Daca vom arunca o privire in trecutul istoric al omeniri, observam preocuparile filozofilor, teologilor si oamenilor de stiinta pentru studierea, conceptualizarea, definirea a ceea ce poate fi bine sau rau in cadrul actiunii umane. Moralitatea, ca si imoralitatea razboaielor, va imbraca intotdeauna, intregul spectru de evaluari intre da si nu, intre bine si rau, intre posibil si imposibil, intre eroism si crima. Tot ceea ce a scris Dostoievski este patruns de marea idee a luptei binelui si raului, luminii si intunericului din om. Acest lucru este scos in evidenta de cuvintele spuse de Mitea Karamazov: "Diavolul se lupta cu Dumnezeu, dar campul de lupta sunt inimile oamenilor".

Dumnezeu a asezat in fata omului doua cai, doua alternative, doua posibilitati: moartea si viata, lumina si intunericul, binele si raul, lasand si libertatea de alegere.

In consecinta, omul este liber sa acceada la libertate si sa priceapa ca unicul razboi cu posibile trasaturi religioase este askesis-ul, celelalte sunt roade ale vanitatii omenesti.

Ce este bine si ce este rau; iata un paradox cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul existentei sale. Iata, bunaoara Gogol si alti scriitori si mari ganditori, care inca din anii tineretii, au avut vederea altei lumi, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dar, in realitatea istorica, ei s-au intalnit, in principal, cu caricatura acestui chip dumnezeiesc si nu au putut sa reziste acestui lucru.

Sa porti in tine vederea unei lumi mai bune si sa sti ca aceasta nu este o nascocire a imaginatiei, ci realitatea autentica, sa ai constiinta ca omul este chip al lui Dumnezeu si sa vezi pretutindenea ceva contrariu, nu este un lucru prea usor. Sa vezi si sa stii ca, paralel cu acele denaturari ale patimilor, cu nazuintele si cautarile josnice si egoiste si, de multe ori, cu fapte criminale, exista o alta lume cu adevarat minunata si sfanta si sa nu suferi pentru lume si oameni ar fi un fapt anormal. Ceea ce te ajuta sa treci peste acest paradox este credinta in bine, frumos si adevar.

Binele a fost dintotdeauna privit ca scop al activitatii umane. Pana la Hegel si chiar dupa el, binele a fost tratat mai mult din unghiul de vedere al sensului. Binele a fost demonstrat (inteles, acceptat) ca acord intre activitatea individuala si exigentele normelor si perceptelor morale. Categorie fundamentala a eticii, binele desemneaza ceea ce este recomandabil sau dezirabil din punct de vedere al moralei sau aprecierea cu privire la atitudinea, faptele si comportarea omului. Opusul binelui il constituie raul, categorie ce desemneaza tot ceea ce este obiect de dezaprobare, de blam, de oprobiu, tot ceea ce contravine normelor morale.

Timpul pe care il traim este unul trist pentru iubitorii de bine si pace; ne referim aici la cruzimile miscarilor istorice moderne care sunt tot atatea triumfuri ale mortii. Ne confruntam cu acest fenomen groaznic al desacralizarii unui rit, sau al unui mister, sau al unui mit in care uciderea avea un sens religios. Este o regresie spre o etapa depasita de mii de ani, dar aceasta “regresie” nici nu-si mai gaseste semnificatia spirituala anterioara, caci nu mai exista valori transcendente.

Oroarea este multiplicata si omorul colectiv este pe deasupra si “inutil”, pentru ca nu mai are sens. Iata de ce aceasta reprezinta cu adevarat infernul: cruzime pura, absurda. Atunci cand miturile sau riturile sangeroase sau demonice sunt desacralizate, semnificatia lor satanica este sporita in mod vertiginos, si nu mai exista decat demonism pur, cruzime si crima absoluta.

Care este totusi, deosebirea intre omorul obisnuit si omorul sacru? Pentru soldatul S.S., nimicirea a milioane de oameni in lagare avea si ea un sens, si chiar escatologic. El credea ca reprezinta Binele impotriva Raului. La fel si pilotul japonez. Se stie ce era Binele pentru nazism : omul blond, omul nordic, arianul pur.Iar restul erau incarnarile Raului, ale diavolului. E o conceptie aproape maniheista: lupta Binelui impotriva Raului.

In dualismul iranian, orice credincios care omoara o broasca, un sarpe, un animal demonic, contribuie la purificarea lumii si la triumful Binelui. E usor de inchipuit acesti bolnavi sau acesti pasionati, acesti fanatici, acesti maniheisti moderni vedeau Raul incarnat in anumite rase, in evrei, in rromi. Sacralitatea lor cu milioanele nu era o crima, deoarece ei incarnau Raul. Este exact acelasi lucru pentru Gulag si escatologia politica a marii eliberari comuniste; in fata ei stau dusmani care reprezinta Raul si care stavilesc triumful Binelui, triumful libertatii si al omului etc. Si unii si altii credeau ca au justificare, potrivit spuselor lui Mircea Eliade.

Binele sau raul nu apreciaza fapta, actul in sine, ci moralitatea individului care, prin fapta se obiectiveaza. Binele si raul nu privesc insa toate actele umane, ci numai acelea care angajeaza si pe altcineva: comunitatea si ansamblul conditiilor solidaritatii acesteia exprimate in valori si norme morale. Manifestarea binelui (in masura in care ideea este acceptata) poate fi apreciata parafrazand titlul unei eventuale carti, cu expresia "Doresti binele si iese rau", in sensul ca un ansamblu de stari face ca lucrurile sa nu fie "in ordine". De fapt, fenomenul pare a se manifesta la nivelul intregii societati romanesti cuprinse de criza morala, de criza politica si cea economica, ce o incearca de cativa ani.

In acelasi timp, asistam la desfasurarea unei educatii morale viciate de cel putin doua aspecte: un fond teoretic precar si, pe cale de consecinta, insuficienta constientizare a continuturilor si semnificatiilor unor exigente morale ce tin de modul de viata spre care se indreapta societatea romaneasca.

Stefan Popa

.

• Raul ca irealitate
  Publicat in : Editoriale
• Raul are multe fete
  Publicat in : Editoriale
• Binele, raul si liberul arbitru
  Publicat in : Religie