Cartea lui Iov

Cartea lui Iov Mareste imaginea.

a. Numele cărţii lui Iov

Această carte poartă numele personajului principal. Etimologic, Iov (Iuob) derivă de la aiab sau iib = a duşmăni. Iov poate însemna şi duşmănie. Luat ca pasiv, numele ar însemna cel duşmănit, cel persecutat. De aici rezultă că Iov este un nume simbolic, care reoglindeşte istoria sa.

b. Cuprinsul, împărtirea şi scopul cărţii. Problema suferinţei

Autorul cărţii Iov tratează una dintre problemele cele mai chinuitoare din viaţa noastră pământească: pentru ce suferă omul drept aici pe pământ. Deci scopul principal al autorului este, după foarte mulţi exegeţi, dezlegarea problemei suferinţei.

Ca scop secundar, putem crede ca autorul sacru a intenţionat să ofere cititorilor săi, în persoana lui Iov, un frumos model de răbdare în suferinţă. Se pare, apoi, că autorul a mai voit să combată acea curiozitate trufaşă care-l mână pe om cu atâta uşurinţă să scruteze planurile Providenţei divine. Pe scurt, cuprinsul cărţii este următorul: Iov, un om avut şi foarte evlavios, care trăia la răsărit de Palestina, pe timpul patriarhilor, a fost pus la încercare de Dumnezeu, în privinţa conduitei sale. Domnul îi permite satanei să-l lipsească pe Iov de toate bunurile sale, de copiii săi şi chiar de sănătatea sa. Deşi lovit atât de greu, Iov rămâne credincios şi supus lui Dumnezeu. Pentru această purtare el este răsplătit îndoit pentru cele pierdute. Această istorie, expusă la începutul şi sfârşitul cărţii (1, 1 - 2, 10 şi 42, 7-17), formează cadrul expunerii poetico-didactice, în formă de dialog, a problemei suferinţei. Majoritatea părţii din tratare (2, 11 - 31, 40) este închinată respingerii acelei concepţii care era curentă în Israel, şi după care cel ce suferă îşi merită soarta din cauza păcatelor, dreptul fiind întotdeauna răsplătit şi ocrotit de Dumnezeu. Această concepţie îngustă este pusă în gura celor trei prieteni ai lui Iov: Elifaz, Bildad şi Ţofar, care au venit să-l mângâie şi să-l îmbărbăteze. In cursul a trei cicluri de dialoguri: 2,11-14, 22; 15-21; 22-31, Iov, având conştiinţa nevinovăţiei sale, susţine cu tărie că relele ce le suferă sunt mai grele decât le-ar fi meritat pentru păcatele sale.

El merge până acolo că încearcă să-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptatea care i se face. Prietenii lui Iov nemairăspunzând nimic, apare al patrulea personaj, Elihu, care încearcă să termine discuţia susţinând, pe de o parte, că prietenii lui Iov exagerează prea mult vinovăţia acestuia, încercând să-l ţină drept un mare păcătos, pe de altă parte, caută să demonstreze lui Iov că nici un om nu se poate considera fără păcat şi că Dumnezeu rămâne ireproşabil, chiar când pedepseşte pe un drept.

Dumnezeu trimite asupra dreptului pedepsele ca să-l încerce şi să-l purifice (capitolele 32-37).

Elihu accentuează, în mai multe rânduri, că omul trebuie să se supună fără împotrivire la tot ceea ce trimite Dumnezeu şi să renunţe să pătrundă tainele Providenţei, care rămân ascunse omului. Pentru a fi scoasă în relief această ultimă idee, poetul face să apară însuşi Dumnezeu, Care descrie unele din operele Sale create, în două cuvântări măreţe (capitolele 3841). De aici se arată atotputinţa şi incomparabila înţelepciune a lui Dumnezeu în raport cu neştiinţa şi nimicnicia omului. Omul muritor nu izbuteşte să înţeleagă creaturile, cu atât mai puţin încă pe Creatorul său şi planurile urmărite de El în împărăţia binelui şi a răului.

In mod obişnuit, cartea se împarte în trei părţi: Prologul sau introducerea, capitolele 1-11; tratarea, capitolele 342, 6; epilogul, capitolele 42, 7 - 42, 17.

Prologul (1-11). Istorisirea începe cu descrierea fericirii şi pietăţii lui Iov (1,1-5), om integru şi drept, temător de Dumnezeu şi feritor de rău, care avea obiceiul să aducă sacrificii pentru păcatele copiilor săi. Diavolul (satana) îl pizmuia pe Iov pentru fericirea lui. El se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, ca să-i facă cunoscută conduita lui Iov. Intrebat de Dumnezeu cum se poartă Iov, satana răspunde că toată credinţa acestui om are la temelie interesul. Dacă i s’ar lua averile sale, Iov L-ar blestema pe Domnul (1,6-12). „Oare pe degeaba îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?.. .Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-te de tot ce are, şi sa vedem dacă nu cumva o să te blagoslovească drept în faţă...”.

Dumnezeu îi îngăduie satanei să-l lovească pe Iov în toate ale sale, dar de viaţa lui să nu se atingă. Un şir de nenorociri se abat asupra lui Iov. Turmele şi cirezile sale sunt jefuite. Copiii sunt ucişi sub dărâmăturile casei prăbuşite de furtună. Aceste încercări grele nu-l tulbură. El nu cârteşte, nu murmură, nu se revoltă. Din gura lui se aud cuvintele: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, aşa s’a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!”. In toate acelea, Iov nu a păcătuit (1,2, 13). Satana din nou pune la îndoială sinceritatea şi dezinteresarea credinţei lui Iov înaintea lui Dumnezeu. El socoteşte că o boală grea îl va face pe Iov să-şi piardă credinţa şi să se depărteze de Dumnezeu. Din nou i se permite satanei să-l lovească pe Iov cu lepră, dar cu condiţia să nu se atingă de viaţa lui (2, 6).

Lovit de această boală grea, Iov stă afară pe o grămadă de gunoi, curăţindu-şi huitele. încercarea lui Iov nu este de o clipă. Situaţia sa pare disperată, încât femeia sa îndrăzneşte să-i zică: „Până când oare te vei mai răbda...? Ci zi ceva, o vorbei către Domnul, şi mori!". Iov însă îi răspunde-. „De ce vorbeşti tu ca o femeie fără minte? Daca noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, oare nu le vom răbda şi pe cele rele?...". In toate acestea, Iov n’a păcătuit cu buzele sale (2, 10-11).

Aflând despre nenorocirea lui Iov, trei prieteni: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah au venit să-l mângâie şi să-l întărească. La început ei nu-l recunoscură. Plânseră şi-l compătimiră timp de 7 zile, fără ca cineva să rostească un cuvânt (2, 11-13).

Tratarea cuprinde trei părţi: partea întâi, capitolele 3-31; partea a Il-a, capitolele 32-37, şi partea a IlI-a, capitolele 38-42, 6.

In tratare suntem duşi pe un teren cu totul deosebit decât cel din prolog. Suntem în faţa unei variate discuţii despre cauzele suferinţelor. Discuţia începe între Iov şi cei trei prieteni, după care intră în scenă un al patrulea, Elihu. Încheierea discuţiei o face Dumnezeu.

Partea întâi (3,1-31, 40) cuprinde discuţia întreită a lui Iov şi a prietenilor săi despre cauzele nenorocirilor. Deosebim cinci subîmpărţiri.

1. Prima cuprinde cuvântarea lui Iov, urmează apoi trei cicluri succesive de discursuri, în care iiecare din cei trei prieteni iau cuvântul rând pe rând, fiecare primind un răspuns din partea lui Iov. Al treilea ciclu nu este aşa de complet ca cele două dintâi. Ultima, care este şi a cincea, cuprinde din nou numai o cuvântare a lui Iov.

Prilejul pentru discuţie îl dă Iov prin faptul că se plânge adânc de mulţimea nenorocirilor. în formă de monolog, Iov exprimă o singură şi unică idee: dorinţa de a muri, decât de a suferi. Se întreabă de ce s’a născut (3, 3-10), de ce n’a murit în momentul naşterii (3, 11-19), de ce nu dăruieşte Dumnezeu moarte celor nenorociţi (3, 20-26).

2. Primul ciclu de cuvântări: 4-14.

a) Cuvântarea lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (A, 5-7, 21). Discuţia este începută de Elifaz, poate ca fiind cel mai bătrân dintre cei de faţă. El susţine punctul de vedere că cel nevinovat nu piere niciodată (4, 1-11), dar cel vinovat piere din cauza păcatelor lui. El arată apoi, fiind instruit printr'o viziune nocturnă, că nici un om nu-i cu adevărat drept înaintea lui Dumnezeu (4, 12-21) şi că fiecare om este vinovat de nenorocirile care vin asupra lui (4, 17-57). Omul credincios nu trebuie să protesteze împotriva încercărilor div ine şi să se îndoiască de bunătatea lui Dumnezeu. El îi ridică pe cei smeriţi, îi scapă pe cei apăsaţi, îi apără pe cei slabi (5, 8-16)). Ferice de omul pe care-l pedepseşte Dumnezeu şi care nu dispreţuieşte certarea Lui. Cel care primeşte cu supunere suferinţele trimise de Dumnezeu, acela nu trebuie să se teamă de viitorul său; el se va bucura de fericire (5, 17 - 5, 26). Cuvântarea este pătrunsă de demnitate şi are un ton blând, moderat şi plin de înţelegere pentru cel ce se află în suferinţa.

Iov, în răspunsul său (6-7), împărtăşeşte o altă părere. După ce îşi descrie suferinţele sale în cuvinte pline de amărăciune (6, 2-7), din nou cheamă moartea (6, 8-9). Afirmă cu hotărâre că n’a călcat poruncile lui Dumnezeu (6, 10). Starea lui este disperată (.6,11-13) şi se plânge că nu află înţelegere la prieteni (6, 14-23). Cu ce a greşit el?, să-i arate păcatul şi-i invită să-i recunoască nevinovăţia (6, 24-30). Din nou întreabă de ce Dumnezeu îl chinuieşte aşa de greu? (7, 1-21). Boala este grea şi urâtă. E deznădăjduit şi-şi vede sfârşitul (7, 1-10). De ce Dumnezeu îl lasă să sufere, dacă el nu e vinovat (7, 11-19); dacă totuşi are vreo vină, de ce nu i se iartă păcatul? (7, 20-25). Atitudinea lui Iov este deci intransigentă. Nu e dispus să urmeze sfaturile lui Elifaz.

b) Cuvântarea lui Bildad şi răspunsul lui Iov (9, 1 - 10, 22).

