Dacă în urma fiecărui păcat făcut oamenii ar muri pe loc, neamul lui Adam ar dispărea, pur şi simplu, de pe faţa pământului. De aceea, căile răsplăţii pentru păcate sunt voalate, mijlocite de tot felul de condiţii şi împrejurări, ascunse de privirea omenească. Uneori este totuşi posibil să urmărim felul în care patimile păcătoase şi gesturile urâte ne distrug sănătatea - şi asta cu ajutorul nu al unor născociri, ci al unor fapte serioase, pe care este greşit şi periculos să le ignorăm.
După părerea ierarhului Inochentie al Hersonului, bolile şi ruina fizică au loc la o distanţă însemnată în urma păcatelor săvârşite tocmai ca să nu fim lipsiţi de libertatea alegerii şi năzuinţa noastră către virtute să nu îşi piardă valoarea.
Ierarhul Inochentie scrie: „Nu numai orice grup de păcate, ci şi fiecare păcat în parte are propria sa boală, care îi aparţine... Patimile şi viciile încetăţenesc bolile pentru veacuri întregi în familii întregi... La popoare întregi, viciile şi bolile morale ale poporului formează boli corespunzătoare... în unele cazuri, patima dominantă împărtăşeşte chiar şi aspectul său anumitor părţi ale corpului".
In calitate de exemplu, ierarhul schiţează imaginea „iubitorului de argint" care e ros de răutate din pricina bogăţiei aproapelui. Invidia face din om un „idol de plumb". Paloarea feţei, culoarea mormântală a ochilor şi a buzelor, inima nemiloasă, dură ca metalul, arată că a fost stricată întreaga rânduială a puterilor sufleteşti şi a celor trupeşti. Sângele parcă s-ar fi adunat în inimă, apăsând asupra ei ca o piatră de mormânt.
Cu adevărat, privegherea celui bogat topeşte trupul lui şi grija lui strică somnul; o inimă fără patimă este viaţă trupului, pe când pornirea pătimaşă este ca un cariu în oase (Sirah 31,1; Pilde 14, 30). Cel mai cunoscut exemplu biblic al „iubitorului de argint" este Iuda Iscarioteanul; exemple din literatura clasică ar fi cavalerul avar al lui Puşkin, per-sonajele gogoliene Korobocika şi Pliuşkin, Gobseck al lui Balzac.
Deseori, omul posedat de „iubirea de argint" nu se dă în lături de la nimic şi este gata, de dragul bogăţiei dorite, să „calce peste capetele celorlalţi", cum se spune.
Comportamentul lui seamănă foarte mult cu ceea ce psihiatria numeşte „comportament deviant". El depinde de multe cauze cu caracter social, se manifestă prin diferite forme de comportament asocial (huliganism, milogeală, şantaj, extorcare ş.a.) şi poate crea un teren propice pentru creşterea criminalităţii, corupţiei, narcomaniei, alcoolismului, iar în ultimă instanţă pentru omor şi sinucidere. Oamenii de felul acesta sunt adeseori chinuiţi de nevroze noogene - diverse tulburări sufleteşti pe care le provoacă mustrările de conştiinţă (v. cap. 7).
Toate acestea dau mărturie elocventă despre faptul că „iubitorii de argint" sunt oameni bolnavi duhovniceşte. Dacă e să folosim limbajul medical, vom spune că ei suferă de diverse forme de nevroze, depresii, psihoze şi anomalii ale personalităţii (accentuări maladive de caracter, psihopatii).
După expresia Cuviosului Ioan Scărarul, pe cel iubitor de agonisire nu-l vor părăsi mânia şi întristarea lumească, pentru că el chiar şi pentru un ac este gata să se certe până la moarte. Nu degeaba s-a zis: Pizma şi mânia împuţinează zilele, şi grija aduce bătrâneţile înainte de vreme (Sirah 30,25).
In acelaşi capitol din cartea biblică a înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, se găseşte şi alt sfat remarcabil: Nu da spre întristare sufletul tău şi nu te necăji pentru ceea ce ţi se pare; veselia inimii este viaţa omului, şi bucuria este îndelungarea zilelor lui... Iubeşte sufletul tău şi mângâie inima ta şi departe de la tine goneşte întristarea, că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos întru ea (Sirah 30,21-24).
Apostolul Pa vel face deosebire între întristarea pentru Dumnezeu şi întristarea lumească. Cea dintâi aduce pocăinţă spre mântuire, pe când cea de-a doua - moarte (v. II Corinteni 7, 10). Ceea ce s-a spus despre întristarea lumească, nu după Dumnezeu, se poate spune cu îndrăzneală şi despre sora ei - deprimarea. Ascetica ortodoxă a subliniat întotdeauna înrudirea dintre ele. Ele se manifestă din punct de vedere clinic ca astenie, diverse forme de depresie (apatie, melancolie) şi nevroze (ipohondrie, stări obsesive, anxietate, fobii, neurastenie, isterie ...).
