M-a chemat prea târziu ca să mai ajung la vreme. N-am văzut-o nici pe catafalc, unde ceea ce mai rămăsese din nobila ei fiinţă, îmbrăcată în rochia scumpă pe care singură şi-o destinase pentru asta, va fi stat două zile între lumânări, slujită de preoţii parohiei sale, pe care nu-i iubea, pe care-i mustra adesea pentru abaterile lor, dar cărora le făcea regulat odăjdii, aşa după cum apucase din părinţi.
...Nu i-am văzut încă nici mormântul, care îl zăresc cu ochii gândului, lângă morţii familiei ei iubite, în cimitirul-pădure de la marginea orăşelului, care acum aude zilnic bubuitul tunurilor aşa de apropiate...
Aceste tunuri le-a auzit şi dânsa în ultimele ei săptămâni de viată. îi vor fi cutremurat ferestrele locuinţei retrase, pe care altădată nu i le mişca nici duruitul trăsurilor aşa de rare pe uliţa ei. Să trăieşti ani întregi departe de zgomot, într-un târg pe care nu l-au putut învia toate silinţele de-a deveni un centru de viaţă şi să te pomeneşti deodată cu străzile năvălite de lume care vrea găzduire, cu armate care se întorc şi altele care vin, şi să vezi dându-ţi buzna în odăile tale ceruite ca oglinda, în casa ta de care toţi se apropiau cu sfinţenie şi se scuturau bine la prag, musafiri nealeşi la întâmplare, aceasta o va fi tulburat tot aşa de tare ca şi faptul de a vedea în văzduhul unde altă dată urmări cu interes două-trei zmeie ale ştrengarilor, cete de monştri de metal, semănători de groază şi de nenorocire.
N-a lipsit mult - câţiva kilometri de deplasare a fron-tului - ca şi cimitirul unde-şi cumpărase loc din vreme şi unde visa o tihnă şi mai deplină, să nu ajungă - cine ştie? - poate chiar câmp de luptă, cum s-a întâmplat şi pe aiurea, iar movila mormântului ei proaspăt vreun adăpost de ochire, o ascunzătoare pentru luptători.
A închis ochii în vremuri groaznice, deşi mai puţin noi pentru dânsa decât pentru alţii mai tineri ca ea. Privelişti asemănătoare văzuse în copilărie, în timpul când intrau în ţară nemţii, turcii, muscalii şi cine mai vroiau. Dar va fi fost, desigur, încredinţată că de toate aceste lucruri, pe care le ţinea destul de bine minte şi le istorisea aşa de viu, se poate spune: „A fost odată", că ele sunt o poveste care nu se mai întoarce decât pe limba ei vrăjită, când stăruiau, în vreo seară de iarnă, prietenii ieri, şi mai ales, noi, nepoţii ei...
Eram mândri de bunica noastră, pe cât o vedeam înconjurată de respectul tuturor. Teamă prea straşnică însă nu-i aveam, căci, deşi aspră cu toată lumea - ceea nu oprea să fie preţuită pentru hazul şi verva ei tăioasă, - deşi necruţătoare cu oricine mergea pe de lături cu drumul drept al cinstei, ca una care fusese întruchiparea însăşi a virtuţii, deşi de-o rară străşnicie cu copiii săi, care au tremurat până târziu înaintea ei, faţă de noi, a treia generaţie, firea i se îmblânzise, inima i se muiase. Nu doar că pe noi ne scutea de omiliile sale regulate, dar ne dădeam bine seama că putem îndrăzni destul. Când ne duceam la dânsa, iama la cămară, unde găseai pe poliţe tot soiul de compoturi, tot felul de dulceţi.
- Iar la cămară, vagabonzilor? Ce, mi-aţi cumpărat voi zahărul? Şi cu asta se sfârşea.
Sau:
- Bunico, taie-ne un clapon pentru mâine la dejun. Venim să prânzim la dumneata.
- D-apoi cum nu, că mi-aţi plătit voi grăunţele... Şi, bodogănindu-ne pentru astfel de pretenţii o vedeai ieşind pe uşă şi o auzeai strigând:
- Ioane, taie claponul cel alb, că beizadelele nu mai pot trăi fără supă de clapon.
Altă dată:
- Bunico, am rămas fără sfanţ. Dar ce, mi-a dat tată-tău bani cu împrumut şi aţi venit să vă dau procentele? Şi, tot bombănindu-ne fără milă, îşi pipăia cheile la brâu, şi-n timp ce noi ne muşcam buzele şi ne făceam cu ochiul, înainta legănându-se spre scrin. Saltarul se trăgea cu zgomot şi un dulce zăngănit metalic suna dintr-o cutie cu franci.
- Na-vă şi... aruncaţi-i pe toate fleacurile. Apoi după o scurtă cumpăneală, mâna i se afunda din nou în saltar şi un nou transport strălucitor se îndrepta către feţele noastre.
- Mai na-vă, că doar n-am să-i iau cu mine la cimitir. Darnică cu noi, copiii, bunica avea ambiţia s-o iubim mai presus de orice alt membru al familiei. Când veneam în vacanţă de la internate, cel dintâi drum trebuia să fie neapărat la ea. îndată ne şi înfăţişa, de altfel, să-i sărutăm mâna de sosire.
- Ei, bine aţi venit... Dar pe la coana Catinca aţi fost?, întreba numai decât, bănuitoare.
Cucoana Catinca era cealaltă bunică, bunica după tata... O încredinţam c-am lăsat-o mai la urmă, şi atunci, adăuga satisfăcută:
- Să vă duceţi şi pe la dânsa.
