Este firesc să ne îngrijim de sănătatea trupului, însă nu de puţine ori uităm că şi sufletul are bolile lui, pe care Sfinții Părinți le numesc „patimi”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că în sufletele noastre sunt ascunse multe patimi care ne robesc mintea, simţirea, voința, şi care ies la iveală mai cu seamă prin deciziile pe care le luăm și prin faptele pe care le săvârșim.
Patimile sunt boli care pervertesc sufletele noastre. Ele întunecă rațiunea, aprind în inimi pasiuni „mistuitoare” (Sfântul Macarie cel Mare) și stârnesc în trup pofte nefirești, pe care nici animalele nu le au.
Iubirea de sine sau „iubirea iraţională a trupului” este „maica tuturor relelor”, din care își trag otrăvitoarea „sevă” toate patimile, începând cu lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă.
Tot de la Sfinții Părinți știm că sufletul are trei „puteri”: rațională, poftitoare și irascibilă. Pentru omul duhovnicesc, aceste puteri sufletești înseamnă a avea „gândul lui Hristos”, dorul de Dumnezeu și ura față de păcate.
Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Damaschin și alți mari Părinți ai Bisericii ne arată care sunt bolile ce afectează cele trei puteri ale sufletelor noastre:
- partea raţională: mândria, iubirea de slavă deşartă, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor, necredinţa, erezia, hula...
- partea poftitoare: lăcomia pântecelui, beţia, curvia, iubirea de argint, iubirea de avuţie, zgârcenia...
- partea irascibilă (iuţimea): ura, cruzimea, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea...
Sfântul Marcu Ascetul spune că toate patimile sufletești se întăresc prin uitare, prin nepăsarea trândavă şi prin neştiinţă.
Principala cauză a bolilor sufletești este „îndepărtarea” de Dumnezeu. Atunci când sufletul nu mai „gustă” din harul Sfântului Duh ajunge să se „hrănească” cu „roșcove”, folosindu-se de trup ca de un „instrument”, crezând că în felul acesta își va ostoi dorul de Dumnezeu cu mâncare, băutură, distracții, desfrânare...
La rândul său, trupul neaflând „viaţă” în suflet se întoarce spre cele din afară, şi astfel devine „rob” al materiei și iubitor de plăceri deșarte și distructive.
Deoarece se apropie Postul Mare, e bine să ne amintim care sunt patimile sufletești și patimile trupești, pentru ca mărturisirea noastră să nu omită păcatele cu cugetul, cu gândul şi cu cuvântul.
Altfel vom crede că dacă nu am omorât pe nimeni, nu am furat, nu am preacurvit..., suntem mai „creștini” decât alții.
Iată o parte dintre patimile pe care Sfinţii Părinţi le numesc „sufleteşti”: mândria, făţărnicia, iubirea de sine, dorinţa de a plăcea oamenilor, părerea de sine, mânia, întristarea, ura, pomenirea răului, trândăvia, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, minciuna, iubirea de materie, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, iubirea de stăpânire, viclenia, neruşinarea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, rătăcirea gândurilor, învoirea cu păcatele, necredinţa, erezia, blasfemia...
Din categoria patimilor trupeşti fac parte: lăcomia pântecelui, beţia, desfătarea, iubirea de plăceri, curvia, incestul, preacurvia, furtul, uciderea, ghicitul, descântecele, prezicerile, iubirea de podoabe, pierderea vremii, jocurile de noroc, viaţa dobitocească...
Cât de „ucigătoare” sunt bolile sufletești, la care nu luăm seama, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Patimile sunt aidoma munților vulcanici, care repede lasă în jurul lor un pustiu îngrozitor. Nimic nu ne pricinuiește atâta suferință ca o patimă activă în suflet. Toate celelalte lucrări acționează din afară, dar patimile se nasc dinlăuntru, de aici provine o tortură deosebit de mare”.
Patimile întinează nu numai sufletul, mintea, simțirile, trupul, ci și lucrările noastre exterioare: „Slava deșartă, iubirea de argint și plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată, dacă nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu” (Sfântul Marcu Ascetul).
