermediul cuiva greutatea în care se află sufletul celui adormit, pentru ca prin rugăciunile Bisericii şi prin milostenie să fie ajutat. Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele motive din pricina cărora Domnul a ţinut în taină această ieşire finală. Cel care se teme cu adevărat de Dumnezeu şi îi este frică să facă cuiva vreun rău, şi prin aceasta să nu-şi pângărească conştiinţa, aceasta este adevărata slugă a lui Dumnezeu care îi este bineplăcută Lui şi care are inimă largă şi curată, chiar dacă oamenii îl consideră cel mai mare tâlhar şi ateu.

Dumnezeu cere de la noi: să nădăjduim în mântuirea morţilor noştri şi să ne rugăm pentru ei şi să nu-i uităm niciodată. Cred în milostivirea lui Dumnezeu şi că El, intr-un mod minunat, i-a mântuit. Doar faptul că acest caz a pricinuit întoarcerea multora, din necredinţă la credinţa şi cunoaşterea adevărului, îmi insuflă o mare nădejde. De multe ori am văzut mari păcătoşi şi infractori şi m-am mirat cum astfel de oameni mai păşesc pe pământ, însă cunoscând milostivirea lui Dumnezeu, cum El rabdă multe şi îl aşteaptă pe păcătos să se întoarcă, m-am convins. Astfel, consider că dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit mântuirea soţului şi cumnatului tău, oare nu le-ar fi oferit şi altă cale prin care s-ar fi putut mântui? Oare nu le-ar ti oferit şi altă cale prin care s-ar fi putut mântui? Insă este evident că acesta a fost cel mai potrivit moment pentru ei şi chiar atunci Dumnezeu a avut cele mai multe motive să îi ia. Iar eu nu îmi fac prea multe griji, fiindcă ştiu că întotdeauna El face ceea ce este cel mai bine pentru mântuirea noastră, iar deseori aceasta intră în conflict cu planurile noastre. Şi, oare, ele sunt mai importante decât mântuirea?

Şi, pe lângă taina ieşirii sufletului, Dumnezeu ne-a dăruit totuşi mai multe prilejuri de a fi mai liniştiţi şi a nu deznădăjdui de mântuirea lor. Fireşte nu trebuie să încetăm cu rugăciunile.

15.10.1992
Iti transmite salutări cu bucurie,
Draghi

Fragment din cartea "Ranit de dragostea lui Hristos", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Ranit de dragostea lui Hristos"

Pe aceeaşi temă

13 Iunie 2018

Vizualizari: 416

Voteaza:

Adevarul viu al credintei mele 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

credinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE