Cartile necanonice

Cartile necanonice Mareste imaginea.

In Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi s’a consemnat faptul că, pe lângă cele 35 de cărţi canonice, Vechiul Testament mai cuprinde încă 14, numite necanonice, ele oferind lectura unor texte folositoare şi plăcute, dar fără ca acestea să constituie izvoare de credinţă.

Astfel:

CARTEA LUI TOBIT este un fel de cod moral al unei familii iudaice aflate în captivitatea babilonică. Evlaviosul Tobit, din cetatea Ninive, capitala Asiriei, este lovit de orbire întră împrejurare stupidă, dar, asemenea lui Iov, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu. El îl trimite pe fiul său Tobie în Media să-i recupereze nişte bani, iar acesta, însoţit de Azaria - care mai târziu se va descoperi ca fiind îngerul Rafael - o află în Ecbatana pe Sarra, fiica nefericită a unor rude, cu care se căsătoreşte vindecând-o de bântuiala unui demon. Se întoarce bogat, tatăl său se vindecă în chip miraculos, şi totul se încheie întră atmosferă de împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Originalul ebraic al acestei cărţi să pierdut. El a rămas întră seamă de codici greceşti, cei mai importanţi fiind Alexandrinus, Vaticanus şi Sinaiticus; spre deosebire de ediţiile româneşti de până acum, versiunea de faţă a optat pentru Codex Sinaiticus, care e mai bine redactat, într’un stil mai plin de nuanţe, în care trama epică se întregeşte şi capătă reliefuri prin conţinutul sufletesc al personajelor.

CARTEA IUDITEI. Nabucodonosor, regele Babilonului, îl trimite pe generalul Olofern să pedepsească popoarele din vestul Eufratului care refuzaseră să i se alăture în războiul său cu Arpaxad, regele Mezilor. Dispunând de o armată imensă, Olofern ajunge la hotarele Israelului, asediază cetatea Betulia şi, prin lipsa de apă, îi sileşte pe locuitorii acesteia să-şi pregătească abdicarea. Intervine însă Iudita (eroina care dă şi titlul cărţii); aceasta izbuteşte să intre în tabăra inamicului şi, folosindu-şi din plin farmecul fizic şi iscusinţa cuvântului, îl îmbată la un ospăţ pe Olofern şi-l decapitează cu propria ei mână, determinând astfel deruta armatei „asiriene'’şi ieşirea Israeliţilor din criză.

Originalul ebraic (sau, poate, aramaic) al textului s’a pierdut, aşa încât toate traducerile sunt făcute după cel grecesc, cu excepţia versiunii latine - Vulgata - a lui Ieronim, redactată după o versiune mai veche - tot latinească - şi revizuită după un text aramaic (lucrare făcută la repezeală, într’o singură noapte).

Data scrierii poate fi aproximată în primii ani ai secolului II î. H.

CARTEA LUI BARUH. Baruh, fostul secretar (tahigraf) al profetului Ieremia, aflat în captivitatea babilonică, scrie o carte pe care mai întâi i-o citeşte regelui Iehonia - tot captiv - şi pe care apoi o trimite la Ierusalim spre a fi citită în auzul celor rămaşi acolo. Aproape toată scrierea e o rugăciune de pocăinţă - prin recunoaşterea păcatului colectiv al fiilor lui Israel - dar şi de înţelepciune şi optimism, menite să menţină moralul unui popor aflat în suferinţă.

Originalul ebraic al scrierii s’a pierdut; traducerile moderne folosesc versiunea Septuagintei.

Autorul nu poate fi Baruh, deoarece acesta, potrivit lui Ieremia (43, 6-7) nu a luat calea exilului, ci s’a refugiat, împreună cu profetul, în Egipt.

Cartea însă oferă prilejul unei lecturi agreabile şi reconfortante; La Fontaine o avea la inimă.

EPISTOLA LUI IEREMIA este o scriere apocrifă care ni s’a păstrat numai în limba greacă. Ea le este adresată Iudeilor care urmează să ia calea exilului babilonic, avertizându-i asupra pericolului de a cădea în idolatrie; întregul text e un pamflet la adresa zeităţilor din ţara unde vor ajunge deportaţii, o satiră menită să le arate acestora, pn'n contrast, cât de departe sunt practicile păgâne de legea fiilor lui Israel.

CÂNTAREA CELOR TREI TINERI este alcătuită din trei părţi: 1) Rugăciunea lui Azaria; 2) un episod care şi-ar avea locul în Dn 3, între versetele 23-24; 3) rugăciunea propriu-zisă a celor trei tineri. Text redactat în limba greacă; în Septuaginta face parte din Daniel, capitolul 3; aşezat aici în concordanţă cu vechile şi noile ediţii româneşti.

CARTEA A TREIA A LUI EZDRA se numeşte astfel datorită faptului că, în versiunile greacă şi latină, Cartea lui Neemia era numită A Doua Ezdra. Scrierea reia unele istorisiri din cărţile canonice Paralipomena, Ezdra şi Neemia, cu unele adaosuri nesemnificative.

CARTEA ÎNŢELEPCIUNII LUI SOLOMON poartă numele marelui rege datorită procedeului literar, des folosit în antichitate, de a pune un text anonim pe seama unei personalităţi ilustre, spre a-i conferi mai multă autoritate. Nu cunoaştem numele adevăratului autor, dar scrierea îl recomandă ca pe un iudeu elenizat, bun cunoscător şi mânuitor al limbii greceşti, căreia îi conferă nu numai precizie terminologică, ci şi eleganţă stilistică. înţelepciunea în viaţa omului, originea, natura şi lucrarea ei, mijloacele de a o dobândi, rolul ei în istorie, precum şi acela al lui Dumnezeu, iată principalele teme ale acestei opere de mare adâncime şi frumuseţe. Alcătuind-o, autorul ei a avut în faţă Septuaginta, aşa încât trimiterile referenţiale nu trebuie căutate în Textul Masoretic.

CARTEA ÎNŢELEPCIUNII LUI ISUS, FIUL LUI SIRAH sau ECCLESIASTICUL. In unele redactări ale Septuagintei are un titlu prescurtat: ÎNŢELEPCIUNEA LUI SIRAH, dar deseori e pomenită BEN SIRAH = FIUL LUI SIRAH sau SIRACIDA. Autorul ne prezintă chiar câteva date biografice din care reiese cd făcea parte din clasa nobiliară, ceea ce i-a permis ca, încă de tânăr, să descopere şi să cultive înţelepciunea prin mijlocirea rugăciunii, a meditaţiei şi a unei vieţi controlate după legea iudaică, dar nu mai puţin prin contactul nemijlocit cu oamenii din diferite straturi sociale, prin călătorii şi, nu în ultimul rând, prin lecturi. Aşa se face că, în viziunea lui Sirah, înţelepciunea e arta de a trăi; avându-şi izvorul în Dumnezeu - ba, mai mult, apărând la un moment dat ca o fiinţă necreată! - ea e făcută pentru om şi are menirea de a-i fi acestuia călăuza eminamente practică, negreşelnică, aducătoare de fericire. Opera a fost scrisă în ebraică în preajma anului 190 î. H., de către Fiul lui Sirah, dar nepotul acestuia avea s’o traducă, şaizeci de ani mai târziu, în limba greacă; aceasta este versiunea care ni s’a păstrat şi care a fost adoptată oficial de Biserică. Deşi nu a fost nicicând acceptată în canonul ebraic al Vechiului Testament, ea a fost întotdeauna preţuită şi citată de către rabini; la urma urmelor, e una din capodoperele literaturii sapienţiale.

ISTORIA SUSANEI e povestea unei femei tinere, frumoase şi caste, acuzată de adulter de către doi bătrâni libidinoşi; o intervenţie divină îi dovedeşte nevinovăţia, iar calomniatorii sunt pedepsiţi. Cartea e un adaos la aceea a profetului Daniel.

BEL ŞI BALAURUL este încă un adaos la cartea lui Daniel. Scriere scurtă, cu evidentă ţintă polemică, ea ridiculizează idolatria şi denunţă impostura preoţilor care o slujesc, în lupta dintre bine şi rău, primul învinge.

CĂRŢILE MACABEILOR sunt în număr de trei. Eroii principali ai celei dintâi sunt fraţii Macabei - numiţi astfel după porecla celui mai mare dintre ei, Iuda -, cei ce au pornit şi au condus răscoala Iudeilor împotriva unei stăpâniri nedrepte şi opresive. A doua nu e continuarea primei cărţi, ci doar sporadic şi parţial reia unele episoade ale acesteia, abordându-le din alte unghiuri şi oferind detalii. Cât despre a treia, aceasta nu are absolut nici o legătură cu primele două - şi, deci, cu Macabeii evenimentele relatate în ea situându-se, cronologic, înaintea celei dintâi.

Cu toate acestea, ele au în comun un fapt istoric extraordinar: impactul iudaismului cu elenismul. Se ştie că Alexandru cel Mare (336-323 î. H.) crease, în numai zece ani, un vast imperiu cosmopolit, al cărui teritoriu se întindea din Italia până’n India şi din nordul Mării Negre până la hotarul de sud al Egiptului. Mort prea tânăr spre a lăsa un succesor, cea mai mare parte a imperiului său a fost împărţit între doi dintre generalii săi: Antioh a creat regatul de nord, cu capitala înAntiohia, iar Ptolemeu s’a înstăpânit asupra regatului de sud, cu capitala în Alexandria. Timp de peste două secole, dinastiile acestora au continuat, în mare, politica lui Alexandru, sub ele configurându-se ceea ce va rămâne în istorie „epoca elenistică": greaca devine limba oficială a tuturor cetăţenilor, peste tot se înfiinţează şcoli şi instituţii de educaţie fizică, negoţul cunoaşte o expansiune enormă şi, prin el, bunăstarea economică, filosofia şi ştiinţa - îndeosebi matematicile şi fizica - aduc nume noi şi importante în istoria culturii. Era evident însă că o structură atât de mozaicată nu putea să-i asigure imperiului o unitate de durată.

Aşa a început - la scara lumii de atunci - un vast proces de globalizare, prin fuziunea Vest-Est, Vestul fiind Grecia (care oferea standardele de civilizaţie şi cultură), iar Estul, restul (care trebuia să le adopte). Căsătoriile mixte erau încurajate şi, deseori, impuse; Alexandru îi obligase pe nouă mii din ostaşii săi să se însoare cu femei asiatice, el însuşi dând primul exemplu, căsătorindu-se cu fiica lui Darius al III-lea. Marea diversitate religioasă trebuia estompată prin instituirea unui cult al suveranului; după acelaşi exemplu al lui Alexandru, Seleucizii şi Ptolemeii au acceptat sau au pretins - după caz - să fie adoraţi ca nişte zei (este ceea ce vor face, mai târziu, cezarii Romei).

Din vastul imperiu făceau parte şi Evreii, atât cei de acasă, din ludeea, cât şi cei din diaspora, care aveau comunităţi în mai toate marile oraşe. Aceştia au acceptat elenismul ca pe ceva firesc; vorbeau şi scriau greceşte, participau la viaţa economică şi culturală, îşi plăteau cu conştiinciozitate impozitele către stat, beneficiau de noile standarde civilizatorii; mai mult, pentru ei - care-şi pierduseră limba maternă - a fost tradusă Scriptura în limba greacă, Septuaginta, operă iniţiată şi finanţată de către Ptolemeu al III-lea Filadelful, fapt pentru care Evreii nu puteau fi decât recunoscători. Drama a început în momentul în care globalizarea le-a cerut să-şi părăsească religia prin adoptarea credinţelor şi moravurilor-standard şi, prin aceasta, să renunţe, practic, la identitatea lor ca neam. E sigur că răscoala şi luptele Macabeilor - şi nu numai ale lor - au avut un mobil eminamente religios, dar nu e mai puţin adevărat că rezistenţa lor implica şi conservarea fiinţei naţionale. Un studiu atent şi de perspectivă al acestor trei cărţi ar fi vrednic de tot interesul. Ele ni s’au păstrat, toate, în limba greacă.

RUGĂCIUNEA LUI MANASE, cu care se încheie secţiunea cărţilor necanonice, e un text foarte scurt, pios, atribuit regelui care a domnit în Iuda 55 de ani, timp în care a restaurat idolatria în propria sa ţară; presupus a fi fost exilat în Babilon, rugăciunea lui trece drept exemplu de pocăinţă a unui mare păcătos.

IPS Bartolomeu Anania
 

Pe aceeaşi temă

17 Iulie 2019

Vizualizari: 441

Voteaza:

Cartile necanonice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE