Comitetul de redacţie al revistei Episcopiei Ortodoxe Sârbe din Vranie, Iskon, a solicitat un interviu profesorului de muzică bisericească şi dirijor al corului Facultăţii de Teologie din Belgrad, Predrag Miodrag. Domnul Miodrag a privit cu seriozitate acest prilej de a explica pe temeiul cunoştinţelor sale relaţia dintre cultul ortodox şi arta bisericească. La întrebările adresate în scris, a răspuns, de asemenea, în scris. Apoi, pentru eventuale adăugiri şi sugestii, le-a dus la patriarhul Pavle, ca la cel care era episcop eparhial şi
un exemplar liturghisitor, care adeseori sublinia importanţa cântării şi a tuturor celorlalte domenii ale artei bisericeşti.

Patriarhul a păstrat textul, urmând să-l citească cu atenţie când va avea suficient timp. Şi a făcut lucrul acesta aşa cum le făcea pe toate, cu deplină atenţie. Citind textul, a aşternut pe hârtie, cu mâna sa, zece puncte însumând esenţa artei bisericeşti şi însemnătatea acesteia pentru înălţarea duhovnicească şi pentru înfăţişarea adevărului credinţei creştine şi a vieţii duhovniceşti. Iată ce a scris:

Adaos 1. Exprimarea frumuseţii în artă trebuie să se facă în sens duhovnicesc şi de sfinţire. Frumuseţea nu reprezintă scopul în sine, ci este un mijloc, dar un mijloc prin care sufletul trebuie să exprime adevărul credinţei şi al vieţii creştine. In ea trebuie să se simtă harul prin care frumuseţea artei a devenit un mijloc preţios de mântuire şi de sfinţire a omului şi a creaţiei, a lumii.

Frumuseţea pe care o făgăduieşte şi o realizează păcatul nu are nimic din această frumuseţe. Aşa cum face cu adevărul, de care se foloseşte înfăţişându-l pe jumătate şi numai de suprafaţă (nu în duh) spre pierzarea oamenilor (II Corinteni 11, 14), acelaşi lucru face şi cu frumuseţea.

Astfel, în construcţie, arta creştină trebuie să indice faptul că biserica se ridică pe pământ, dar se îndreaptă către cer, în aşa fel încât credincioşii, stând în ea, să aibă simţământul că stau în cer (In biserica, slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta...). Tot aşa, frumuseţea cântărilor trebuie să le uşureze credincioşilor înţelegerea şi primirea conţinutului unei cântări bisericeşti, iar nu să fie o melodie de dragul melodiei (a se vedea Unele întrebări ale credinţei noastre’, pp. 74-84). 1

Adaos 2. A se insista ca poporul să cânte regulat în biserică, iar corul, ocazional. Corul să cânte Liturghia după Mokranjac, astfel încât să poată participa şi poporul şi să înveţe.

Adaos 3 şi 4. Coriştii şi dirijorul trebuie să înţeleagă că Liturghia este Sfântă Taina Euharistiei. Nu o reprezentaţie de teatru a ceva ce s-a întâmplat în urmă cu două mii de ani, ci lucrarea de mântuire a lui Hristos, viaţa Sa, faptele Sale, învăţătura, moartea pe Cruce şi învierea, continuată până la sfârşitul lumii, la care preoţii şi toţi credincioşii participă de partea apostolilor, a mironosiţelor şi a credincioşilor de atunci (Vezi Unele întrebări ale credinţei noastre, p. 370). Prin urmare, este limpede că ereticii, schismaticii şi necredincioşii nu pot participa la cor.

Adaos 5, 6şi 7. Uneori să se cânte doar cântări bizantine. Altfel, când va învăţa poporul credincios ce este al nostru, dacă nu se va cânta? Să lăsăm «terirem»-ul, melodia fără
cuvinte, care se cântă o jumătate de oră.

