Fenomenul obsesivităţii este definit ca apariţie în conştiinţă a unor idei, reprezentări sau orice fel de fenomene care nu sunt legate în momentul respectiv de conţinutul conştiinţei şi sunt percepute de către bolnav ca neplăcute din punct de vedere emoţional. „Domnind" în conştiinţă, ideile obsesive dau naştere tensiunii emoţionale, contribuie la dezadaptarea omului la mediu. Obsesive, adică existente în pofida voinţei şi dorinţei omului, pot fi atât anumite gânduri, amintiri, reprezentări, îndoieli, cât şi anumite acţiuni.
Fricile obsesive sunt numite fobii, ideile obsesive - obsesii, iar acţiunile obsesive - compulsii.
Se poate spune că nu este om pe Pământ care să nu ştie ce este frica. Frica este inerentă naturii omului căzut, care se teme în mod instinctiv de ameninţările din afară. Temei fricii i-au fost dedicate numeroase cercetări ştiinţifice. Există şi o perspectivă teologică asupra problemei date. Noi însă vom trata doar câteva aspecte ale acestei complexe teme.
Ce este frica? Literatura psihologică numeşte „frică" emoţia care apare în situaţii care ameninţă individul. Dacă, să zicem, durerea reprezintă o urmare a influenţei reale a unor factori periculoşi, frica apare anticipat.
Frica are multe nuanţe sau trepte: temerea, spaima, groaza. Dacă sursa pericolului este nedefinită, se vorbeşte de anxietate. Reacţiile de frică inadecvate sunt numite fobii.
Sindromul fobie (în lb. greacă phobos înseamnă „frică") este un fenomen foarte răspândit. Sunt distinse numeroase stări fobice, cum ar fi: nosofobia (teama de boală), agorafobia (teama de spaţii deschise), claustrofobia (teama de spaţii închise), eritrofobia (teama de a roşi), mizofobia (teama de murdărire) ş.a. Toate acestea sunt exemple de frici patologice, adică nelegate de o ameninţare reală.
Există frici care vin din laşitate. Laşitatea poate fi, din păcate, şi indusă - atunci când, să zicem, copilului i se spune din cinci în cinci minute „nu pune mâna", „nu te sui", „nu te apropia" ş.a.m.d.
Psihologii disting aşa-numitele frici parentale, care „migrează" de la părinţi la copii, cum ar fi teama de înălţime, de şoareci, de câini, de gândaci ş.a.m.d. Această listă poate continua la nesfârşit.
Se face distincţie între frica situaţională, care apare în momentul unei ameninţări, unui pericol, şi cea personală, a cărei apariţie este legată de particularităţile caracterului.
îmi amintesc un pacient care după ce suferise un infarct miocardic trăia un sentiment manifest de frică în faţa morţii. Eforturile medicilor fuseseră încununate de succes.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, bolnavul nostru îşi revenise, inima i se fortificase, însă nu scăpa de această frică chinuitoare, care se acutiza în mijloacele de transport în comun, în orice spaţiu închis. Pacientul respectiv era om credincios, şi de aceea mi-a fost uşor să vorbesc cu el deschis. Imi amintesc că l-am întrebat dacă se poate întâmpla ceva cu el fără voia sau îngăduinţa lui Dumnezeu. Mi-a răspuns cu convingere: „Nu!" „Şi atunci, am continuat eu, nu cumva credeţi că moartea dumneavoastră poate fi rezultatul întâmplării oarbe?" Şi la această întrebare pacientul meu a rostit un „nu" hotărât. „Aşadar, eliberaţi-vă de această povară şi încetaţi să vă mai temeţi", l-am sfătuit.
In cele din urmă, am ajuns împreună la concluzia că „îşi îngăduie să moară", dacă aşa va vrea Dumnezeu.
După o vreme mi-a povestit următoarele. Când frica a apărut iarăşi, şi-a zis în gândul său: „Viaţa mea este în mâinile lui Dumnezeu. Doamne! Fie voia Ta!" - şi frica a dispărut, s-a topit ca zahărul într-o cană de ceai fierbinte, şi nu a mai apărut.
Alt fenomen răspândit îl constituie diferitele superstiţii (de genul „pisica neagră" etc). Acestea nu reprezintă altceva decât un păcat, pentru care este nevoie de pocăinţă şi spovedanie.
Frica de Dumnezeu, aceasta este adevărata înţelepciune, se spune în Sfânta Scriptură (Iov 28, 28). Dacă în suflet nu este frică de Dumnezeu, în el, de regulă, se află diverse frici nevrotice. Adevărul este substituit de un surogat. Şi încă ceva. In Sfânta Scriptură citim: în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I In 4,18). Aşadar, prezenţa fricii în sufletul şi inima omului dovedeşte lipsa ori insuficienţa iubirii.
