„Prima raţiune a căsătoriei este rânduirea sexualităţii, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pământul.” Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur datează din secolul al IV-lea. Acum câteva mii de am, cele douăsprezece triburi ale lui Israel trăiau sub Legea veche, „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Atunci, Israel era o mică parte din toată omenirea care abia dacă număra 30 de milioane. Astăzi, populaţia Terrei se ridică la 3 miliarde. Conform statisticilor, ea se dublează la fiecare 40 de ani, deci va atinge spre anul 2000 cifra de 6 miliarde, şi spre 2400 va fi un om pe metru pătrat, iar nu mult după aceea vor sta lipiţi unul de altul. Instinctul animal de înmulţire, acceptat ca scop al căsătoriei, pune sub semnul întrebării însăşi căsătoria şi ridică o problemă dintre cele mai grave conştiinţei de astăzi.

In afara cazurilor de pericol de moarte şi care sunt de resortul chirurgiei, avortul liber consimţit este un asasinat (în Franţa, numărul avorturilor este egal cu numărul naşterilor). Remediul cei mai eficace ar fi prevenirea concepţiei. Astfel, reglarea naşterilor ia o importanţă care nu încetează să crească.

In majoritatea ţărilor, alegerea tehnicilor este liberă. In Franţa asistăm astăzi la o campanie virulentă pentru suprimarea legii din 31 iulie 1920. Articolul 3 declară: „Va fi pedepsit cu una până la şase luni închisoare şi amendă între 100 şi 5000 de franci oricine, în scopul propagandei anticoncepţionale, va descrie, va divulga sau se va oferi să dezvăluie procedee de prevenire a sarcinii, sau chiar să faciliteze folosirea acestor procedee. Aceste pedepse se vor aplica oricui... va face propagandă anticoncepţională sau contra natalităţii.” Legea a fost inspirată de grija pentru viitorul ţării şi neliniştea în faţa diminuării natalităţii.

Dar, pe de altă parte, „planificarea familială” se ocupă de posibilitatea cuplurilor de a-şi dirija fecunditatea în mod raţional: rărirea naşterilor, în funcţie de starea de sănătate a mamei, de posibilităţile materiale ale familiei şi în vederea unei educaţii echilibrate a copiilor. E lupta împotriva natalităţii necugetate, „lapinismul”. Este vorba aşadar de mijloace pedagogice şi medicale de a regla fecunditatea.

Trebuie să facem distincţia radicală între cele două planuri pe care se pune problema. Prima este sociologică, demografică, a societăţii şi a Statului. In ţările subdezvoltate, unde există o înspăimântătoare mortalitate infantilă şi ameninţarea continuă cu înfometarea, intervenţia societăţii se impune vizibil. Dar această intervenţie umană atinge elementul cel mai profund şi cel mai intim al existenţei umane. Trebuie să evităm confundarea umanului cu animalul, aplicarea principiilor unei crescătorii de animale la viaţa umană. Orice reglare obligă înainte de toate să ai în vedere şi să pui baza unei politici cu totul noi a căminului familial. Societatea trebuie să inventeze mijlocul de a oferi fiecărui cuplu condiţiile umane ale unei vieţi decente şi ale unei bune educaţii a copiilor. Un îndoit efort, unul economic, celălalt educativ pentru formarea cuplurilor şi a părinţilor, se impune înainte de orice intervenţie legislativă a statului. In loc să tai, trebuie să vindeci. Al doilea plan este cel al Bisericii, la care se raportează conştiinţa creştină a soţilor.

Biserica Apuseană, fidelă concepţiei sale despre pro- creaţie ca primă finalitate a căsătoriei, se află într-o situaţie dintre cele mai dificile. Suprapopularea îndeamnă cuplurile la abstinenţă, ceea ce înseamnă suprimarea pur şi simplu a căsătoriei. Formarea cuplurilor abstinente, „căsătoria albă” (syneisaktism) a fost dezaprobată de Biserica primelor veacuri. Forţând nota până la absurd, s-ar putea spune că însămânţarea artificială în care donator este soţul s-ar prezenta ca soluţie optimă. Scopul, procreaţia, este atins şi, în acest caz, el este ştiinţific controlat. Păcatul plăcerii e neutralizat şi ar fi un fel de imaculată concepţie generalizată. împinsă la limită, o asemenea soluţie în mod sigur nu are nimic creştin şi nici un teolog nu a luat-o vreodată serios în consideraţie.

Medicii afirmă că sfatul clasic şi simplist al teologiei morale tradiţionale de a limita naşterile, cel al înfrânării totale, nu e satisfăcător. Experienţa pastorală a duhovnicilor confirmă această constatare. Mulţi soţi mărturisesc eşecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vieţii conjugale. Se asistă acum Ia o pasivă şi surdă opoziţie a cuplurilor credincioase. E vorba despre destinul lor prezent şi viitor, şi aici se pare că nimeni nu poate decide în locul lor.

Conferinţa episcopilor anglicani de la Lambeth, din 1930, a formulat o nouă poziţie a Bisericii în problema sexuală. Ea a legitimat cazurile în care o motivaţie sănătoasă şi morală impune refuzarea înfrânării totale şi recurgerea la metode neomalthusiene, anticoncepţionale medicale.

Enciclica Papei Pius al Xl-lea, Casti connubii (31 decembrie 1930), declară, dimpotrivă, că „orice căsătorie în care, cu voia soţilor, actul este lipsit de puterea lui naturală de a naşte viaţa... este imorală”. In planul teologiei morale, această poziţie nu lasă loc nici unei îndoieli. Aşa este declaraţia din 13 martie 1961 a cardinalilor şi a arhiepiscopilor din Franţa: „Iubirea conjugală nu este o pasiune egoistă preocupată numai de plăcere, ci o dăruire reciprocă şi afectivă a fiinţei care-şi află deplina înflorire în aducerea pe lume şi conştiincioasa educare a copiilor iubiţi pentru ei înşişi.” Recunoscând desigur şi alte ţeluri, mai cu seamă cel al comuniunii conjugale, iubirea se reduce totuşi la aspectul funcţional, finalizat prin procreaţie. Se pleacă de la ceea ce este înscris în fire. Iubirea este supusă în întregime fiziologicului. Declaraţia nu lasă nici o îndoială: ţelul suprem al căsătoriei este educarea copiilor „iubiţi pentru ei înşişi”. Acest dar dezinteresat este scopul legăturii soţilor şi finalitatea iubirii lor. Scopul a ce este cel mai adânc şi intim în om se află în mod bizar proiectat în afară, obiectivat. Or, scopul ultim este deplinătatea fiinţei conjugale în Dumnezeu, şi Dumnezeu nu este niciodată exterior. El este realitatea cea mai lăuntrică spiritului uman. Altfel, în orice soluţie care nu se plasează pe linia vieţii conjugale în sine, ci pe cea a extensiei sale, nu se iese de fapt câtuşi de puţin din planul sociologic, chiar dacă e ridicat până la „dăruirea dezinteresată” printr-o abstractizare a vieţii concrete şi de o infinită complexitate a soţilor.

Se ştie că această poziţie oficială a teologiei morale are mulţi adversari. Aceştia cer o revizuire fundamentală a problemei luând în considerare nu regulile obiective ale unei legi, ci oamenii concreţi şi opţiunile lor mereu libere şi personale. Una este toleranţa şi altceva consideraţiile interne şi medicale de care trebuie să ţină cont decizia spirituală a unui adult care dispune de destinul său. O direcţie autoritară formală riscă să strivească omul salvând principiile unei morale obiective: persoana este sacrificată colectivului, binelui general. Iubirea, taina ei se află sociologic obiectivată.

Metoda numită în mod obişnuit „metoda Ogino” se bazează pe fazele „sterilităţii temporare fiziologice” ale femeii. Reperarea acestor faze şi renunţarea la raporturile conjugale doar în aceste perioade oferă, se pare, soluţia simplă şi practica desemnată de firea însăşi. Enciclica Căşti connubii admite clar această soluţie a vieţii conjugale. Teologii nu încetează să ceară biologilor să facă uz de această metodă considerata mai infailibilă decât este, ea nefiind cu totul sigură. Declaraţia cardinalilor şi a arhiepiscopilor precizează: „A lua în considerare o «reglare a naşterilor» prin metode pe care ştiinţa le îmbogăţeşte progresiv prin noi precizări implică supunerea conştientă a soţilor unei reguli superioare de moralitate în manifestările iubirii omeneşti.”

