Rep.: Bunicul si bunica pot interveni în educaţia nepoţilor lor?
Pr. V. Thermos: Este o temă de mare importanţă participarea bunicilor la creşterea nepoţilor şi, de regulă, dacă relaţia bunicilor cu nepoţii este corectă, atunci lucrurile merg bine şi în relaţia lor cu copiii. Pentru că de multe ori există probleme în relaţia bunicilor cu părinţii, cu copiii lor adică, şi de aceea se transmit probleme şi în creşterea nepoţilor. Tema este generală, şi există foarte multe cazuri, între care trebuie să facem distincţie, ca răspunsul nostru să fie cât mai aproape de adevăr.
De exemplu, un bunic sau o bunică stă foarte multe ore cu nepoţii, ocupându-se de ei. Ambii părinţi muncesc, iar bunicii stau cel puţin opt ore pe zi cu copiii. Aici răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Bunicii participă din plin la creşterea nepoţilor. Nu zic intervin, ci participă. Deoarece, de vreme ce copilul petrece mai mult de jumătate din zi cu bunicii, aceştia nu sunt numai supraveghetorii lor, ci sunt membri activi în lucrarea de educaţie a celor mici. Copiii dobândese obişnuinţe bune, principii, conform vârstei. Şi deoarece vorbim mai ales de vârste mici, la care copilul are nevoie de companie, de comunicare, de poveşti, de povestiri, de joacă, bunicii participă la toate acestea. De asemenea, copilul are nevoie de educaţie morală. Bunicii, mai ales dacă sunt credincioşi, vor oferi copilului principiile de bază ale credinţei noastre, desigur, având în vedere vârsta lor. Vor spune povestiri legate de credinţă, vor iniţia copilul în viaţa Bisericii, în rugăciune, în Taine, îi vor arăta cum să-şi facă cruce, importanţa prezenţei lor fiind colosală. Şi într-adevăr vedem în multe cazuri că bunicii oferă ce nu ar putea sau chiar ce nu vor să ofere părinţii. Şi este şi datoria lor să o facă câtă vreme au copiii pe mâinile lor atâta timp. E important pentru copii să primească bunele obiceiuri legate de curăţenie, să se înveţe cu un program zilnic, cu o viaţă ordonată. Acesta este un caz.
Alt caz este atunci când greutatea creşterii copiilor cade pe umerii bunicilor, când familia se află în situaţii speciale. De exemplu, atunci când tatăl copiilor este marinar şi lipseşte cu lunile de acasă, iar mama se poate ocupa de copii doar câteva ore pe zi, sau în familiile cu părinţii divorţaţi, în care bunicii se află multe ore cu copiii. Sunt şi alte situaţii cu probleme în familie, care din nefericire nu lipsesc, în care bunicii preiau total responsabilitatea creşterii celor mici. Uneori părinţii nici nu locuiesc cu copiii, ci numai bunicii. în toate aceste cazuri este foarte importantă implicarea bunicilor. Sau ar trebui să fie.
Există şi alte situaţii unde termenul intervine este înţeles diferit. Este cazul în care bunicii nu locuiesc cu nepoţii, ci îi vizitează uneori sau stau cu ei o perioadă. Sigur, şi în aceste cazuri bunicii pot oferi elemente pozitive în educaţia celor mici, în măsura în care li se dă posibilitatea. Aici însă ar trebui să urmărim aspectele negative pe care le comportă o astfel de situaţie, care, bineînţeles, pot interveni şi în celelalte cazuri descrise.
In principiu, sunt intervenţiile imediate ale bunicilor în viaţa celor doi părinţi, de genul: Asta aşa trebuie făcută!; Nu, cum să faceţi aşa?; De ce puneţi asta în casă?; Cum să găteşti tu?. Acestea produc multe tensiuni între generaţii, între bunici şi părinţi, de multe ori şi între părinţi, între soţi, ştiută fiind dependenţa pe care o au din nefericire mulţi oameni, chiar adulţi cu copii fiind, de părinţii lor, mai ales de mamă. Fiul are faţă de mamă şi fiica faţă de tată o dependenţă particulară, cu urmarea că părerea acelora, chiar şi deplasată sau ilogică, are o greutate mult prea mare, contează prea mult şi poate dinamita relaţia dintre soţi.
Afară de asta, există şi intervenţiile legate direct de creşterea şi educaţia copiilor. De exemplu, părinţii spun copiilor să facă ceva, iar bunicul sau bunica spun invers, ori pe faţă, chiar în acea clipă, ori, altădată, pe ascuns. Iar copilul este încurcat, nu ştie pe cine să asculte, nu ştie ce e corect să facă. Trebuie să avem mare grijă aici, fiindcă responsabilitatea noastră e cu mult mai mare dacă ceea ce părinţii susţin e într-adevăr corect. Atunci bunicii trebuie să-şi păstreze calmul şi în mod smerit să recunoască că părinţii îi cunosc mai bine pe cei mici, că îi sfătuiesc ceea ce este bine şi să se retragă, să nu mai intervină. Ei înşişi au avut ocazia de a creşte copii, de a forma ceea ce au crezut ei că este corect. Fiecare om are viaţa lui, are ocazia ca o dată să nască şi să crească copii, o dată să aibă responsabilitatea educării lor. Acum este rândul altora să aibă păreri.
Lucrurile se complică mult mai mult atunci când, cu toată împotrivirea bunicilor, părinţii îi sfătuiesc greşit pe copii. Şi bunicii simt răspunderea de a îndrepta lucrurile.
Aceasta este o situaţie foarte dificilă, unde e nevoie de adevărată înţelepciune şi artă, pentru a putea reacţiona corect. Este nevoie întâi de toate de multă rugăciune din partea bunicilor, aşa încât să fie luminaţi de Dumnezeu, ca să fie pe deplin siguri că părerea lor este corectă şi că părinţii acţionează greşit de data asta. Este nevoie de foarte multă dragoste şi bunăcuviinţă, pentru a discuta cu copiii lor astfel, încât să nu genereze răceală şi împotrivire, şi de foarte multă atenţie în intervenţia pe care o au asupra nepoţilor, aşa încât să nu şubrezească autoritatea părinţilor. Trebuie multă atenţie aici, ca autoritatea părinţilor să rămână neatinsă, şi nicidecum să nu reiasă că părinţii nu ştiu prea bine ce fac, sau că nu-şi iubesc copiii, sau că nu sunt interesaţi de ei. Nu, va trebui să se întărească faptul că părinţii îi iubesc mult, doar că subiectul ăsta poate nu-l văd destul de corect. Dar asta trebuie făcut într-un număr cât mai redus de situaţii, pe nesimţite, şi doar acolo unde există o greşeală sigură şi majoră.
Este adică de preferat ca o mică greşeală care nu are mare importanţă să fie îngăduită, pentru a nu tulbura legătura şi încrederea dintre părinţi şi copii, decât să intervenim necugetat.
Copiii trebuie să-şi păstreze încrederea în părinţi. Trebuie să aibă simţământul că legătura cu părinţii este deschisă, şi că se pot încrede în ei. Asta, pentru că peste câţiva ani, când copiii cresc şi ajung la adolescenţă, bunicii pot să nu mai fie. Şi, chiar dacă mai sunt, nu mai pot fi ei reperele pentru tineri. Copiii trebuie să păstreze deschisă comunicarea cu părinţii, autoritatea acestora nu trebuie subminată în nici un fel. In foarte puţine cazuri va trebui să intervină bunicul şi bunica spre a sfătui, şi asta cu mare discernământ.
Să dau un exemplu. Să zicem că un tată are urâtul obicei de a înjura în prezenţa copiilor, iar copiii încep să preia acest obicei. Vor interveni bunicii, dar atunci când copilul e singur, şi cu mult discernământ, va întări faptul că tatăl îl iubeşte, dar pentru că nu e atent are acest obicei urât şi că el trebuie să nu ia exemplul de a vorbi urât. Sau când o mamă se poartă necuviincios atunci când e nervoasă, ţipă, vorbeşte urât, lucru destul de des întâlnit în multe familii. Dau aceste exemple mai brutale pentru a înţelege mai bine când e nevoie ca bunicii să intervină în educaţia copilului.
PR. VASILE THERMOS
SFATURI PENTRU O CREŞTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "SFATURI PENTRU O CREŞTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR"
-
Educatia copiilor
Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
-
Educatia copiilor
Publicat in : Credinta -
Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
Publicat in : Morala -
Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.