Vacanţa în care-i aparţineam mai mult, şi ne mutam chiar la ea o săptămână, era aceea de Paşti. Se spovedea şi se împărtăşea totdeauna şi voia să se reverse şi asupra noastră binefacerile acestor acte religioase. Ca să păzim bine postul, ne ţinea la dânsa şi nu ne scăpa din ochi. De altfel, mâncărurile de post, aşa cum se pricepea să le gătească ea, te dispensau de orice poftă lăturalnică. In Joia Mare - ziua solemnă a grijirii - porneam la [biserica] Maica Precista, şi stăteam până la amiază.
Văd şi acum scularea dis-de-dimineaţă, trăsură care se oprea la poartă, plecarea prin aerul rece al primăverii abia născute, biserica parohială cu doamne gătite şi ţărani în fund, grămezile de colaci pe podele alături de clondirele cu vin. Il văd pe popa Ion în uşa altarului, vârându-mi între buze linguriţa, de care era, vai!, să mă depărtez aşa de curând, spre marea deznădejde a bunicii, care nu credea că o să mai am pic de noroc vreodată...
Aşa cum îşi ţinea mult religia, [aşa] îşi iubea ţara. Carte nu prea învăţase, căci nu-şi prea băteau capul cu fetele, părinţii, chiar în cele mai bune familii, pe atunci, stia totuşi câte ceva, mai mult din auzite, despre Stefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Când am început să umblu la şcoala primară, mă punea să-i citesc, din cărţile mele, faptele mai de seamă ale trecutului nostru, Rahova şi Călugăreni, Călugăreni şi Rahova, le făceam să se întoarcă necontenit la lectură, întocmai ca luminile unui far. Ii plăcea aşa de mult să asculte şi - Doamne! - altele la fel cu ele, mai nu se mai găseau!
Era totuşi un eveniment pe care nu i l-am putut ascunde şi care o înroşea de umilinţă şi mânie. Tăierea lui Brâncoveanu la Stanbul „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi Domn creştin".
- Şi nu s-a găsit nimeni să-l răzbune? zicea cu glasul tremurător, în timp ce degetele ei îndemânatice izbuteau cu greutate să nu încurce firul la ciorap...
Dar, într-o zi, amestecându-se cu dorinţa de a o vedea mulţumită şi un oarecare foc de pozne ştrengăreşti, deschizând cartea lângă dânsa, am anunţat-o cu glas tare: „O parte din Istoria lui Mihai Viteazul, pe care nu ti-am citit-o încă".
- Citeşte, mamă, citeşte...
Atunci, cu toată seriozitatea cuvenită şi cu silinţa de a mă rosti cât mai curgător, prefăcându-mă că aş citi de pe carte, am început să-înşir o poveste născocită pe care nici măcar n-o pregătisem ca lumea dinainte şi-n care, desigur falsurile istorice nu vor fi fost mai scandaloase decât trebuie să fi fost forma de stângăcie copilărească... „în anul cutare, Mihai Viteazul, vrând să răzbune pe Vodă Brâncoveanu, a trecut Dunărea cu o armată puternică şi a snopit pe Turci, omorându-i.., etc.". Nu găsisem pe cineva mai potrivit pentru o astfel de răzbunare decât un Domn războinic şi vestit. Cât priveşte chestia cronologiei, ştiam că bunica nu mă poate controla...
Şi într-adevăr succesul a fost desăvârşit. In timp ce eu, neapărat într-un stil din ce în ce mai hodorogit şi cu o sforţare din ce în ce mai evidentă, desfăşuram înainte firul evenimentelor fabricate, chipul său se transfigura de bucurie şi ochii i se înlăcrimau. Nici vorbă să se îndoiască de ceea ce-i citea premiantul clasei a patra primare. Şi apoi nici manualul cel veridic nu o fi fost cu mai mult cizelat!
- Va să zică Mihai Viteazul a...
- Da, da, Mihai Viteazul, răspunsei eu, grăbindu-mă să sfârşesc mai iute povestirea în care mă încurcam tot mai tare.
- Bravo, mamă, să-i fie oasele în rai!
Dar soarta destinase pentru dârza ei ambiţie o lovitură şi mai crudă decât aceea a martiriului vrednicului Brâncoveanu. Imi închipui cât trebuie s-o fi atins acum dezastrul ţării, a cărei răzbunare nu se arăta să vie, iar în bubuitul necontenit al tunurilor şi-n alarma zilnică a tuturor, n-ar fi putut-o nimeni amăgi. A închis ochii şi şi-a încrucişat mâinile, fără să mai vadă răzbunarea. Afară doar dacă în lumea în care găseşte şi pe care zadarnic o tăgăduieşte materialismul unei filosofii vulgare, nu se pot citi pe sărite paginile cărţii destinului, pe care noi nu le putem cunoaşte decât filă cu filă. Acolo ştie poate de pe acuma toate câte au să vie, întreaga răsplată viitoare şi nu din spusele copilăreşti ale unui nepot şăgalnic, ci din izvorul de unde pleacă toată lumina, tot adevărul, tot rostul celor ce se petrec în lume...
Ion Petrovici
Simţiri rostite, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Simţiri rostite"
* Extras din Drum Drept, nr. 1, mai 1917.
-
Moastele Sfintei Ana, bunica lui Hristos
Publicat in : Religie -
Bunica de aur
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Bunicul si bunica pot interveni in educatia nepotilor lor?
Publicat in : Religie -
Omagiu pentru bunica
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.