Bildad, la rândul său, caută să-l convingă pe Iov. Vorbirea lui Bildad este simplă, mai puţin lungă, mai puţin solemnă decât a lui Elifaz, dar tema este aceeaşi: Dumnezeu nu va răpune dreptul şi dreptatea. Dacă Iov este cu adevărat drept, după cum afirmă, să-L implore pe Dumnezeu şi fericirea îi va fi redată (8, 2-7). Oamenii trebuie să înveţe din experienţele trecutului că cei nelegiuiţi au pierit, dar Dumnezeu nu-l respinge pe omul curat (8, 20-23).

In răspunsul său, Iov combate cu putere principiul susţinut de prietenul său (9, 10), dar admite că nu e cu totul drept (9, 23-35). El descrie în culori vii puterea lui Dumnezeu în faţa căreia omul nu înseamnă nimic. De aceea cere de la Dumnezeu să-i facă cunoscute păcatele sale, arătându-şi starea lui deplorabilă, se sileşte să-L înduplece, ca să obţină îndurarea Sa (10, 1-19) şi să-i uşureze suferinţele (10, 20-22).

c) Cuvântarea lui Ţofar şi răspunsul lui Iov (11,1- 14. 22).

Intreg răspunsul lui Iov către Bildad se rezumă, pe scurt, astfel: Dumnezeu nu e nedrept, dar pedeapsa sa e prea severă pentru păcatele uşoare, pe care el nu le ştie. Ţofar se arată mult mai vehement decât ceilalţi doi prieteni ai lui Iov. Cuvântarea aroganta a lui Iov îl umple de mânie şi de aceea trebuie să-i răspundă (11, 2-3). Ţofar îl mustră pe Iov că îndrăzneşte să vorbească cu prea mare siguranţa despre nevinovăţia sa şi despre judecata nedreapta asupra justiţiei divine. Omul nu trebuie să pretindă că el poate să încerce cugetările lui Dumnezeu: înţelepciunea dumnezeiască este infinită (11, 4-12). Păcătosul trebuie să se căiască şi să se smerească. Numai aşa Dumnezeu îl va ierta şi-i va da pacea şi fericirea (11. 13-20).

In răspunsul său (12, 4), Iov este mult mai lung la vorbă şi pe un ton mai tare şi mai aspru. El răspunde lui Ţofar, dar totodată şi celorlalţi doi prieteni ai săi, combătând teza susţinută de ei, că suferinţa este numai urmarea păcatului. Ironizează îndrăzneala prietenilor săi, care cred că toată înţelepciunea ar fi numai la ei. Dimpotrivă, Iov afirmă că şi el este tot atât de priceput ca şi ei, şi de aceea nu trebuie să fie dispreţuit (12, 2-6). Iov ştie că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu sunt mari (12, 7-12). El cârmuieşte lumea (12, 13-25). Toate le ştie Iov: n’are nevoie să fie învăţat (13, 1-2). Vorbirea prietenilor săi este suflare de vânt, argumentele lor sunt lut şi cenuşă (13, 3-12). Iov vrea să-şi apere cauza sa înaintea lui Dumnezeu (13, 13-28). Două pricini: şubrezenia şi scurtimea vieţii omeneşti, pledează pentru o judecata mai puţin aspră (capitolul 14).

3. Al doilea ciclu de cuvântări (15, 1 - 21,34). Cei trei prieteni aplică principiul lor eronat direct la Iov.

a) A doua cuvântare a lui F.lifaz şi răspunsul lui Iov (15, 1-17). Elifaz îl acuză pe Iov de aroganţă, căci, prin cuvintele sale deşarte, caută să distrugă frica de Dumnezeu şi pietatea (15, 1-16). Iov este osândit prin mărturia buzelor sale. El este îndemnat să se căiască (15, 17-35). Iov respinge cu dispreţ susţinerile prietenilor săi. De mângâieri deşarte e sătul (16, 2-5). Din nou zugrăveşte starea sa deplorabila şi se îndreaptă către Dumnezeu, martorul nevinovăţiei sale. Inainte de moarte, care-i stă în faţă, doreşte să fie apărat de Dumnezeu (16, 6 - 18, 3). Prietenii săi sunt orbiţi, mângâietori nepricepuţi (17, 4-l6).

b) A doua cuvântare a lui Bildad şi răspunsul lui Iov (18, 1 - 19, 29): Bildad veştejeşte cuvântarea lui Iov cu asprime. El arată că nelegiuitul va pieri şi nimic nu va rămâne din fiinţa lui, nici măcar numele. Aşa i se va întâmpla şi prietenului său (18-21).