Patimile se poartă cu noi „mai barbar decât orice barbar” (Sfântul Ioan Hrisostom). De aceea trebuie să ne cercetăm în fiecare zi, ca să cunoaștem inima și să vedem ce patimi se ascund în ea, și conștientizându-le, să ne lepădăm de ele cât mai repede, ca să nu vină osânda asupra noastră (Cuviosul Isaia Pustnicul).
Așa cum sunt boli ale trupului care se vindecă mai greu, la fel sunt și boli ale sufletului care ne asupresc și ne chinuiesc vreme îndelungată, uneori toată viața.
Pentru a birui repede o patimă este necesar să luptăm împotriva ei chiar de la început, adică fără amânare (Sfântul Isaac Sirul).
Nimeni nu poate însă birui nici cea mai mică patimă, dacă stă de vorbă cu ea în minte și iubește cauzele ei: „Cel ce urăște patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea” (Sfântul Marcu Ascetul).
Doar dacă vom lăsa „nelucrat pământul” din care patimile se hrănesc, vom reuși să smulgem rădăcinile lor din suflet (Avva Ilie Ecdicul).
Cât timp lucrăm pentru patimi, nu suntem nici măcar robi ai lui Dumnezeu, ci robii patimilor care ne stăpânesc (Avva Isaia Pustnicul).
Să nu ne mințim, crezând că suntem liberi și stăpâni pe noi înşine, din moment ce patimile dictează în interiorul nostru și ne conduc pașii unde vor ele.
Atâta timp cât suntem supuși păcatului, chiar într-o mică măsură, să nu ne socotim liberi de patimi (Avva Isaia Pustnicul).
Cum poate spune cineva că este liber, câtă vreme este „împătimit” față de lucruri și față de amintirile legate de ele? (Avva Talasie).
Doar sufletul „curat de patimă” poate judeca drept. Sufletul „cuprins de poftă, nu are judecată curată, nu are criteriul limpede, nu are tribunalul său imparțial” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Patimile produc în spirit o „iluzie magică” care îl face pe om să vadă „aparențele înșelătoare, ca o realitate adevărată” (Sfântul Grigorie de Nyssa).
Omul nu poate fi cu desăvârșire liber de patimi însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, le poate stăpâni (Sfântul Ioan Gură de Aur).
De aceea, primejdia nu stă în faptul că patimile se luptă cu noi sau că noi ne luptăm cu ele, ci nenorocirea este că, din cauza lenei și a nepăsării, cădem înfrânți în fața vrăjmașului (Sfântul Efrem Sirul).
Orice patimă înseamnă din start un „minus”, o slăbiciune pe care oricine o poate exploata în avantajul lui și, bineînțeles, în defavoarea celui bolnav sufletește.
Cu atât mai mult, când vine vorba despre cei care vor, și dispun de toate mijloacele, ca să „controleze” lumea, folosindu-se de viciile, nepăsarea și neștiința oamenilor.
Să reținem și să înțelegem cuvântul Sfântului Isidor Pelusiotul: „Este cu neputință să domnească altcineva peste patimile altora, dacă el nu și le-a biruit pe ale sale”.
Dacă sufletul își va transforma numai o singură patimă în deprindere, atunci vrăjmașul îl „răstoarnă” când vrea, căci acel suflet se află deja în mâinile lui, din cauza acelei patimi (Sfântul Marcu Ascetul).
Învățătura Sfintei Biserici spune clar: păcatele și patimile ne despart de Dumnezeu și ridică „ziduri” în sufletul fiecărui om, izolându-ne unii de alții.
De aceea, singura „soluție” salutară este întoarcerea la Dumnezeu, prin pocăință sinceră. Altfel, suferințele și necazurile vor „sfredeli” în inimile noastre împietrite, până ce ne vom smeri și ne vom deschide sufletele de bunăvoie lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să pășească înlăuntru...
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Dupa cafeniu exista Continuare
Publicat in : Religie -
Sfantul Cuvios Alipie Stalpnicul, Sfantul Nicon si Sfantul Stelian Paflagonul
Publicat in : Vietile sfintilor -
Patimile, boli ale sufletului
Publicat in : Despre bolile tainice ale sufletului
-
Suflet ranit
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.