Care este natura ideilor obsesive?

Care este natura ideilor obsesive? Mareste imaginea.

Din punctul dc vedere al ştiinţei, obsesiile reprezintă repetarea interminabilă a unor idei şi porniri, îndoieli, dorinţe, amintiri, frici, acţiuni ş.a.m.d. de care omul nu poate scăpa printr-un efort de voinţă. In aceste gânduri, problema reală e hiperbolizata, exagerată, deformată. De regulă, aceste gânduri sunt multiple şi se ordonează într-un cerc vicios, pe care nu reuşim să-l rupem, şi alergăm în cerc.

Cu cât ne străduim mai mult să scăpăm de ele, cu atât sporesc mai mult, şi atunci apare senzaţia că ele ne sunt impuse cu forţa. Foarte frecvent (dar nu întotdeauna) stările obsesive sunt însoţite de emoţii depresive, de gânduri apăsătoare, precum şi de sentimentul anxietăţii.

Pentru a învinge această problemă trebuie să răspundem la întrebările:

- Care este natura ideilor obsesive? De unde vin ele?

- Cum să ne luptăm cu ideile obsesive?

Şi aici vedem că psihologia nu are un răspuns precis.

Mulţi psihologi, în mod pur logic şi fără dovezi concrete, au încercat să explice cauza apariţiei ideilor obsesive. Diversele şcoli psihologice se războiesc între ele pe această temă până în ziua de astăzi, însă majoritatea leagă totuşi ideile obsesive de frici. Ce-i drept, asta nu ne lămureşte cum anume să le facem faţă. S-a încercat găsirea măcar a unei metode care să permită o luptă eficace împotriva lor; totuşi, în secolul trecut a fost descoperită doar metoda farmacoterapeutică, care îl poate ajuta pe om pentru un timp să facă faţă fricii şi, în mod corespunzător, ideilor obsesive. Prost este numai faptul că ea nu este eficace nici pe departe întotdeauna. Cauza rămâne, iar farmacoterapia doar înlătură temporar simptomul. In mod corespunzător, în covârşitoarea majoritate a cazurilor farmacoterapia nu este eficace ca mijloc de luptă cu ideile obsesive.

Mai există o metodă veche, care creează iluzia rezolvării problemei, dar nu face decât să o agraveze în mod foarte serios. Şi totuşi, la această metodă se recurge des - am în vedere alcoolul, drogurile, distracţiile nesăbuite, sporturile extreme ş.a.m.d.

Da, pentru o perioadă foarte scurtă de timp te poţi deconecta în felul acesta de la ideile obsesive, dar după aceea ele oricum se vor „reconecta”, şi cu putere sporită. Nu ne vom opri asupra acestui lucru pentru a explica lipsa de eficacitate a acestor mijloace. Fiecare ştie asta şi aşa, din proprie experienţă.

Psihologia clasică nu oferă reţete de luptă eficace împotriva ideilor ofisesive, deoarece nu vede natura acestor gânduri. Ca să vorbim mai simplu, este destul de greu să te lupţi cu un adversar dacă nu-l vezi şi nici măcar nu îţi dai seama cine este. Şcolile clasice de psihologie, dând la o parte cu aroganţă experienţa de luptă duhovnicească pe care o acumulaseră generaţiile anterioare, au început să „recroiască” anumite concepte. In această privinţă fiecare şcoală are ideile sale, dar principala trăsătură a tuturor acestor idei este că pricina trebuie căutată ori în subconştientul impersonal şi neînţeles al omului însuşi, ori în nu ştiu ce interacţiuni fizico-chimice ale neuronilor, ori în necesităţile de autorealizare frustrate ş.a.m.d. Totodată, explicaţiile clare cu privire la ceea ce reprezintă de fapt ideile obsesive, la mecanismul lor de acţiune, la legile apariţiei lor, lipsesc.

Or, răspunsurile la aceste întrebări si rezolvările de succes ale problemei sunt cunoscute ele peste o mie de ani. Mijlocul eficace al luptei cu ideile obsesive la omul sănătos din punct de vedere psihic există!

Ştim cu totii că forţa ideilor obsesive constă în aceea că ele ne pot influenţa mintea fără să vrem, iar slăbiciunea noastră constă în aceea că noi nu avem aproape nici o influenţă asupra ideilor obsesive. Adică în spatele acestor gânduri se află o voinţă de sine stătătoare distinctă de a noastră.

Ne miră adeseori si conţinutul paradoxal al acestor gânduri. Adică din punct de vedere logic înţelegem: conţinutul lor nu este fundamentat deplin, nu este logic, nu e dictat de o cantitate suficientă de circumstanţe exterioare, sau ele sunt chiar de-a dreptul absurde şi lipsite de orice judecată sănătoasă. Şi totuşi, nu le putem rezista. De asemenea, când ele apar ne punem întrebarea: „Cum am ajuns să gândesc aşa ceva?” „De unde a venit ideea asta?” „De unde mi-a intrat în cap un asemenea gând?”

Nu putem găsi răspunsul, dar, nu se ştie de ce, credem că gândul ne aparţine. Totodată, ideea obsesivă are asupra noastră o uriaşă înrâurire. Toată lumea ştie că omul normal, când e bântuit de obsesii, îşi păstrează atitudinea critica faţă de ele, înţelegând toată absurditatea lor şi faptul că sunt străine de raţiunea lui, dar când încearcă să le pună capăt printr-un efort de voinţă, asta nu dă nici un rezultat. Aşadar, avem de-a face cu o raţiune de sine stătătoare distinctă de a noastră.

Ale cui să fie această raţiune si această voinţă orientate împotriva noastră?

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că în asemenea situaţie omul are de-a face cu un atac al demonilor. Tin să clarific din capul locului că nici unul dintre ci nu avea despre demoni o concepţie primitivă, ca cei care nu şi-au pus problema naturii lor reale. Nu este vorba de fiinţele acelea caraghioase, păroase, cu coarne şi cu copite! Ei nu au un aspect văzut, ceea ce le permite sa acţioneze nebăgaţi de seamă. A vorbi despre înfăţişarea lor este ceva lipsit de sens, dar ştim care este arma lor principală: minciuna.

Ei bine, tocmai duhurile rele sunt, după părerea Sfinţilor Părinţi, cauza acestor gânduri, pe care le luăm drept gânduri proprii. La obişnuinţe e greu de renunţat - iar noi ne-am obişnuit să considerăm ale noastre si numai ale noastre toate gândurile, toate dialogurile noastre lăuntrice şi chiar luptele noastre lăuntrice. Pentru a învinge în aceste lupte trebuie să fim însă de partea noastră, împotriva vrăjmaşului - iar în acest scop trebuie să pricepem că aceste gânduri nu sunt ale noastre, ci ne sunt induse din exterior de către o putere care ne e ostilă. Demonii acţionează ca nişte viruşi, străduindu-se să rămână neobservaţi şi nerecunoscuţi - şi acţionează indiferent dacă credeţi sau nu în existenta lor.

Sfântul Ignatie Briancianinov scria despre natura acestor gânduri astfel: „Duhurile răutăţii poartă război cu atâta şiretenie împotriva omului, că gândurile şi închipuirile pe care le aduc ele sufletului par a se naşte in el însuşi, iar nu de la duhul rău, cel străin de ei, care lucrează şi totodată se Străduieşte să se ascundă.'’

Criteriul determinării adevăratei surse a gândurilor noastre e foarte simplu. Dacă gândul ne lipseşte de tihnă, c de la demoni. „Dacă în urma vreunei mişcări a inimii simţi îndată tulburare, strâmtorare a duhului, asta nu mai este de Sus, ci din partea cea dimpotrivă - de la duhul rău”, spunea Sfântul Ioan din Kronstadt. Şi oare nu tocmai aşa lucrează ideile obsesive care ne chinuie în situaţiile de criză?

Ce-i drept, nu totdeauna suntem capabili să ne evaluăm în mod corect starea. Cunoscutul psiholog contemporan V. Neviarovici scrie în cartea sa Terapia sufletului: „Se face simţită şi lipsa efortului lăuntric constant de autocontrol, de trezvie duhovnicească şi de control conştient al propriilor gânduri, pe care le găsim descrise amănunţit în literatura ascetică. Se poate, de asemenea, presupune că anumite gânduri (care, apropo, sunt percepute aproape întotdeauna drept străine şi chiar forţate, impuse) au o natură străină omului, fiind în mod mai mult sau mai puţin evident demonice. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, adeseori omul nu e în stare să distingă adevărata sursă a gândurilor sale, iar sufletul este permeabil pentru elementul demonic. Doar nevoitorii cu experienţă, cu suflet luminat, curăţit deja prin rugăciune şi prin posti- re, sunt în stare să descopere apropierea întunericului, pe când sufletele acoperite cu întunericul păcatului nu simt şi nu văd, adeseori, fiindcă întunecatul se vede greu pe fund întunecat.”

Tocmai gândurile „de la cel viclean” sprijină toate dependenţele noastre (de alcool, de jocuri, dependenţa morbidă, nevrotică, de anumiţi oameni ş.a.m.d.). Gândurile despre care considerăm în mod greşit a fi ale noastre îi împing pe oameni la deznădejde, la sinucideri, la resentimente, la neiertare, la invidie, la tot felul de alte patimi; stimulează mândria, nedorinţa de a-ţi recunoaşte greşelile. Ele ne propun în mod insistent, deghizându-se în gânduri care ne aparţin, să tăcem lucruri foarte urâte faţă de alţii, să nu ne ostenim pentru a ne îndrepta. Aceste gânduri ne împiedică să mergem pe calea dezvoltării duhovniceşti, ne insuflă sentimentul superiorităţii tată de ceilalţi ş.a.m.d. Tocmai aceste gânduri sunt „viruşii duhovniceşti”.

Tocmai natura duhovnicească a acestor gânduri-viruşi este confirmată de faptul că, de pildă, a face un lucru plăcut lui Dumnezeu, a ne ruga, a merge la biserică, ne este adesea greu. Simţim o împotrivire lăuntrică, trebuie să depunem eforturi foarte mari pentru a rezista gândurilor care, chipurile, ne aparţin şi care găsesc o mulţime enormă de pretexte pentru a nu face lucrul respectiv - deşi ce mare greutate este să te scoli dimineaţa şi să mergi la biserică ? Dar nu, ne sculăm dimineaţa repejor pentru a merge te miri unde, dar pentru a merge la biserică ne vine greu să ne sculăm. Să stăm o vreme la televizor ne este, de asemenea, uşor, dar să ne rugăm - aceeaşi vreme - ne este mult mai greu. Acestea sunt doar câteva exemple. De fapt, tocmai din continua alegere între bine şi rău constă toată viaţa noastră - şi, analizând această alegere pe care o face, fiecare poate vedea zilnic acţiunea acestor „viruşi”.

Aşa vedeau oamenii experimentaţi duhovniceşte natura ideilor obsesive - şi sfaturile lor cu privire la învingerea acestor gânduri funcţionează iară greş! Criteriul experienţei arată clar că înţelegerea bisericească a chestiunii acesteia e corectă.

Dmitry Semenik

Cum sa depasim despartirea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa depasim despartirea"

 

Pe aceeaşi temă

05 Iulie 2018

Vizualizari: 733

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

ideile obsesive

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE