Cartea vietii noastre, care se scrie in fiecare clipa, traita sau risipita, fericita sau trista, ar trebui sa fie o carte a bucuriei.
Unde este cartea vietii noastre?
In inima noastra, in sufletul nostru, in constiinta noastra. Uneori o vedem, alteori nu o vedem, adesea nici nu stim ca ea exista, ca ea inca nu este terminata, uitam de ea, desi... E ceea ce am facut noi, nu ceea ce am dorit sau am spus ca facem, e ceea ce am trait, iar visele, iluziile, pretentiile nu le gasim acolo scrise. Sunt toate din cele ce le-am facut sau gandit in fiecare secunda a existentei noastre, scrise nu cu cerneala, nu virtual, electronic pentru ca lacrimile, faptele insele, cuvintele, gesturile si gandurile se impregneaza in sufletul nostru, in constiinta noastra, dand marturie la ceea ce suntem, la ceea ce am devenit pana in punctul acesta al prezentului revelat.
Omul care isi vede cartea vietii, care citeste ceea ce e scris in ea, trebuie sa fie un om fericit, trebuie sa se bucure, pentru ca isi vede faptele, viata, sufletul, asa cum este el in realitatea adevarata, dezgolit de orice urma de fatarnicie, duplicitate, de orice tendinta de a se ascunde dupa nuante, prejudecati, compromisuri. si vazandu-si sufletul si viata asa cum s-au petrecut ele in adevar, cu semnificatiile si consecintele adevarate ale acestora, are sansa de a se indrepta, de a se corecta sau, dimpotriva, a se desavarsi. De aceea trebuie sa se bucure. Sa se bucure pentru ca astfel, poate avea, ar trebui sa aiba fericita ocazie de a transforma aceasta carte a propriei sale vieti, mai degraba rostita, traita, simtita, cuprinzand atatea emotii si impresii transpuse in fapte, gesturi si cuvinte, intr-o carte a bucuriei. O carte a bucuriei care ar fi, si poate fi, o covarsitoare poveste de iubire, povestea unei vieti ce cuprinde nesfarsita frumusete, noblete si eleganta.
Doar o clipa, omul de si-ar aminti si ar constientiza ceea ce este, ceea ce reprezinta, lepadandu-se de orgoliu si de tendinta de a uita ceea ce conteaza cu adevarat, s-ar lasa abandonat starii de bucurie nerationala ( nu irationala, a nu se confunda), bucuria de a fi, de a trai in lumina daruita, revarsata de dragostea divina. Cum am fi putut noi sa ne nastem daca nu incalziti, luminati, iubiti de un Dumnezeu atat de minunat? Cum am fi putut noi sa fim fara a avea in sinea noastra, in trupul nostru de huma, care se degradeaza obosit de neputintele si patimile noastre, sufletul, la care imi place sa ma gandesc si sa-l simt ca pe o scanteie de lumina, colt de rai sau de cer, care sa ne faca pe noi sa devenim purtatori de lumina?
Purtatori de lumina in intunericul nefiindului, nimicului, golului si pustiului aparut din lipsa de iubire, de viata si de speranta. Cum am fi putut noi sa fim rascumparati din robia pacatului, a adevarului pervertit, fara jertfa unui Dumnezeu care S-a intrupat pentru noi, purtand neputintele noastre, pacatele noastre, pentru a ne darui raiul, fericirea vesnica, pentru a putea sa ne intoarcem acasa, de unde am plecat pierzand starea de puritate, sfintenie?
Fara sa fim nimic in aceasta viata, avem doua motive pentru a scrie viata noastra ca o poveste de bucurie, de a o trai cu entuziasm, cu spirit de bunatate si pace deplina: faptul ca ne-am nascut, fiind oameni, precum si faptul ca suntem crestini ortodocsi.
Aceste doua motive se impletesc si dau omului tot ceea ce avea nevoie pentru a trai viata ca o bucurie deplina. Doar bucuriile se gasesc, se descopera in fiecare clipa si in cele mai nebanuite si aparent nesemnificative lucruri, stari, gesturi din viata noastra. Se traiesc pur si simplu, izvorand neincetat din sufletul nostru, mangaindu-ne, alintandu-ne, dandu-ne energia, dragostea de a simti, de a exprima ceea ce noi traim in sufletul nostru, aici, in exteriorul nostru, molipsindu-i si pe altii, stralucind de lumina interioara a unei stari de pace, de lumina, luminand, asa cum si altii lumineaza.
Nu poti darui iubire, bucurie, lumina celor de langa noi, indiferent ce ar fi pentru noi, ce ar insemna pentru noi, daca aceste sentimente curate n-ar izvori din sufletul nostru, din sinea noastra, rasarind atat de minunat. Sunt ganduri care te poarta in locul de unde izvoraste aceasta bucurie deplina, interioara si acel loc poate fi vazut cu ochii sufletului, fiind altarul bisericii noastre interioare vii, loc unde ne intalnim prin trairile noastre curate, prin emotiile noastre, prin rugaciunile noastre cu Dumnezeu Cuvantul, cu Cel ce este Iubire, Chipul desavarsit al iubirii. El ne daruieste toata puterea, toata energia, toata dragostea si lumina sufleteasca de care avem nevoie ca sa putem trai bucurandu-ne, ca sa putem bucura si noi pe altii la randul nostru.
A fi crestin inseamna sa implinesti un mare si greu canon: canonul iubirii, ca astfel, sa putem scrie cartea vietii noastre ca o carte a bucuriei. si ca sa fie asa, trebuie sa ne purtam asa cum visam sau visam sa fim: nobili, daruind cu generozitate iubirea lor, ajutorul lor, chiar viata lor, neconditionat, debordand de curaj si nadejde nebuna, utopica, debordand de o fericire si un entuziasm nerationale, de o prospetime molipsitoare. Cata mirare e in mintea deprinsa a trai, a gandi, a interpreta totul printr-o ratiune si un pragmatism al indoielii, al reductibilitatii tuturor la neputinta de a atinge starea de sfintenie, de puritate, desavarsire. A trai saraciti de starea de bucurie si de lumina permanenta, inseamna a fi nevoiti sa imbratisam o stare a resemnarii, a deceptiei, a pierderii sensului creatiei.
Ce inseamna viata fara a te bucura de ceea ce este, de ceea ce ti se ofera, neconditionat, pur si simplu? E intrezarire a uni iad, a unei ispasiri dinainte de eterna ispasire a neputintei de a vedea frumusetea, adevarul in cel mai elementar, dar si coplesitor aspect al vietii noastre: ne-am nascut... oameni si suntem. Ne-am nascut dintr-o dragoste divina ca sa fim, plamaditi fiind din huma, dar... primind si darul fericirii vesnice prin sufletul acesta misterios, scanteie de lumina si izvor al unei iubiri si bucurii nemarginite, noi, cei ce suntem atat de minusculi in raport cu universul, noi cei ce suntem atat de mici atunci cand ne deprindem a trai in intuneric.
Daca am primit acest minunat dar care este viata, viata vesnica, omeneste ar fi sa fim recunoscatori Celui Ce ne-a daruit aceasta: Dumnezeu, Cel in Treime Sfant si inchinat.
Si putem fi recunoscatori in multe feluri, dar mai ales prin acesta : de a trai bucuria, de a o pastra in sufletele noastre, de a o darui cu sentimentul curat al fiindului nostru, gestul bucuriei, gestul dragostei, respirand pace si lumina din intreaga noastra fiinta, fiinta ce poate, la un moment dat sa devina purtatoare de lumina, torta arzand cu nemarginita bucurie de a scrie frumusetea, dragostea, sfintenia, nobletea noastra. Bucuria de a fi.
Traian Calistru
Traian Calistru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.