Iov respinge din nou cu tărie învinuirile ce i se aduc. El arata că este singur responsabil de faptele sale, Dumnezeu este acela care îi face necaz şi durere. După ce repetă tânguirile sale, Iov îşi exprimă speranţa că Dumnezeu nu-l va lăsa, ci va arăta nevinovăţia şi-l va răsplăti (19, 23-38), într'o viaţă viitoare.

c) Cuvântarea a doua a lui Ţofar (20, 1 - 21, 34).

Repetând punctul său de vedere, Ţofar arată cu mare râvnă că nenorocirea celui nelegiuit este sigură şi completa. Prin aceasta, într’un chip indirect, face aluzie la Iov, ca să-l intimideze (20, 1-29). Iov, în răspunsul său, se referă la experienţa trecutului, care arată că cel nelegiuit nu se pedepseşte aici pe pământ şi că uneori şi după moarte este onorat de către oameni (21, 1-34).

4. Al treilea ciclu de cuvântări (22 - 26, 13). Elifaz şi Bildad insistă din nou asupra părerii lor, pe când Ţofar nu mai intervine.

a) A treia cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (22, 1 - 24, 25). Elifaz înşiră o mulţime de păcate ale lui Iov (22, 1-11) şi descrie soarta credincioşilor din vechime. Apoi îl îndeamnă pe prietenul său să se căiască (22. 12-30). Iov răspunde calm, chemându-I pe Dumnezeu cel atotştiutor ca martor al nevinovăţiei sale (23, 1-17). El se plânge că nu poate să expună în adunarea publică cauza sa justă. Căile Providenţei sunt nepătrunse. Cei apăsaţi trăiesc în cele mai mari necazuri, pe când cei nelegiuiţi sunt nepedepsiti. Astfel, chestiunea pusa de prietenii săi nu poate fi dezlegată prin acuzaţii nedrepte 12-t. 1 -23).

b) A treia cuvântare a lui Bildad si răspunsul lui Iov ( 23, 1 -20).

Bildad se întreabă cum poate cineva să-şi închipuie că un i un este cu totul curat înaintea lui Dumnezeu, când nici stelele cerului nu sunt curate înaintea Lui? (25).

Iov răspunde că aceasta nu-l priveşte pe el si nare nevoie de înţelepciunea prietenilor săi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl ştie el foarte bine (26, 1-13).
încheierea disputei dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi (27, 1 - 31, 40), prin două monologuri ale lui Iov.

a) Iov îşi mărturiseşte din nou nevinovăţia (27, 1-10) şi afirmă că învăţătura prietenilor săi despre răsplata dreptului şi sancţionarea nelegiuitului, aci pe pământ, este deşartă şi defectuoasă (27, 11-23). Omul poate să afle multe prin străduinţa sa, dar nu poate ajunge la înţelepciunea dumnezeiască (28, 12-28). Aşadar, problema răului nu poate fi dezlegată prin pătrunderea minţii omeneşti.

b) Tânguindu-se, Iov se ridică împotriva afirmaţiei prietenilor săi că nenorocirile venite asupra sa sunt pedeapsă trimisă pentru păcatele sale. Odinioară era fericit, dar acum e nenorocit. Nenorocirea nu şi-a putut-o atrage pentru acele păcate de care este învinuit pe nedrept (29, 1- 31. 40).

Partea a Il-a (32-37): Cuvântările lui Elihu.

Prin patru cuvântări, Elihu, al patrulea personaj, caută să dezlege întrucâtva problema discutată, mustrând şi corectând unele afirmaţii prea îndrăzneţe ale lui Iov.

a) In prima cuvântare, Elihu arată că Dumnezeu foloseşte nenorocirile pentru a-i învăţa pe oameni (22, 6-33). Durerea este unul din mijloacele prin care Dumnezeu îi aduce pe oameni la pocăinţă şi-i curăţeste de mândrie. De aceea Elihu îl mustră pe Iov că se declară pe sine nevinovat, iar pe Dumnezeu îl consideră drept duşmanul său (33, 8-12), Iov nu trebuie sa uite că Dumnezeu lucrează totdeauna spre binele oamenilor (33, 13-33)

b) In cuvântarea a doua (34, 1-37), Elihu arată că omului nu-i este îngăduit să se îndoiască de dreptatea lui Dumnezeu. Mustrând unele nuanţe de acuzare ale lui Iov la adresa lui Dumnezeu pentru nedreptatea fată de el (.33, 1-9), Elihu arată dreptatea lui Dumnezeu din iubirea, judecăţile şi sfinţenia Lui (.34, 10-37).

c) In cuvântarea a treia se arată folosul pietăţii (33. 1-16). Faptele bune sau rele folosesc sau strică omului, nu lui Dumnezeu (33. 1-8). Explică apoi de ce Dumnezeu nu ascultă îndată cererile celor piosi. Omul nu ştie cum să se roage lui Dumnezeu.

d) Cuvântarea a patra arată din nou că nenorocirile îi învaţă pe oameni. Dumnezeu nu-i părăseşte pe oameni, ci îi ocroteşte şi-i învaţă, cum este cazul lui Iov. în sfârşit, Hliliu, preamărind înţelepciunea dumnezeiască, îl învaţă pe Iov să-şi mărturisească neştiinţa (36, 1 - 37, 24).

Partea a IlI-a (38, 1 - 42, 6): a) Răspunsul lui Dumnezeu în două cuvântări: ceea ce Iov a cerut (31, 35), sa realizat. însuşi Dumnezeu apare şi vorbeşte despre lucrările Lui cele minunate. Prin întrebări felurite despre creaţia lucrurilor (38, 35), despre forţele naturii, despre cursul stelelor (38, 16-38), despre originea şi viaţa animalelor (38, 39 - 39, 30), Dumnezeu îl convinge pe Iov de neştiinţa lui (39. .31). Acesta mărturiseşte că a vorbit cu nepricepere (39, 33-39).

b) In a doua cuvântare (40 - 42, 6) se arată că omul nu trebuie să se justifice pe sine, acuzându-L pe Dumnezeu. Aceasta, cu atât mai puţin, cu cât omul este o fiinţa slabă, ceea ce se vede şi din faptul că omul nu poate stăpâni creaturile lui Dumnezeu, cum sunt de exemplu behemot (hipopotamul) şi leviatanul (crocodilul). La aceasta Iov răspunde că recunoaşte atotputinţa şi atotştiinţa lui Dumnezeu, îşi mărturiseşte neştiinţa, vina sa şi cere iertare (42, 1-6).

Epilogul (42. 7-17).

Incheierea cărţii, în formă de proză, istoriseşte că Dumnezeu l-a răsplătit pe Iov, dăruindu-i o stare mai fericită decât cea de odinioară.

c. Originea cărţii
In privinţa originii acestei cărţi nu ştim nimic precis. Data compunerii este foarte controversata, fiindcă scrierea însăşi nu ne dă indicaţii suficiente. Astfel, sub acest raport se pot face doar conjecturi, de aceea răspunsurile la chestiune variază la infinit. De fapt au fost propuse o mulţime de date, începând cu epoca patriarhală până la epoca greacă. în timpurile vechi au fost unii care îi atribuiau cartea lui Iov însuşi sau unui prieten al său.

Origen, Sfântul Efrem Şirul şi alţii ziceau că Iov şi cartea sa sunt mai vechi decât timpul lui Moise. Fericitul Ieronim şi alţii susţineau că opera a fost scrisă la început în limba arabă şi că a fost tradusă de Moise sau de alţi scriitori evrei. Atât părerile care atribuie opera timpului antemozaic, cât şi celui mozaic, sunt cu totul improbabile.

Limba cărţii Iov ar trebui să aibă arabisnte şi ceva primitiva ceea ce nu e cazul. F, greu de admis, apoi, că una dintre producţiile literare cele mai desăvârşite ale limbii ebraice să fi putut fi în acelaşi timp primul monument poetic al acestei limbi. Aşadar, Moise n’a putut fi autorul acestei cărţi, cum susţin tradiţia talmudică şi unii exegeţi mai vechi.

Un mare număr de exegeţi mai noi afirmă că această carte a fost scrisă în epoca de aur a poeziei ebraice. Unii dintre aceştia a.şază compunerea cărţii în timpul lui Solnmon, alţii susţin, în general, că scrierea trebuie datată în perioada de înflorire a literaturii sacre, de la timpul lui Snlumon până la timpul lui fezechia - secolul VII (Hiipfl, Lesetre ele.).

Lui Solomon îi atribuie cartea Sf. Grigorie de Nazianz si Sf. Ioan Gură de Aur. Astăzi, cea mai mare parte a exegeţilor protestanţi si caţiva catolici sunt de părere că opera de faţă ar fi fost compusă în timpul postexilic, fie timpul persan (Dhorme), fie cel grecesc (N. Peters). Dar cum s'a spus mai sus. caracterul clasic al limbii arată o epocă mult mai veche. In afară de aceasta, si caracterul eshatologic al cărţii ne face să ne gândim la epoca preexilieă. Mai adăugăm la aceasta şi diferite aluzii făcute în cărţile profetice, scoase din cartea lui Iov. Astfel, tipare evident că Ieremia a cunoscut cartea Iov şi a imitat-o când îşi blestema ziua naşterii (cf. Ir 20, 14; Iov 3, 3 ş. u.).

In Iezechiel, Iov este de mai multe ori numit (14, 14-20). Despre Amo.s se zice că a avut în minte locul din poezia lui Iov, unde el îl descrie pe Dumnezeu drept creatorul Ursului şi Orionului (Am 5, 8; cf. Iot' 9, 9; 39, 3) S- u.). Nu puţini exegeţi atribuie cartea Iov lui Ieremia, din pricina asemănării între Ieremia 20, 14 şi Iov 3, 3 ,ş. u. Datarea târzie a cărţii, după secolul V (în epoca greacă), nu se întemeiază pe nici un argument sănătos, deci în nici un caz nu poate fi admisă o astfel de părere. Nu se ştie cine a fost persoana care a scris curtea. Ceea ce putem afirma cu siguranţă este faptul că autorul cărţii n’a fost un străin care a locuit în Egipt, la graniţele Palestinei, în Idumeea.

