Dragostea adevărată nu dispare de tot. Ea e ca soarele: ba apune, ba răsare iar - şi răsare înnoită, adică trece la un nou nivel calitativ. Dragostea mai seamănă cu un foc care slăbeşte câteodată sub bătaia vântului.
Trebuie neapărat să ajutăm dragostei noastre să răsară, să punem tot timpul lemne pe focul dragostei. Cum băgaţi de seamă o răceală cât de mică, străduiţi-vă imediat să vă încălziţi sentimentele. Cum? Iertati, străduiti-vă să nu lăsaţi să crească distanţa dintre voi, ieşiţi-vă în întâmpinare unul altuia, orice s-ar întâmpla. Căutaţi împăcarea, fără să va despicaţi firul în patru pentru a stabili cine-i mai vinovat.
Păstraţi întotdeauna apropierea la toate nivelurile - fizic, sufletesc şi duhovnicesc. La nivelul fizic este important să întreţineţi contactul prin atingeri. Când este supărat, omul e foarte încordat lăuntric. Această încordare poate fi înlăturată printr-o simplă mângâiere sau îmbrăţişare. Vă apropiaţi şi ziceţi: „Dragostea mea” - şi cu o vorbă tandră aţi înlăturat o parte din încordare. Cu ajutorul cuvintelor întreţinem nivelul sufletesc al apropierii.
Odată, în tren, am văzut cum îi vorbea o mamă băieţelului său. El, ca orice copil, îi punea o mulţime de întrebări, iar ea îi răspundea: „Iartă-mă, dragule, vezi că trenul tace zgomot şi nu aud nimic" sau: „Dragule, scoală-te, te rog, că acum ne dăm jos”. Adică vedea in el o persoană şi vorbea cu el ca si cum ar fi fost adult. Intâlnirea nu a tinut mult timp (doar două staţii), dar în acel răstimp ce cultură a comunicării am văzut! Din păcate, cel mai frecvent comunicăm altfel...
O armă deosebit de puternică împotriva egoismului nostru sunt cele trei cuvinte „magice”: „iartă-mă” „te rog” şi „mulţumesc” Dacă acestea sunt sprijinite şi de atingere, înstrăinarea e depăşită.
Cel de-al treilea nivel - şi anume cel duhovnicesc - este rugăciunea unuia pentru celălalt. Atunci când în noi clocotesc emoţiile împotriva celuilalt sau când ne încătuşează răceala lăuntrică, în primul rând trebuie să învingem răul în noi - şi aici nimic nu ne ajută atât de mult ca rugăciunea.
Ce dă naştere acestei răceli ? Foarte adesea, faptul că nu ştim să ne exprimăm sentimentele şi că din această cauză pierdem contactul reciproc. Nu posedăm cultura comunicării cu oamenii apropiaţi: copii, părinţi, prieteni, iubiţi. Dar aceasta nu e atât de greu de învăţat! Dacâ ceva nu ţi-a plăcut în comportamentul cuiva apropiat, nu te teme să i-o spui, nu aduna în tine resentimente. Alege un moment prielnic şi spune-i care sunt sentimentele ce te privează de confortul sufletesc.
In asemenea situaţii, noi însă cel mai des ne enervăm: „Eşti rău! Nu ştii să te porţi! Nu te gândeşti la mine!”
Sau rabdăm, adunăm în noi resentimente, aşteptăm până când „barajul” e spart de o explozie a emoţiilor negative. Ne comportăm aşa fiindcă n-avem încredere în omul respectiv, nu sperăm că ne va înţelege.
In general, ne-am obişnuit să spunem mai des ce gândim decât ce simţim. Asta îi depărtează pe oameni unul de altul. Or, între oamenii foarte apropiaţi trebuie să fie o asemenea încredere, încât să nu ne temem să vorbim despre ceea ce simţim. Prin sinceritate se manifestă încrederea. Nu trebuie să ne temem să ne spunem unul celuilalt: „Mi-e foarte neplăcut faptul că ai procedat aşa cu mine.” Trebuie să ştim să spunem cu delicateţe, fără enervare: „Mă doare!”
Foarte frecvent, celălalt pur şi simplu nu îşi dă seama că ne doare - iar când îi vorbim despre trăirile noastre „intră în priză” mecanismul empatiei, şi el ne iese în întâmpinare. El credea că tu eşti puternic şi că te poate împovăra iar şi iar - pe când acum începe să înţeleagă că eşti slab, şi învaţă să se gândească la ce simţi tu. Atunci, oamenii apropiaţi devin şi mai apropiaţi. Când vă împărtăşiţi unul celuilalt aceste sentimente ascunse în suflet, începeţi să vă înţelegeţi mai bine, ciocnirile apar tot mai rar, vă apropiaţi din ce în ce mai mult. Deveniţi mai puternici, creşteţi împreună.
Nici eu n-am învăţat imediat să vorbesc cu membrii familiei mele despre ceea ce simt. Odată, am citit la un Cuvios că în orice supărare trebuie să spui: „Iartă-mă!” - şi când simţeam o neplăcere, repetam ca un papagal: „Iartă-mă! Iartă-mă!” Dar Cuviosul scria despre viaţa călugărească! Acum pot să vorbesc despre ceea ce nu mi-a plăcut. Păi cum? Doar sunt apropiaţii mei! Şi eu, pe de altă parte, pot suporta izbucnirile lor emoţionale. Inţeleg că emoţiile lor nu sunt provocate de faptul că mă văd cu ochi răi, ci de acela că poate îi doare ceva, poate li s-a întâmplat ceva, poate îi frământă ceva. Ei ştiu că pot să-mi spună absolut orice! Şi poate chiar să ocărască pe cineva. Inainte îmi permiteam să fac morală în asemenea împrejurări: „Cum poţi să vorbeşti aşa despre om? Nu-i bine!” Şi discuţia nu „mergea”. Acum înţeleg că omul are pur şi simplu nevoie să verse ce are pe suflet - şi cine altcineva să-l ajute, dacă nu cei apropiaţi ?
Dacă vrem să-i spunem cuiva apropiat că nu are dreptate într-o anumită privinţă, mai bine să facem asta după ce s-a liniştit deja. Atunci, cuvintele noastre vor avea o influenţă mai puternică. Dacă vei da dovadă de înţelegere faţă de celălalt, şi el te va înţelege şi îţi va împărtăşi valorile şi convingerile sale. Niciodată nu va uita că în momentul când era în punctul cel mai de jos al slăbiciunii sale, când îi era rău, tu l-ai înţeles şi l-ai sprijinit.
Aşa se întreţine unirea dintre oamenii care se iubesc, şi nici un fel de răceală nu ajunge atunci la treapta de fisură sau de ruptură.
PSIHOLOG IRINA RAHIMOVA
Cum sa depasim despartirea de omul drag, Editura Sophia
Cumpara cartea "Cum sa depasim despartirea de omul drag"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.