Pierzând sau negăsind credinţa în Domnul, sufletul încearcă adeseori sentimentul că este într-o situaţie fără ieşire, că e pierdut, părăsit, se mâhneşte adânc fără să ştie măcar de ce, se simte singur lăuntric şi, în ultimă instanţă, cade de la Izvorul vieţii - Dumnezeu. Aceasta duce la o criză acută a personalităţii - la tragica trăire a unei existenţe damnate şi lipsite de sens. Iar de aici până la deznădejdea extremă şi sinucidere nu e decât un pas.
Sfinţii Părinţi descriu cu o uluitoare acurateţe tabloul psihologic al întristării: istovirea sufletească, părerea de rău pentru ceea ce omul a pierdut în realitate sau aparent, mâhnirea pentru posibilităţile ratate. De aici iau naştere epuizarea fizică, agitaţia emoţională mergând până la extrema tulburare a sentimentelor, puţinătatea de suflet, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Un asemenea om nu e în stare nici de nevoinţe duhovniceşti, nici de purtarea unor sarcini fizice, intelectuale şi emoţionale. Voinţa lui este paralizată.
S-a stins întru dureri viaţa mea şi anii mei în sus-pinuri, slăbit-a întru sărăcie vărtutea mea şi oasele mele s-au turburat, strigă Psalmistul (Psalmul 30, 10). Iar regele Solomon afirmă: O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele (Pilde 17,22).
Să dăm atenţie acestor metafore de o remarcabilă exactitate. Cu multe veacuri înaintea descoperirilor ştiinţifice contemporane, Biblia face legătura între atitudinea pozitivă faţă de viaţă şi starea bună de sănătate, între cea negativă şi sănătatea deficitară. Sfânta Scriptură anticipează ceea ce savanţii au stabilit abia în secolul al XX-lea.
Cercetările efectuate pe animale şi oameni demonstrează că pesimismul influenţează în mod negativ sistemul imunitar şi scade parţial forţele de apărare ale organismului. In mod similar cu fumatul şi alcoolismul, depresia reprezintă un puternic factor cancerigen - creşte vulnerabilitatea faţă de bolile oncologice (v. cap. 6). Pe deasupra, oamenii pesimişti se află de obicei într-o dispoziţie abătută, deprimată, şi ca atare reacţionează mai intens la stresuri. Adeseori, ei gândesc şi raţionează în mod făţiş negativ, se „rod" şi se „mănâncă" pe ei înşişi din interior, sunt literalmente „ca o bubă coaptă". Această perspectivă defectuoasă, depresivă, asupra lumii duce la pasivitate, neajutorare, la sentimentul înfrângerii, înrăieşte şi insuflă anxietate. Şi totuşi, pesimismul ca atare nu slăbeşte imunitatea atât de mult încât să-l îmbolnăvească pe om. Deopotrivă, nici optimismul nu este de ajuns singur pentru însănătoşire. Oricum însă, optimismul, nădejdea în mai bine, sentimentul controlului asupra situaţiei şi siguranţa de sine (a nu se confunda cu încrederea arogantă în sine însuşi!) ajută la bunăstarea fizică. Optimismul sănătos nu este rupere de realitate, ci un stimulator natural al imunităţii.
Nu degeaba asceţii Ortodoxiei au chemat întotdeauna la alungarea întristării şi a depresiei. Creştinismul este religia bucuriei, nu a fricii şi a fremurului. El ne aduce vestea cea bună despre mântuire şi prin gura Apostolului Pavel proclamă: Bucuraţi-vă pururea în Domnul (Filipeni 4,4). Până şi plânsul pentru păcate este numit „făcător de bucurie" de către Sfinţii Părinţi. Bineplăcuţii lui Dumnezeu, care au ajuns la desăvârşirea în virtuţi, erau senini sufleteşte în boli, necazuri, lipsuri şi debordau de bucurie pascală întru Mântuitorul înviat.
Să ne amintim de Cuviosul Serafim din Sarov. Indiferent de anotimp, el îi întâmpina pe vizitatorii săi cu un zâmbet şi cu nelipsita salutare: „Bucuria mea, Hristos a înviat!". In ciuda tuturor viforelor şi restriştilor lumeşti, trebuie să auzim cu inima glasul lui Hristos: Indrăzniţi; Eu sunt, nu vă temeţi! (Matei 14, 27).
Aşadar există păcate care înrăutăţesc starea psihologică a omului şi prin aceasta creează premizele pentru dezvoltarea unor diverse procese patologice. Alături de aceste legături indirecte, există însă între patimi şi boli şi unele relaţii mai subtile, greu de distins.
Ceea ce nouă ni se pare întâmplător reflectă o anumită legitate duhovnicească. Dumnezeu vorbeşte, ca să zicem aşa, prin limbajul „întâmplărilor", într-o convorbire personală cu autorul acestor rânduri, episcopul Vasilii Rodzianko a remarcat odată: „Când încetez să mă mai rog, «coincidenţele» încetează".
KONSTANTIN V. ZORIN
SURSELE BOLILOR NOASTRE, EDITURA SOPHIA
-
Ce este pacatul?
Publicat in : Editoriale -
Pacatul
Publicat in : Religie -
Pacatul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.