In pustia arabică sau în altă parte. Autorul cărţii Iov a fost un iudeu care a putut locui chiar în Ierusalim, fiind familiarizat în cunoaşterea Legii şi în general în toată cultura israelită din epoca de înflorire a literaturii şi limbii ebraice. Un străin n’ar fi putut trata o astfel de problemă cum o tratează cartea Iov, neavâncl cunoştinţele trebuitoare.

Faptul că autorul cunoaşte obiceiurile, practicile locuitorilor din pustie şi are cunoştinţe despre Egipt şi ţările Eufratului dovedeşte că el era o persoană cultă, care avea cunoştinţe de istorie şi de geografie. Se poate presupune că autorul a făcut călătorii în ţările vecine. Au fost unii care au susţinut că poemul nostru ar fi o traducere din limba arabă, lucru care este cu totul imposibil. Limba şi stilul cărţii sunt dovada cea mai convingătoare că nu poate fi vorba de o traducere.

d. Integritatea cărţii
Sfinţii Părinţi şi cei mai mulţi exegeţi ortodocşi, romano-catolici precum şi unii protestanţi susţin unitatea cărţii. Dimpotrivă, majoritatea criticilor raţionalişti şi unii exegeţi tradiţionalişti cred că textul prim a sulerit ulterior unele întregiri mai mult sau mai puţin însemnate. Astfel, mai întâi î se contesta autorului prologul şi epilogul, apoi se pun în discuţie cuvântările lui Elihu (32-38) precum şi capitolele 27, 28 şi 40, 15-41, 25.

De fapt nici o obiecţie serioasă nu poate li invocată împotriva atribuirii prologului şi epilogului autorului cărţii. Fără început şi slursit, opera ar putea rămâne neînţeleasă, fiindcă prologul si epilogul formează cadrul indispensabil al disputei între Iov si prietenii săi. Deşi autorul revine Toarte rar la prolog în cursul tratării (8. i; 19, 17; 29. 5), totuşi o introducere istorică era absolut necesară. Tot aşa si epilogul aparţine cărţii, fiindcă şi unul, si altul se întregesc: „O buna înţelegere a legăturii care uneşte prologul, dialogul si epilogul, nu numai prin gândire, dar îneci şi prin expresie, arata ca cele trei parti componente au o origine cununia si că nu sunt opera a doi sau trei autori diferiţi" (Dhorme). In ceea ce priveşte cuvântările lui Elihu (32-37), autenticitatea lor este controversată de Toarte mulţi exegeţi pentru mai multe motive:

1. Elihu nu este numit nici în prolog, nici în epilog. Iahve, în cuvântarea Sa. nu aminteşte nimic despre acest personaj neprevăzut.

2. Cuvântările lui Elihu ar li de prisos, lîindcă ele ar reproduce ideile celor trei prieteni. Fără aceste cuvântări, opera ar putea fi completă.

3. Cuvântările lui Iahve (38, 1) presupun că Iov a vorbit ultimul (31, 35-40). Iahve deci răspunde la cererea lui Iov si deci mar fi fost loc pentru Elihu în planul prim al cărţii.

4. Limba cuvântărilor lui Elihu are multe aramaisme, fraze şi construcţii gramaticale net ibişnuite.

Răspunsul. Cei trei prieteni sunt numiţi în prolog fiindcă ei erau împreună cu Iov personajele principale. Elihu n'a venit în chip special; el era acolo printre auditorii care erau de faţă la dezbatere. Despre prezenţa lui Elihu s'ar fâce poate aluzie în capitolele 17, 9; 28, 2: 31, 1. Pentru a apăra autenticitatea capitolelor 32-38, exegetul Sizszigel aduce în discuţie un nou şi puternic argument. După el, autorul cărţii discută problema răului sub forma unei dezbateri judiciare. Intrarea în scenă a lui Hlihu ar ti fost înadins pregătită la locul şi timpul potrivit. Aşa s'ar explica, în chip satisfăcător, tăcerea lui, atât în prolog, în epilog, cât şi în cuvântarea lui Dumnezeu. Apoi cuvintele lui Hlihu nu sunt o simplă repetare. Fără aceste cuvântări, problema pusă: ,,De ce Dumnezeu permite suferinţa dreptului?’’ ar rămâne fără dezlegare.

Vorbirea lui Hlihu reprezintă ideea suferinţei purificatoare, pe când cei trei prieteni susţineau că nenorocirile au numai caracterul unor pedepse vindicative. Hlihu aduce, aşadar, ceva nou în discuţie. în afară de aceasta, prin cuvântările lui Elihu se pregăteşte intrarea în scenă a lui Dumnezeu. Iov este atât de convins de dreptatea sa, încât îndrăzneşte să pună în discuţie dreptatea divină. Prin introducerea lui Elihu, poetul a reuşit ca să ţină departe înalta persoană divină de disputa şi cearta omenească. In ce priveşte obiecţia din urmă, admitem că este deosebire evidentă de stil între cuvântările lui Elihu, cele ale lui Iov şi ale celor trei prieteni. Aceasta deosebire se poate justifica foarte bine pe temeiul artei desăvârşite a poetului. Făcând să vorbească un tânăr, autorul îi pune în gura lui cuvintele unui tânăr. Astfel, Elihu, fiind un tânăr din tribul aramaic Buz, autorul, în chip potrivit, îi atribuie o limbă aramaizantă, un stil mai bombastic şi un ton mai emfatic. Notăm apoi că unii critici literari, ca Budde, apără autenticitatea capitolelor 32-37, atribuindu-le autorului pârtii prime (Budde, Das Buch Hiobs. Gottingen. 1913. p. 68. Introd.).