Desigur, totul depinde de conţinutul regulii superioare a iubirii umane. Poate fi o împlinire în Dumnezeu, poate să nu fie decât o reglare a funcţionării naturale a sexualităţii... O asemenea reglare impusă în toate cazurile ridică o întrebare neliniştitoare: Cum poate un preot celibatar să joace rolul de specialist în eros şi să dea sfaturi medicale? Pe de altă parte, diverse broşuri şi alte mijloace oferă calendare adaptate; în Germania, chiar şi de la înălţimea amvonului se comunică metoda zisă a lui Schmulder. Se înţelege că, în faţa acestei maniere publicitare de a trata chestiunea cea mai intimă a vieţii conjugale, conştiinţa şi demnitatea femeii, a cuplului şi a iubirii sunt adânc rănite...

Reproducerea iraţională, „lapinismul”, instinctul orb al bărbatului care brutalizează femeia şi îi impune să aibă „copil peste copil” ridică problema „maternităţii conştiente”.

***
Pe vremea Sfinţilor Părinţi, problema aceasta nu s-a pus niciodată. Nu există canoane care să o trateze. Vechile culegeri de canoane nu mai sunt în întregime aplicabile
şi, de altfel, nu spun nimic despre acest subiect. Invocarea textelor din Vechiului Testament (ca de exemplu cazul lui Onan, Fac. 38, 9-10) înseamnă o eroare exegetică şi o ieşire din contextul noţiunilor epocii despre sfinţenie şi tabuuri, despre lege şi aşteptarea mesianică. Punctul de plecare trebuie aşadar să fie spiritul patristic, şi nu o învăţătură precisă care, de altfel, nici nu există.

Este foarte limpede că trebuie să fie evitată orice complicitate cu o morală decadentă. Dar trebuie să înlăturăm şi orice atitudine care abdică de la responsabilitatea umană şi invocă prea uşor Providenţa divină. Această atitudine nu are nimic comun cu actul credinţei autentice. Dumnezeu a dat inteligenţă şi libertatea de a opta şi de a acţiona prin acte conştiente, şi acest dar presupune datoria spirituală de a-ţi asuma toate consecinţele.

Ortodoxia, prin spiritul ei fundamental eshatologic, învaţă că adevăraţii stăpâni ai istoriei sunt sfinţii, şi rolul Bisericii nu este de a formula, organiza şi controla temporalul. Prezenţa sa este conştiinţa teandrică (divino-uma- nă) în lume. Biserica se ocupă de metanoia evanghelică, ea aspiră să-l schimbe pe om în făptură nouă, să-l facă plin de har; ea exorcizează puterile şi apără Uşa vieţii, ea deosebeşte duhurile şi arată calea eliberărilor supreme; nu defineşte regulile vieţii sociale, nu prescrie reţete, nu dă răspunsuri gata făcute în locul omului liber. După chipul lui Dumnezeu, Biserica are un respect nelimitat iaţă de demnitatea omului, preot al Preoţiei împărăteşti, şi îşi pune în el încrederea, aşteaptă de la el propriile decizii la nivelul sfântului şi al sfinţeniei.

Astfel, afirmând aspectul personalist al căsătoriei, Ortodoxia va apăra întotdeauna demnitatea soţilor adulţi. Biserica, episcopatul, orice preot nu va refuza niciodată un sfat cerut, dar acest sfat va fi întotdeauna personal şi în afara oricărei discipline generalizate, a eticii „binelui comun” şi a legii.

Intr-un articol despre Teologia păcatului preotul V. Palachkovsky scrie pe tema mijloacelor anticoncepţionale: „In practica obişnuită a Bisericii ruse, preoţii, din discreţie, nu pun niciodată întrebări cu privire la acest subiect... Domeniul relaţiilor dintre soţ şi soţie este după părerea duhovnicilor prea intim pentru a fi investigat de către preot...

Problema nu se pune niciodată la ora actuală deoarece, aşa cum am mai spus, domeniul relaţiilor sexuale dintre soţi nu face de obicei obiectul investigaţiilor duhovnicului ortodox, acesta nedorind să intre în intimitatea prin care se realizează unitatea celor doi intr-un singur trup şi în care prezenţa unui al treilea, chiar îmbrăcat în veşmântul preoţesc şi fie numai cu întrebările lui, ar fi neavenită.”

Opinia citată exprimă corect şi clar atitudinea Ortodoxiei. Faptul esenţial aici este că ierarhia ia profund în serios noţiunea de Preoţie împărătească a credincioşilor şi încununarea mirilor care îi stabileşte în Preoţia conjugală.

Omul este cu adevărat uns rege, preot şi profet. Această demnitate nu poate să rămână un joc sau un titlu abstract. Ea este o vocaţie foarte precisă care face apel la deplina maturitate pentru a-şi găsi soluţia proprie şi a forma o decizie în urma opţiunii libere a unui adult. Fiecare persoană îşi trăieşte destinul etern între conştiinţa sa şi ochiul lui Dumnezeu. Aici un al treilea nu poate interveni. Iubirea conjugală nu este un mijloc, ci scop suprem, sursă de sfinţenie. Orice raport de la învăţător la şcolar este întru totul exclus. Taina aceasta mare este - cuvântul Sfântului Pavel este promovarea la starea matură, adultă, a soţilor şi a iubirii lor.

Cea mai importantă - şi aici spiritul Ortodoxiei joacă rolul lui deplin - este problema vârstelor spirituale. Cuplul trece printr-o maturizare care îşi află la fiecare „vârstă” a vieţii conjugale o soluţie potrivită şi care nu suportă nici o reţetă generală, nici o supunere faţă de „binele comun”. Asceza conjugală, alimentată de o viaţă plenară în Biserică, aduce prin ea însăşi stăpânirea necesară pentru a alege şi a judeca situaţia în acord cu vârsta spirituală şi creşterea armonioasă a darurilor. Biserica nu oferă decât elemente de judecată cel mult, nu exercită nici o constrângere, menirea ei este de a-l elibera pe om de orice formă de sclavie, pentru a face din el un cetăţean liber al împărăţiei. Părăsind accepţia sociologică şi finalistă a procreaţiei, soluţia vine prin arta inventivă a lui magnus amor, a marii iubiri, şi prin harul care o ocroteşte.

***
Intr-un mare număr de căsătorii, teama de sarcină este terorizantă şi compromite orice armonie posibilă. Copilul-accident, copilul-intrus dezechilibrează orice construcţie şi aşa fragilă. Se mai adaugă aici şi un freamăt de panică în faţa suprapopulării. Negăsind un alt scop şi o altă semnificaţie actului sexual decât procreaţia, învăţătura
oficială devine aspră şi îşi apără în primul rând principiile doctrinare. Or, nobleţea unui cuplu creştin constă tocmai în faptul că face din sexualitate altceva decât este ea în lumea animală.

Invăţătura curentă pune o întrebare inevitabilă: putem cu adevărat şi în mod sincer să facem o deosebire între calculul zilelor de fecunditate şi alte mijloace anticoncepţionale, de exemplu cel care ar putea asigura un anumit timp de sterilitate absolut sigur? Distincţia între actul complet şi incomplet este grosier materialistă. învăţătura elaborată de celibatari închide cuplurile în- tr-o cazuistică a mijloacelor, le obligă să caute „trucuri”, să se eschiveze şi să trişeze litera doctrinei oficiale. In acest caz, pe bună dreptate, aceasta îi priveşte ca pe nişte „neisprăviţi” şi „iresponsabili”, adolescenţi mai mult sau mai puţin supuşi greşelilor. Dezastrele care urmează sunt zdrobitoare. Trebuie s-o mărturisim deschis, dacă se admite metoda Ogino-Knauss sau Schmulder, graniţa dintre autorizat şi neautorizat, între firesc şi nefiresc devine imprecisă şi schimbătoare. Tehnica hindusă a Upanişadelor şi a scrierilor tantrice, cunoscută sub denumirea de vajroli mudra, este o stăpânire care ar putea fi integrată în categoria, surprinzătoare în multe privinţe, numită de teologia morală „dezmierdare conjugală”, dar e limpede că şi aici se poate trişa. Actul „prezervat” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic sau printr-o stăpânire voită, toate, fără excepţie, sunt nefireşti, dacă nu ne jucăm cu vorbele. Prezervativele mentale sunt rodul cazuisticii mentale care nu mai e deloc o soluţie spirituală şi adultă. In prezenţa interdicţiilor orice soluţie este un trucaj sau o trişare. Chiar şi abstinenţa, când este impusă, şi nu liber dorită şi acceptată, nu are decât o înşelătoare aparenţă spirituală şi amplifică conflicte care distrug echilibrul.

După o anumită teologie morală, când intenţia de a limita naşterea este îndreptăţită, mijlocul, dacă este contrar firii, este ilicit. Dar care este criteriul? Metoda Ogi- no reglează în acord cu legea, dar în acest caz legea însăşi trişează. Problema nu este cea a mijloacelor, problema este în primul rând de ordin spiritual. Orice subterfugiu dă o siguranţă înşelătoare conştiinţei şi răneşte iubirea.

Procreaţia voluntară este mult mai nobilă decât cea datorată orbeşte hazardului, cel mai adesea neprevăzută şi indezirabilă. Dacă se acceptă naşterile fără dureri, nimic n-ar putea împiedica acceptarea timpului de sterilitate provizorie acolo unde naşterea pune o gravă problemă şi unde iubirea, plină de angoasă şi anxietate, trăieşte într-un climat în care riscă să piară. Nimeni nu poate constrânge femeia să rămână însărcinată. Procreaţia nu poate fi decât creaţia gândită a unor fiinţe libere şi pregătite prin rugăciune. Pentru ca un copil să fie în mod liber voit, trebuie să existe şi o posibilitate de a nu-l avea. Intre „lapinis- mul” inconştient şi abstinenţa forţată şi impusă, soluţia găsită nu trebuie câtuşi de puţin să perturbe comuniunea conjugală. La animale, automatismul vieţii sexuale (rutul) urmăreşte fecundarea şi reduce orice manifestare sexuală Ia momentul prescris de natură. La om, ordinea este total diferită şi orice reducere a eresului la procreaţie este o cădere la nivelul animal. Iubirea umană înalţă fiziologicul la nivelul dăruirii spirituale reciproce şi îmbogăţeşte toată viaţa cu armoniile sale. Iubirea include procreaţia, dar aceasta din urmă nu o defineşte pe cea dintâi; nici nu o epuizează câtuşi de puţin, şi omul trebuie să decidă cu libera şi suverana sa conştiinţă în faţa lui Dumnezeu şi a tainei iubirii.

Este limpede că nu se pot recomanda pur şi simplu tehnicile contraceptive, soluţia cea mai demnă fiind stăpânirea spirituală. Dar omul trebuie să se înalţe progresiv la această stăpânire şi să o facă liber Soţii sunt deja „subiecte” care se tratează reciproc ca persoane responsabile şi libere în destinul şi în arta lor de a se iubi.

Soluţia adevărată nu va fi niciodată nici uşoară, nici mecanică, nici comodă. Naşterea fără dureri nu diminuează cu nimic dăruirea totală, până la riscul de a pierde viaţa şi până la acceptarea durerilor spirituale. La ora maturităţii sale, iubirea transcende orice reglare, orice tehnică, orice prescripţie exterioară şi se înalţă la punctul crucial; credincioasă chemării sale, ea nu poate evita piscul iubirii răstignite pe cruce.

***
Statul secularizat favorizează laicismul, care este un ateism latent în care persoana nu este decât un animal perfecţionat, prevăzut cu tehnici şi reţete. O asemenea perfecţiune sfârşeşte în nevroza care este un profund dezacord cu sine însuşi. Soluţia umană nu poate veni decât dintr-o mentalitate religioasă care aduce sfinţenia vieţii, pune începutul unei cugetări mântuitoare despre raporturile spirituale dintre cele două sexe şi oferă eliberările supreme. Educarea adolescenţilor şi a maselor de oameni trebuie să comporte recunoaşterea valorii pozitive, mistice a castităţii. Pentru o fiinţă a cărei structură spirituală este castă, nu există probleme, ea nu alege, ci îşi trăieşte iubirea „supranatural de natural”.

Cel care cere învoiri, autorizaţii şi reţete dovedeşte prin chiar acest fapt că este încă adolescent şi că nu este încă drept. „Morala” nu este decât foarte puţin implicată aici, căci este în joc persoana, şi în lume nu există două persoane identice. Cel care nu s-a maturizat şi se mulţumeşte cu morala învăţată nu depăşeşte nivelul gregar al turmei şi poate afla aici suficiente directive. Dar la nivelul persoanei, nimic nu poate fi impus iubirii. Iubirea nu cunoaşte reguli morale, ea cunoaşte valorile normative, spirituale, în care domnesc libertatea şi inspiraţia, şi iubirea este cea care le descoperă şi trăieşte din revelaţiile lor. Pedagogia abdică în pragul tainei prin care iubirea realizează şi naşte persoana pentru eternitate. Modalitatea evanghelică de abolire a Legii este plinirea ei desăvârşită. In slujirea conjugală, iubirea cunoaşte abisurile, dar şi acele înălţimi de pe care viaţa se avântă în împărăţie.

Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina Traditiei ortodoxe; Editura Sophia

Cumpara cartea "Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina Traditiei ortodoxe"