Adaos 8. Credincioşii nu pot fi figuranţi în biserică, ci trebuie să ia parte activ la cântare, atât cu inima, cât şi cu mintea. Adaos 9. Cântarea noastră sârbească a fost primită, la
bază, de la greci, dar prelucrată de melosul nostru, în mod spontan, nu spre a fi diferiţi de greci. In plus, noi ne aflăm între est şi vest, deci există influenţe de ambele părţi.
Adaos 10. Ca viaţa poporului, limba şi alte manifestări ale vieţii duhovniceşti, tot aşa se dezvoltă şi muzica, şi arta, în general. Dar se cuvine să fie în direcţia duhovnicească, a
mântuirii, a sfinţirii, şi nu să ne surprindă printr-o «artă de dragul artei».”

Patriarhul Pavle a scris aceste observaţii pe un sfert din Diploma de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din Belgrad, titlul care i-a fost conferit în mai 1991, după
cum a fost scrisă pe acest document acea laudatio, care arată motivul pentru care i-a fost acordată: „Pentru munca sa arhipastorală altruistă şi purtarea mărturisitoare a Crucii lui Hristos în episcopia de Raşka şi Prizren din Kosovo şi Metohia, pentru slujirea sa patriarhală în duh sobornicesc a Ortodoxiei şi pentru contribuţia sa la teologia liturgică.”

Iată că patriarhul a folosit diploma prin care i se acordă un titlu atât de înalt în lume, ca hârtie de scris!

Deja, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, la ceremonia desfăşurată cu acea ocazie la Facultatea de Teologie din Belgrad, patriarhul Pavle, mulţumind pentru titlu şi adresându-se celor prezenţi, s-a străduit să stea departe de onorurile pământeşti. Atunci a spus:

„Primind această înaltă recunoaştere a celei mai importante instituţii teologice de la noi, consider că mi se acordă fără vreun merit din partea mea. Aparţin generaţiei care înainte de război, chiar înainte de începerea lui (Se referă la al Doilea Război Mondial), a absolvit Facultatea de Teologie, a supravieţuit războiului, şi, în condiţiile de după război, nu a avut posibilitatea să se dezvolte într-o direcţie ştiinţifică, aşa cum vor face şi cum vor putea, dacă dă Dumnezeu, alţii mai fericiţi şi în vremuri mai bune.

Contribuţia mea, dacă se poate spune aşa, a constat în răspunsuri la întrebările credincioşilor şi ale clerului, ca membrii al Sfântului Sinod, iar eu am răspuns la aceste întrebări pe cât am putut şi cum am putut, în funcţie de puterile şi cunoştinţe mele, care au fost şi au rămas modeste; dar mai ales [contribuţia mea] s-a îndreptat către îndatoririle pe care le aveam în eparhie faţă de credincioşi, cler şi călugării din Kosovo şi Metohia, pentru care nu am putut face mai mult, din cauza slabelor mele capacităţi şi a circumstanţelor. Pentru mine ar fi o mare recunoaştere dacă am făcut tot ce am putut. 

Mulţumind pentru această onoare, Ii mulţumesc Domnului şi mă rog ca Domnul să îi binecuvânteze pe aceşti studenţi, viitorul nostru, ca să se pregătească pentru o activitate ştiinţifică în vremuri mai bune şi mai fericite decât am avut noi parte. Lui Dumnezeu slavă şi mulţumire pentru toate.”2

Iovan Ianici

Fragment din cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei - Sfintenia nu se poate ascunde"

Cumpara cartea "Patriarhul Pavle al Serbiei - Sfintenia nu se poate ascunde"

 

Note:
1 Patriarhul Pavle trimite la lucrarea sa: Să ne fie mai dare unele întrebări ale credinţei noastre.

2 Pravoslavlie, 15 iunie 1991.

• Canoanele icoanei si scopul lor
  Publicat in : Drept bisericesc
• Opinii, atitudini in problema revizuirii cultului ortodox
  Publicat in : Viata liturgica
• Dansul liturgic - o perspectiva ortodoxa
  Publicat in : Viata liturgica
• Pronaosul
  Publicat in : Arhitectura Bisericeasca

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: