Despre „lupta cea bună” avem suficiente mărturii din Sfânta Scriptură, din viața și din îndemnurile duhovnicești ale Sf. Părinți și ale Părinților bisericești. Și dacă suntem un pic atenți, toate aceste cuvinte de învățătură mântuitoare au un numitor comun: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, expresie concretă a jertfirii de sine, fiecare la măsurile lui.
Părintele Iustin Pârvu ne deschide direct perspectiva acestei căi. În viață trebuie să știm foarte bine cu cine să luptăm și pe cine să iubim. Dacă ne iubim pe noi înșine și luptăm împotriva aproapele, atunci ne înșelăm. Dacă luptăm cu păcatele și patimile noastre și-l iubim pe aproapele, sau măcar dacă ne străduim să nu-l vorbim de rău, înseamnă că am găsit Calea. Asta este „baza vieții”: să lupți cu tine în fiecare clipă și să nu te consideri „buricul pământului”, ci mereu să îți fie „punct de referință” necazurile și durerile aproapelui. Adică să trăiești pentru aproapele, pentru că el îți este „Cale de mântuire” și școală de cunoaștere sănătoasă de sine.
Și Părintele Andrei Scrima afirmă că datoria noastră e să descoperim „necesitatea fratelui ca o exigenţă interioară a propriei noastre căi”, întrucât „descoperirea de sine trece prin celălalt”.
Aşadar, așa cum spune Părintele Augustin Kandiotis, toți suntem chemaţi la un „război duhovnicesc”. De aceea trebuie să știm, de la început, care sunt cei mai mari vrăjmaşi ai noştri. Primul este trupul datorită dorinţelor lui rele, al doilea este lumea cu temerile şi iluziile ei, iar al treilea este diavolul, care „umblă, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, „ostașii lui Hristos”, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Sf. Apostolul Pavel le numeşte „armele luminii”: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rm. 13, 12-14).
Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta Biserică sunt patru: Postul, Rugăciunea, Milostenia și Iertarea. Să postim, precum Hristos a postit în pustie. Să ne rugăm, precum Mântuitorul s-a rugat în Grădina Ghetsimani. Să facem milostenii, precum Iisus a împărţit în lume bunătăţile Sale. Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Domnul nostru care de sus de pe cruce a spus, pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34).
Părintele Arsenie Papacioc ne îndeamnă să mai lăsăm deoparte „grăirile frumoase” și mai ales ranchiuna, și să ne silim mai degrabă spre fapte bune, pentru ca viața noastră să vorbească celorlalți despre noi. Să nu amânăm pocăița și lupta duhovnicească, pentru că viața e scurtă și, iată, acum este ziua mântuirii: „Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice: La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 1-2).
Cel ce luptă ca să rămână pe Cale iubește și osteneala, care e vrăjmașa plăcerii de sine, a comodității și a lenei. El a învățat, prin și din lucrare duhovnicească, că paza minții de gândurile necuviincioase taie toate patimile și relele din suflet, aduce liniște, bucurie și nădejde în inima care cheamă neîncetat Numele lui Iisus.
Sf. Antonie cel Mare ne îndeamnă să ne păzim sufletul nostru pentru Hristos, ca și când l-am fi căpătat drept garanție pentru viața veșnică. Pentru că e mai ușor a se păzi cineva să nu cadă decât, după ce a căzut, să se ridice (Sf. Ioan Hrisostom).
Ne spune Părintele Arsenie Papacioc: „Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta vreme cât credința-i în picioare; capul se ridică din nou și sufletul nu abdică. Nu vă temeți, dacă ați greșit! Întrebați și intrați în ordine imediat!”.
Ca un „ostaș voinic”, întotdeauna fii înarmat, treaz, deștept și veșnic asteptând pe vrăjmaș. Dar războiul nu-l provoca tu, să nu atragi tu ispitele asupra ta (Sf. Ioan Hrisostom).
Și să nu te bizui numai pe faptul că ai candelă; păstreaz-o mereu aprinsă în inima ta! Ca astfel să strălucească lumina din sufletul tău înaintea oamenilor și să nu fie hulit Numele Domnului Iisus Hristos din pricina ta (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea. Orice ai face, să ai adeverirea din cuvântul Sfintei Scripturi (Avva Antonie cel Mare).
Să ai în dreapta frica de Dumnezeu, în stânga cugetarea la moarte, iar în minte şi în inimă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase” (Arhim. Ilie Cleopa).
E firesc să ne întrebăm ce lucrare e bună să fac? Sfânta Scriptură spune că Avraam era primitor de oameni şi Dumnezeu era cu el. Ilie iubea liniştea şi Dumnezeu era cu el, iar David era smerit şi Dumnezeu era cu el.
Ce vezi că vrea sufletul tău, după Dumnezeu, fă, şi păzeşte-ţi inima! Aşa să ne judecăm toată viaţa: ce am făcut din cele pe care le vrea Dumnezeu şi ce n-am făcut din cele ce nu le voieşte Dumnezeu (Avva Nistheroos).
„Luptă-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri!” (Valeriu Gafencu).
Închide pe Domnul în inima ta și fii cu luare aminte acolo și să stai acolo înaintea Domnului fără să ieși. Atunci îți vei da seama de orice „fir de praf” și din interior și din afară. Așa începe „învățătura tainică”. Ea înseamnă o „oglindă pentru minte” și o „făclie pentru conștiință”.
Este lucrarea lui Dumnezeu care „usucă desfrâul, înăbușă furia, alungă mânia și ridică mâhnirea, înlătură cutezanța, nimicește deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smerește cu adevărat și ai cugetare fără lingușire; rănește pe demoni, curăță trupul și nu este părtașă, ci străină de orice lucru spurcat” (Părintele Arsenie Papacioc).
Este diferența dintre a fi întru Hristos sau a rătăci încă căutându-L în afară, deși El este aproape de inima fiecăruia dintre noi. Este ca diferența dintre tragedie și dramă:
„În tragedie eroii mor, în timp ce în dramă eroii biruie. Noi creștinii nu avem tragedii. Noi avem numai drame. Eroii noștri au biruit, deși au fost răstigniți și li s-au tăiat capetele. Ei, cine-i mai liber, cine-i mai biruitor acum? Cel care a tăiat, sau cel care a fost tăiat? Eroul este cel care primește, nu cel care lovește! Bineînțeles, primește în Hristos, nu primește aiurea” (Părintele Arsenie Papacioc).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Teama de razboiul duhovnicesc
Publicat in : Pilda zilei
-
Ne razboim cu pace...
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.