Sfinţii Părinţi arată că în spatele fricii se ascunde adesea slava deşartă. In acest plan avem exemplul fricii înainte de a se produce în public sau fricii de comunicare dictate de faptul că în adâncul sufletului omul se teme să pară mai puţin inteligent sau talentat decât i se pare lui că este. Şi iată ce este remarcabil: când omul îşi dă seama de acest lucru, şi se smereşte, şi îşi îngăduie greşeala sau stângăcia, şi nu se mai gândeşte cum să spună, ci ce să spună ca să placă în primul rând lui Dumnezeu, situaţia se îndreaptă decisiv, sufletul dobândeşte pace şi linişte.
Pentru fricile nevrotice este caracteristic tocmai faptul că nu sunt condiţionate de nici o ameninţare reală sau că în cazul lor ameninţarea este exagerată, puţin probabilă. Medicul ortodox V.K. Neviarovici afirmă pe bună dreptate: „Ideile obsesive încep adesea cu întrebarea: «Dar dacă...?» In continuare, ele se «automatizează», se înrădăcinează în minte şi, repetându-se în numeroase rânduri, creează dificultăţi esenţiale în viaţă. Cu cât se luptă mai mult omul dorind să scape de ele, cu atât pun mai rău stăpânire pe el.
Pe lângă asta, în atare stări avem de-a face cu o fragilitate a apărării (cenzurii) psihice, datorată particularităţilor înnăscute ale omului sau apărută în urma disoluţiei păcătoase a sufletului său. Este binecunoscut, de exemplu, faptul că alcoolicii prezintă o susceptibilitate crescută la sugestie. Tăria sufletească „este slăbită radical de păcatele care ţin de curvie. şi spun cuvântul, de asemenea, lipsa efortului constant de autocontrol, de luciditate (trezvie) duhovnicească şi de direcţionare conştientă a propriilor gânduri."
Am avut prilejul să mă lovesc de un caz clinic curios. Am consultat o familie în care mama şi fiul sufereau de frici obsesive pentru sănătatea lor, pe care şi le induceau alternativ unul altuia.
In cursul discuţiei s-a arătat că înainte mama pacientului meu se tratase multă vreme la psihiatri din pricina fricilor obsesive, iar băiatul crescuse foarte impresionabil şi emotiv. La vârsta de 18 ani i-a apărut pentru prima dată frica obsesivă de apariţia unei tumori maligne. Bolnavul avea mereu tendinţa să-şi examineze corpul, să studieze literatura oncologică, era deprimat, abătut. El a precizat că această frică a apărut subit, după ce mama sa i-a povestit despre fosta sa boală.
Pe acest fond, mama a început din nou să se teamă pentru sănătatea sa. Ea a hotărât că are cancer al sângelui, întrucât se simţea vlăguită, apatică. După consultul oncologic amândoi au fost declaraţi sănătoşi şi în scurt timp le-a trecut boala imaginară, dar după aceea s-au mai îmbolnăvit de fobii în două rânduri - o dată în legătură cu infarctul bunicii, când au decis că sunt bolnavi de inimă, iar a doua oară s-au temut că vor muri în accident de maşină. Frica apărea întâi la unul, după aceea la celălalt.
Asemenea cazuri, când după apariţia fricilor obsesive la unul dintre membrii familiei s-au îmbolnăvit şi alţii, sunt cunoscute. Astfel, psihiatrul S.N. Davidenkov a descris un bolnav care suferea de un tic şi de teama ca nu cumva să se roşească ori să transpire. Sora mamei lui era obsedată de ideea că transpiră excesiv, una dintre fiicele acesteia se temea să roşească, iar sora bolnavului că va face infarct. Iată, deci, ce situaţii pot apărea.
O familie pe care am avut prilejul să o consult era necredincioasă. Iar când în suflet nu este credinţă, nu este frică de Dumnezeu, în el pot „înflori" alte frici - morbide, prosteşti, obsesive. Prin firea sa, sufletul este creştin şi poate că el, trăind într-un mediu neduhovnicesc, în felul său se întristează şi se „cutremură" din te miri ce.
Bolnavi de propria închipuire... Iată ce scrie despre aceasta stareţul Paisie Aghioritul în cartea sa Lupta duhovnicească: „Cea mai cumplită boală este atunci când omul a dat crezare gândului său că suferă de o boală. Gândul acesta îl sufocă pe om cu grija, îl tulbură, îi răpeşte pofta de mâncare şi somnul, îl sileşte să ia medicamente, şi în cele din urmă omul se îmbolnăveşte, cu toate că era sănătos, înţeleg să se trateze omul care chiar suferă de o boală - dar să fii sănătos şi după aceea să te îmbolnăveşti fără nici un motiv fiindcă ţi se pare că eşti bolnav, asta nu pot să înţeleg. De exemplu, se întâmplă aşa: omul are forţă şi fizică, şi duhovnicească, dar cu toate astea nu poate să facă nimic, deoarece a crezut în gândul său că nu este sănătos. Ca rezultat, se stinge şi trupeşte, şi duhovniceşte. Şi nu minte. Crezând în gândul său că are o anumită boală, se panichează, se deprimă, şi nu mai este bun de nimic.
Uite aşa, fără nici o pricină întemeiată, ajunge să se netrebnicească."
Voi da un exemplu de mizofobie, adică de frică obsesivă de molipsire, de murdărire. Cât de grea este această boală se poate vedea din rândurile care urmează.
„Bună ziua, domnule doctor!
...Sufăr de mania curăţeniei, şi încă atât de tare, încât nu pot deloc s-o controlez. Pe stradă mă strădui să evit orice contact cu oamenii şi cu locurile murdare; mi se pare că peste tot este mizerie şi că toată această mizerie «se lipeşte» de mine. Bineînţeles că venind acasă începe procesul unei îndelungate «curăţări» de tot - toate hainele la spălat (chiar dacă murdărirea efectivă a fost minimă). Tot ce s-a atins de haine murdare spăl cu votcă; eu însumi fac duş câte trei-patru ore. Iar acest interval de timp creşte în mod constant. Adică mi se pare, atunci când mă spăl pe mâini, ca iarăşi m-am atins de ceva murdar, şi procesul spălării se reia de la început, în ultima vreme, am început să am un adevărat tremur nervos când ies din baie (oarecum asemănător cu boala lui Parkinson) şi o isterie lăuntrică grosolană (tristul record este de 30 ore în picioare în baie 22-23.09.06). Toată lumea mea se limitează la pat şi calculator. Deja am pierdut tot restul: facultate, prieteni, o să-mi pierd curând şi locul de muncă. De la lucru vin la 22:30, fac duş până la 3:00, la muncă merg de la 9:00 dimineaţa. Asta este acum TOATĂ viaţa mea."
Foarte ades stările obsesive reprezintă urmarea unei acţiuni demonice. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „Duhurile rele poartă război împotriva omului cu o asemenea viclenie, încât gândurile şi închipuirile aduse în suflet de către ele par a se naşte chiar în acesta, nu de la duhul rău, străin de el, care lucrează şi totodată se străduie să se ascundă."
Preasfinţitul Varnava (Beliaev) scrie: „Greşeala oamenilor de acum stă în aceea că ei cred că suferă numai «de la gânduri», când de fapt suferă şi de la draci... Astfel, când se străduie să biruie gândul cu gând, ei văd că gândurile potrivnice nu sunt simple gânduri, ci gânduri «obsesive», adică gânduri cu care nu poţi cădea la pace şi înaintea cărora omul este neputincios, care nu sunt legate de nici o logică şi care sunt pentru el străine şi urâcioase... Dar dacă omul nu recunoaşte Biserica, harul, Sfintele Taine şi comorile faptelor bune, mai are cu ce să se apere? Bineînţeles că nu! Şi atunci, de vreme ce inima este deşartă de virtutea smereniei şi odată cu ea de toate celelalte, vin dracii şi fac ce vor cu mintea şi cu trupul omului (v. Mt. 12,43-45)".
Aceste cuvinte ale Vlădicăi Varnava se confirmă cu exactitate din punct de vedere clinic. Nevrozele stărilor obsesive se tratează considerabil mai greu decât toate celelalte forme nevrotice. Adeseori, ele nu cedează la nici un fel de terapie, istovindu-şi posesorii cu suferinţe foarte grele. In cazul stărilor obsesive refractare la tratament, omul rămâne lipsit de capacitatea de muncă, devine pur şi simplu invalid. Experienţa arată că o autentică vindecare poate veni numai prin harul lui Dumnezeu.
Eu numesc nevroza stărilor obsesive „forma de tulburare nevrotică cu cea mai mare implicare demonică". Altminteri cum se poate aprecia, de exemplu, dorinţa invincibilă de a-ţi spăla mâinile de câteva zeci de ori înaintea mesei sau de a număra nasturii de la paltoanele trecătorilor întâlniţi ş.a.m.d.?
Şi aceşti bolnavi suferă cumplit, sunt chinuiţi de stările lor, suni împovăraţi de ele, dar nu pot face nimic. Apropo, însuşi termenul medical de „obsesie" se traduce ca posedare. Episcopul Varnava (Beliaev) mai scrie pe această temă: „înţelepţii acestei lumi, care nu recunosc existenţa dracilor, nu pot explica obârşia şi lucrarea ideilor obsesive. Creştinul însă, ce se ciocneşte cu puterile întunecate nemijlocit şi duce cu ele mereu război uneori chiar văzut, le poate da dovada învederată a fiinţării lor.
Gândurile apărute pe neaşteptate se năpustesc ca un uragan asupra celui ce îşi lucrează mântuirea şi nu îi dau nici o clipă de linişte. Să presupunem însă că avem de-a face cu un nevoitor încercat. Acesta se întrarmează cu rugăciunea cea puternică şi tare a lui Iisus. Şi începe, şi continuă războiul, al cărui sfârşit nu se mai întrevede.
PROF. DR. DMITRI AVDEEV
PSIHIATRIA PENTRU DUHOVNICI, Editura Sophia
Cumpara cartea "PSIHIATRIA PENTRU DUHOVNICI"
-
Lupta cu gandurile
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Lupta cu gandurile
Publicat in : Morala -
Despre lupta cu gandurile, care duce la biruirea patimilor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Paza gandurilor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.