1) Acolo unde părintele e rău, copilul se poate salva căutînd exemple în afară. 2) Copilul nu este un tort pe care îl poţi ascunde după ce l-ai ars. 3) Judecăţile oamenilor schimbă realităţile lucrurilor şi ne influenţează viaţa. 4) Legitimitatea intervenţiei în viaţa copilului este condiţionată de iubirea părintelui. 5) Cunoaşterea ca formă de împărtăşire a iubirii. 6) Prea mult accent pe tipurile de relaţionare şi deloc pe conţinuturile comunicate. 7) Fiecare părinte trebuie să devină cel mai bun pedagog al copilului său.
UN PĂRINTE dezorientat, care nu se bucură de respectul şi încrederea celor care îl cunosc, nu poate educa un copil bun. Acest lucru nu înseamnă că un copil care nu are parte de părinţi buni va deveni în mod fatal un copil rău, nu. Doar că în acest caz copilul se va educa singur, renunţînd la modelul părinţilor săi şi îndreptîndu-şi atenţia spre alte modele cu care intră în contact, fie din viaţa reală, fie din cărţi, filme sau alte surse de informare. Este un caz fericit, dacă nu ar trebui să asistăm la inaugurarea unei drame, aceea de sfarîmare a tainei primordiale, care este continuitatea pe care trebuie să o aibă părintele în copil, prin lucrarea de viaţă dătătoare a iubirii. Cele două părţi, părinţi şi copii, ar trebui să se verse una în alta în forma cea mai desăvîrşită, îmbogăţind iubirea după chipul în care Dumnezeu însuşi a vărsat-o în lume atunci cînd l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa.
Din nefericire, mulţi părinţi de azi caută reţete de educaţie instant, adunînd cărţi de parenting cum ar aduna cărţi de bucate. Dar copilul nu este un tort pe care îl poţi ascunde după ce l-ai ars. Aşa cum nu poţi interveni într-o pîine pentru a o îmbunătăţi după ce ai băgat-o în cuptor, tot aşa devine tot mai greu de intervenit în formarea unui copil dacă plămada lui genetică nu a fost ţinută în condiţii optime în primii ani de viaţă, înainte de a fi aruncat în cuptorul vieţii.
Nu vă poziţionaţi în faţa naşterii ca o divă sau un „div" în faţa mersului la mare. Nu există copii de sezon, şi în viaţă va trebui să păşiţi şi cu chile în plus, şi nebronzaţi. Şi cu copilul după voi!
E important să nu uitaţi că în viaţă există şi „ceilalţi". Adică cei care nu vă plac, dar care vor deveni cîndva mediul în care va trăi copilul vostru.
Ce aşteptaţi de la celălalt? Probabil, ca şi mine, aşteptaţi să aibă o purtare plăcută. Şi voi, şi eu, ştim cum am vrea să fie purtarea celorlalţi în raport cu noi.
Dar cît de des vă întrebaţi ce aşteaptă ceilalţi de la noi? Aţi auzit probabil de zicala biblică: „Faceţi altora ceea ce doriţi să vă facă şi ei vouă." (Matei 7,12) Cu alte cuvinte, raportul interuman este unul de oglindire. Primim de la ceilalţi ceea ce dorim să le oferim.
Această bunăpurtare este un rod al educaţiei care se face printr-un şir complex de relaţii cu ceilalţi.
Relaţionarea corectă cu ceilalţi este singura cale de ascensiune a persoanei. Doar în raport cu ceilalţi putem judeca măsura şi calitatea omului. Atunci cînd spunem că „omul este măsura tuturor lucrurilor" nu înţelegem doar că eu, ca individ, fac evaluarea tuturor lucrurilor, ci şi că oricare alt om mă judecă pe mine şi că, în funcţie de acest verdict, viaţa mea se schimbă. Desigur, judecăţile oamenilor pot fi greşite, aşa s-a umplut istoria de condamnări nedrepte: epoci întregi au stat sub semnul răului din cauza judecăţii greşite a unui singur om. De aceea în condiţia ideală „Sfinţii vor judeca lumea, nu oamenii păcătoşi", după cum spune Apostolul Pavel (1 Corinteni 6,1).