In sfârşit, referitor la capitolele 27-28 şi 40, nu există nici un temei serios pentru a fi puse în discuţie. Legătura eu contextul este bine constatată. De asemenea, stilul şi paralelismul arată că aceste bucăţi se datorcsc aceleiaşi mâini care a scris întreaga carte.

e. Valoarea istorică şi autoritatea cărţii

Două chestiuni se discută mai ales: 1. A existat Iov ca persoană istorică? 2. Ce valoare istorică are cartea care poartă acelaşi nume?

Sfânta Scriptură atestă existenţa lui Iov: lezechiel (14, 14-20) îl aminteşte pe Iov drept unul din cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, alături de Noe şi Daniel. Isus, fiul lui Sirah, îşi aduce aminte bine şi de Iov, care a ţinut ţâră abatere toate căile dreptăţii 149, 10). Sfântul Iacob, în epistola sa, îl reaminteşte pe Iov drept un model de răbdare pentru cei credincioşi (5, 11). De aici se vede că Sfinţii autori inspiraţi au fost convinşi de existenta acestei persoane.

Tot aşa Sfinţii Părinţi, în unanimitate, îl consideră pe Iov drept persoană istorică. Unii dintre ei, după cum am văzut, îl socoteau pe Iov drept autorul căiţii. Pentru acest motiv, Augustin şi alţi exegeţi vechi numărau cartea Iov la cărţile istorice. Că Iov este o perse ană istorică reiese şi din consensul Bisericii universale, care îl onorează numindu-l sfânt: „Biruitorul multor ispite si bărbatul admirabil al suferinţei". Biserica Ortodoxă serbează amintirea lui Iov la 6 mai, cea occidentală la 10 mai.

Un număr de exegeţi radicali sunt de părere că întreg cuprinsul cârtii loveşte o pură creaţie literară şi că Iov n’ar fi existat. Această părere este consemnată şi în Talmud (Baba bathra, 15).

Alţi exegeţi, apropiindu-se de telul de a vedea arătat mai sus, admit un sâmbure istoric rudimentar. Până în secolul 19. majoritatea exegeţilor tradiţionalişti au crezut că întreg cuprinsul cărţii Iov este istoric, în cele mai mici amănunte. Această opinie este abandonată astăzi de aproape toţi exegeţii. Exegeţii ortodocşi, ţinând calea de mijloc, afirmă că istoria lui Iov, relatată în carte, este adevărată în substanţa ei, dar autorul cărţii a amplificat-o şi a împodobit-o, prelucrand-o în chip poetic. Cu alte cuvinte, pe un fond istoric, poetul inspirat a tăcut amplificările-' şi a aranjat materia aşa cum o cere arta poetică, fondul istoric se cuprinde în faptul că Iov, într’adevăr, a fost persoană istorică, care a trăit pe vremea patriarhilor (1. 5), că era monoteist (31, 26-27) şi că nu era israelit.

De când s’au descoperii nişte tăbliţe cu scriere cune;t« ama, care cuprind o scriere despre ..Dreptul care suferă " (Dhorme. Choix des textes religieux assyro-babiloniens, 1907) se discuta chestiunea ia pori urilor între textul babilonian şi cartea Iov. Un rege lovit de nenorociri, în textul cuneiform, susţine cu tărie nevinovăţia sa. Datorită zeului Marduc, care-i recunoaşte nevinovăţia, el este repus în starea de prosperitate de mai înainte.

Unii exegeţi au crezut că poemul babilonian ar li servit drept tip, de unde sar fi inspirat autorul biblic. Fără îndoiala că există unele asemănări de idei si
de lapte între cele două texte. Aceste asemănări sunt numai accidentale, încât nu poate fi vorba despre dependenţa cărţii lui Iov de acel poem.

Cazuri când un nenorocit recapătă graţia divină sunt destul de dese. Geniul autorului sacru nu a avut nevoie de vreun imbold din afară.

f. Autoritatea divină a căiţii
Tradiţia iudaică veche şi Biserica creştină au recunoscut totdeauna autoritatea divină a cărţii Iov. S’a spus, în alt loc, că Iezechiel aminteşte de persoana lui Iov (14, 14).

Sfântul Pavel în Romani 11, 35, Corinteni 3, 19 şi Sfântul Iacobîn 5, 11 se releră la cartea Iov. Sfinţii Părinţi vorbesc despre cartea Iov şi o consideră drept carte inspirata.

Biserica a condamnat la Sinodul al II-lea din Constantinopol (al VI lea Ecumenic) părerea lui Teodor din Mopsuestia care s’a îndoit de inspiraţia cărţii. Sfinţii Părinţi au susţinut că opera întreagă este inspirată. Dar se pune întrebarea: până unde se extinde autoritatea divină? In cartea aceasta, Iov şi prietenii săi susţin păreri diferite şi opuse între ele. în cartea Iov trebuie să deosebim prologul, epilogul, cuvântările Iui Iahve, ale lui Iov, ale Iui Elihu şi ale celor trei prieteni. Este evident că locurile unde vorbeşte însuşi autorul inspirat sau prin care este introdus însuşi Dumnezeu vorbind, fără discuţie trebuie considerate inspirate. Celelalte cuvântări trebuie judecate după regulile obişnuite, proprii dialogurilor. In acest gen literar autorul aprobă, tacit, tot ceea ce este de acord între persoanele care vorbesc şi nu arată reprobarea autorului, în altă parte a scrierii. Pe temeiul acestui principiu, cuvântările lui Elihu, pe care nu le respinge Iov şi nici nu sunt reprobate de Dumnezeu, trebuie socotite ca părere a autorului. Tot aşa este cazul cu prologul şi epilogul. Cu tot dreptul deci se afirmă că aceste părţi sunt inspirate.

Cuvântările lui Iov sunt combătute de cei trei prieteni, de Elihu (33, 8 ş. u.), de Iahve (38, 2). Totuşi nu toate cuvintele lui Iov trebuie să fie respinse. Este sigur că foarte multe cuvinte ale lui Iov se bucură de autoritatea divină, fiindcă Dumnezeu însuşi, adresându-Se celor trei prieteni, îi mustră că n’au vorbit despre Iov adevărul, aşa cum a vorbit robul Său, Iov (42, 7).

De asemenea, şi unele cuvinte ale celor trei prieteni, deşi ei, în general, apără o teză cu totul eronată, au totuşi autoritate, întrucât, într’o anumită privinţă, redau un adevăr. De exemplu: teza susţinută de cei trei prieteni că există şi pedepse vindicative este adevărată. Ei greşesc însă când spun că nu există numai pedepse vindicative. Aşa se explică faptul că Sfântul Pavel citează un text dintr-o cuvântare a Iui Elifaz drept Sfânta Scriptură (1 Co 3, 19).

Ideile eshatologice din cartea lui Iov. Ideile despre soarta omului după moarte, în cartea Iov, nu se deosebesc, în genere, de concepţia Vechiului Testament din epoca timpurie. Moartea pune capăt vieţii, care vine de la Dumnezeu. In faţa morţii toţi sunt egali (3, 19). După despărţirea de trup, sufletul omului merge în Şeol unde se va întâlni cu celelalte suflete. Starea sufletelor este tristă în acel loc întunecos (10. 21; 17, 13; 2a, 22). Fie nu pot reveni pe pământ (7, 9-10; 10, 10, 21) şi nu ştiu nimic despre ce se petrece aici (11 21),

O dată cu progresul revelaţiei, evreii credeau într'un Răscumpărător care va elibera din Şeoi sufletele drepţilor. Indeosebi din textul cărtn Iov, cuprins în capitolele 19, 25-27, se desprind înalte idei eshatologice, cu toate că textul original ebraic se deosebeşte în multe privinţe de textul grecesc al Septuagintei sau al celorlalte traduceri vechi (Vulgata, Peschitto, Targumul).

Trecând peste deosebirile care există între textul ebraic şi traducerile vechi, putem totuşi trage următoarele concluzii cu privire la ideile ce se desprind în 19, 25-27:
1. Credinţa într’un Răscumpărător dumnezeiesc care va veni.
2. Nemurirea sufletului care-L va vedea pe Dumnezeu după această viaţă pământească.
3. Invierea trupului, prin care sufletul va trebui să-I contemple pe Dumnezeu.
4. Identitatea omului înviat cu cel din viaţa aceasta.
5. Certitudinea Judecăţii din urmă, care va răsplăti pe fiecare după laptele sale.

Studiul Vechiului Testament, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Studiul Vechiului Testament"

Bibliografie
Isopescu, O. S . Cartea Iui Iov. Introducere, traducere şi comentar, Cernăuţi. 1904; Popeseu Mălăeşti, 1., Cartea Iov, studiu introductiv, Bucureşti. 1933: Dliorme, R, Le Livre de Iov, Paris, 1910); Kissane. H.J., The Book oflob, Dublin, 1939; Stevenson, V, B., The poem of lob, Londra, 1942; Herzberg. H. W., DasBuchHiob, StuUgart, 1949; Weiser, A.. DasBuchHiob, Gottingen, 1931; Hanson, A., and M., The Book of Jov, Londra. 1953; Stier. R, Das Buch Hiob, Miinchen, 1954; Minn, H. H., The Book of Iov, Auckland, 1965; Horst. F., Hiob (Bibi. Kom. zumAT), Neukirchen, 1968; Fohrer, G., Das Buch Hiob (Kommentar zum AT), Giitersloh, 1964
 

Pe aceeaşi temă

23 Octombrie 2017

Vizualizari: 3911

Voteaza:

Cartea lui Iov 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iov cartea lui iov

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE