Există două întrebări, în viața omului, al căror răspuns constituie nevoia capitală a acestuia. Aceste două întrebări sunt: Cine sunt eu? Care este scopul vieții mele? Este perfect adevărat că nu bogăția sau sărăcia, nici funcția sau gradul nu dau importanță omului, ci aflarea răspunsului la aceste două întrebări.
Sfinții Părinți, gânditorii creștini răsăriteni și apuseni, filozofii, teologii, dar mai ales asceții, acei atleți ai lui Dumnezeu și toți trăitorii autentici ai Cuvântului au fost preocupați de această problemă, căutând să dea diferite răspunsuri, mai mult sau mai puțin valoroase, cu adevărat, greu de acceptat de unii, dar mai ales greu de pus în practică, pentru că toți aveau în vederea voința, stăruința și osteneala personală, uneori dusă la limita suportării ființei umane. Este întrebarea care a marcat întreaga creștinătate, pe tot parcursul existenței sale. Este una dintre cele mai importante întrebări care s-au pus vreodată.
Cum poți afla răspunsul la cele două întrebări? Prin apropierea de Dumnezeu și prin cultivarea unei relații personale cu Hristos. În orice împrejurare a vieții, să porți cu tine această întrebare: ce ar face Hristos în această privință? Răspunsul la cele două întrebări se găsește în ceea ce gândești, în modul cum acționezi: felul cum mergi, cum mănânci, cum îți faci patul și cel mai mult, cum și cât de mult îl iubești pe Dumnezeu și pe semenii tăi.
Orice om, indiferent de situația în care se află, are un sens în viață, tot ce rămâne de făcut este să descoperi personal care este acesta, Cum? Prin apropierea de Dumnezeu și prin umblarea pe urmele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Religia vine și ne dă un răspuns categoric, în această privință. Astfel, Biblia, prin regele David, ne avertizează care este adevăratul sens al omului pe pământ: „singura și cea mai mare fericire a omului pe pământ este de a se apropia și de a-l cunoaște pe Dumnezeu.”
Pe de o parte, unul dintre marii ostenitori și rugători ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Serafim de Sarov, care a experimentat viața creștină într-un mod unic, original și care a obținut rezultate remarcabile, devenind purtător de Duh Sfânt a dat un răspuns categoric: scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt.
Pe de altă parte, cunoașterea de sine înseamnă aflarea neputinței proprii și așteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune și smerenie; de asemenea, înseamnă cunoașterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. O dată ce omul a conștientizat starea în care se află, stare căzută și depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe calea crucii și a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În același timp, va cere cu insistență ajutor, pentru că își dă seama de slăbiciunea forțelor proprii. Omul nu vrea să înțeleagă că natura este modelul permanent pentru ființa umană. Omul dorește să dezvolte o minte specială și uneori chiar o minte diabolică. El uită cel mai simplu lucru - să privească și să înțeleagă natura și universul, dar și cel mai important lucru: să se apropie de Dumnezeu.
Pe temeiul Sfintei Scripturi conducându-și sufletul bine ascultător ți bine strunit pe căile virtuții și dezlegându-se pe sine în chip curat de lanțurile vieții păcătoase și eliberându-se de robia celor de jos și deșarte, pe de altă parte, predându-se întreg credinței și vieții după Dumnezeu, va cunoaște limpede că acolo unde este dreapta credință și viața neîntinată, acolo este și puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă și orice patimă, inclusiv moartea care ne fură viața.
Apoi, omul de știință Victor Frankl, medic și psiholog, care a trecut prin lagărele naziste, vine și ne spune că sensul vieții este principiul credinței. Frankl susține că nevoia de sens a omului este fundamentală și că, de îndată ce omul găsește un rost vieții sale, în pofida vitregiilor sorții, el devine capabil să facă față triadei tragice. El susține că oricât de mizeră ar fi viața, ea are un sens.
Așadar, lipsa sensului existențial, lipsa țelului în viață, lipsa visului de îndeplinit, absența nevoii capitale a omului, toate acestea sunt adevăratele cauze ale bolilor psihice ale ființei umane, care cunosc o creștere alarmantă, în ultimele decenii. Iată, cauza fundamentală a maladiilor secolului pe care abia l-am început – vidul spiritual, care trebuie să stea în atenția societății zilelor noastre.
Ștefan Popa
Stefan Popa
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.