In ce măsură putem interveni în devenirea celuilalt? Cît de onest este să ne implicăm în modelarea celuilalt şi cine ne dă acest credit? Libera voinţă şi libera devenire a fiecărei persoane este un domeniu pe care nici măcar Dumnezeu nu-l încalcă. De aceea, singura relaţie legitimă de amestec în educaţia şi devenirea celuilalt e aceea de Învăţător-Ucenic, atunci cînd ucenicul îşi exprimă în deplină libertate voinţa de a fi educat. Această relaţie are la bază starea ideală, primordială, aceea în care învăţătorul este Părintele, iar ucenicul este Fiul. Relaţia Părinte-Copil este relaţia mistică Invăţător-Ucenic, în care devenirea este un rod al Iubirii ce se descoperă prin Cunoaştere. Cel ce iubeşte se descoperă celui iubit, împărtăşind totodată toată cunoaşterea sa. Acest principiu stă la baza cunoaşterii aşa cum ni l-a descoperit nouă Hristos: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu, şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul decît numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decît numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere." (Matei 11, 27)
In tratatul Despre creşterea copiilor, Ioan Gură de Aur merge atît de departe, încît îl compară pe părinte cu Dumnezeu, iar pe copil cu lutul primordial, pe care, modelîndu-l ca pe o ceară, îl creează la propriu în chip spiritual.
Pedagogia ultimilor ani vorbeşte foarte mult despre tipurile de relaţie şi prea puţin despre conţinutul comunicat în procesul educaţiei. Veţi afla de pildă că relaţia dintre părinte şi copil trebuie să fie una de egalitate, de prietenie, dar ce trebuie să-şi comunice cei doi prieteni este o chestiune lipsită de importanţă. Ideea că părintele este cel care învaţă de la copil în aceeaşi măsură în care şi copilul învaţă de la părinte admite hazardul şi imprevizibilul ca factori pozitivi, cînd de fapt avem de a face cu o desăvîrşită lipsă a oricărui principiu şi criteriu valoric. Tot ce se cere părintelui este de fapt o gestionare, prin anticipaţie, a emoţiilor copilului. Intrebarea care se impune este dacă a face un copil să nu mai plîngă este un act pedagogic sau expresia unei empatii fireşti. Prin ce se deosebeşte capacitatea părintelui de a-şi linişti copilul de, să zicem, oaia care îşi linge mielul speriat, făcîndu-l astfel să nu mai zbiere? In fond, prin nimic. De aceea, insistenţa pe tipurile de relaţie în detrimentul conţinutului comunicat, precum şi limitarea la gestionarea emoţiilor în zona instinctualului nu pot fi prezentate ca un proces pedagogic în înţelesul profund al acestui cuvînt, pentru simplul fapt că din relaţie lipseşte Pedagogul.
Această carte nu are scopul de a educa părinţii prin copii, ci de a descoperi în fiecare dintre ei Pedagogul pe care în chip firesc îl au sădit în sinea lor. Vom încerca să explicăm de ce fiecare părinte este cel mai bun pedagog al copilului său, revenind la înţelesul primar al pedagogiei, în sensul ordinii naturale descoperite de Dumnezeu în Scripturi. Vom face şi o excursie în confucianism, doctrină profund pătrunsă de ideea paternităţii şi a dragostei filiale.
Pregătiţi-vă să citiţi cartea care nu vă va spune cît de prost părinte sînteţi, ci vă va descoperi cît de multe lucruri corecte aţi intuit în raport cu propriul copil, dar v-aţi temut să le aplicaţi.
IEROMONAH SAVATIE BAŞTOVOl
ANTIPARENTING, EDITURA CATHISMA
-
Bona trebuie sa aiba credinta
Publicat in : Editoriale -
Apara inocenta copilului tau
Publicat in : Editoriale -
Blocajul in educatie
Publicat in : Credinta -
Sfaturi duhovnicesti pentru parinti
Publicat in : Cum sa educam ortodox copilul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.