Raul - miscare nerationala

Raul - miscare nerationala Mareste imaginea.


Raul - miscare nerationala

 

Marturisim ca rea nu poate fi decat persoana, precum numai ea poate fi si buna. Dar numai persoana marginita, deci creata, poate fi sau buna sau rea. Dumnezeu cel necreat si nemarginit nu poate fi decat bun, voind ca Persoana sa fie impreuna cu alte persoane.

 

Raul pe care si-l poate face propria persoana creata si marginita consta in a se socoti ca poate fi prin ea si voieste sa fie numai ea, sau voieste sa fie deasupra tuturor. Raul consta in a se socoti cineva dumnezeu, nerecunoscand pe adevaratul Dumnezeu. Aceasta vointa vine din setea spre infinitate cu care este inzestrata persoana creata si din putinta ei de dezvoltare la nesfarsit. Aceasta-i da iluzia ca si daca nu e inca infinita in mod actual, va putea deveni asa.

 

Cu cat o persoana e inzestrata cu mai bogate insusiri si puteri, cu atat iluzia de a fi sau de a deveni dumnezeu este mai mare. Diavolul este cel mai ispitit de iluzia ca este sau poate fi dumnezeu, deoarece este inzestrat cu mai mari insusiri si daruri. Cu atat e prin urmare mai rau, voind sa-i atraga pe toti sub puterea lui.

 

Omul, mai putin stapanit de aceasta iluzie, este cu atat mai usor stapanit de ea, cu cat se vede prin trupul sau mai dependent de o lume materiala pe care nu el a facut-o, desi legatura trupului cu lumea materiala poate naste in el si ispite mai multe, dar de alt fel decat ispita mandriei, care e pacatul ce se opune cel mai mult lui Dumnezeu. Diavolul, neavand un trup dependent de o lume materiala, pe care ar trebui sa-l vada primit de la altii, poate sa-si inchipuie ca este forma individuala a cine stie carei esente ultime, nefiind creat de un Dumnezeu transcendent lui.

 

Raul constand in alegerea libera a persoanei de a ajunge la infinitate prin sine, nu ajutata de Dumnezeu si nu ramanand mereu dependenta de El, vrea sa-si extinda puterea peste toate celelalte persoane si lucruri. De aci conflictul intre toate persoanele care se lasa cucerite de aceasta iluzie. Raul ii tine pe toti uniti, pentru ca fiecare are nevoie de altii pentru a-si intinde puterea peste ceilalti, dar ii tine uniti in dusmanie. Ba poate sa mearga si pana la a omori pe cei ce nu voiesc sa i se supuna.

 

Rupand legatura cu izvorul vietii, omul a cazut si sub moartea trupeasca, dar diavolul si duhurile ce s-au supus lui, socotindu-l dumnezeu, nu cad in aceasta moarte trupeasca. Ei se chinuiesc unii pe altii vesnic, in nesatisfacerea dorintei lor dupa nemarginire. Dumnezeu nu a creat persoanele constiente, pentru a-si cauta nemarginirea in ele, dar voind ca ele sa-si aiba fericirea trairii infinitatii in El, prin iubirea fata de El, nu le-a impus iubirea cu sila, caci aceasta n-ar mai fi iubire cu adevarat. Asa s-a nascut raul din libertatea lor.

 

Raul va exista la nesfarsit sub forma de iad, pentru ca duhurile rele vor socoti in veci ca vor ajunge o data si o data la fericirea infinitatii fara recunoasterea lui Dumnezeu si fara iubirea Lui. De aceasta iluzie se vor lasa ispititi si unii oameni.

 

Un iad infinit va arata ca Dumnezeu nu nimiceste nici existenta celor ce il vor nega in veci. El nu revoca ceea ce odata a creat. El mentine persoanele create chiar daca ele afirma existenta lipsita de imbogatirea din El, cu iluzia ca nu prin El, ci prin dezvoltarea a ceea ce au in ele insele si prin descoperirea mereu mai mare a ceea ce au in natura creata de El vor castiga aevea nemarginirea, fara s-o castige de fapt, ci ramanand in monotonia vesnica. Dumnezeu nu vrea sa stramtoreze libertatea data fapturilor cu prestiinta riscului de a-si pierde existenta prin afirmarea ei contrara lui Dumnezeu. Raul isi ia puterea din existenta data de Dumnezeu, inzestrata cu insusirea de a se mentine si prin negarea Lui.

 

Sfantul Vasile cel Mare spune ca: "Raul nu e decat lipsa binelui... Raul nu are o existenta proprie. Raul nu exista aparte, ca o fiinta oarecare... ca ofiiinta independenta si de sine statatoare" (Omilia IX: Dumnezeu nu este autorul raului). Sfantul Maxim Marturisitorul socotind si el ca raul nu are o subzistenta proprie, merge mai departe, dand o explicare a fortei lui pozitive, o vede pe aceasta in folosirea stramba a puterilor sadite in firea omului si a lucrurilor. "Raul este abaterea lucrarii puterilor sadite in fire de scopul lor..., sau miscarea nerationala a puterilor naturale de la scopul lor, care e una cu cauza lor", adica Dumnezeu (Raspunsuri catre Talasie, Filoc. rom. III, p. 8).

 

Astfel, raul isi are forta in puterile existentei create de Dumnezeu, folosite contrar scopurilor lor naturale. Dar aceasta arata si lipsa unei puteri proprii a lui. Raul e o folosire a puterilor existentei contra existentei. Dar nu o poate nimici pe aceasta, caci nici nu o poate produce. Raul nu are ca baza o fiinta proprie, alaturi de cea a lui Dumnezeu, sau de cea creata de El. Si nu apare nici ca o fiinta proprie alaturi de cea care e prin sine buna, ca in filosofiile panteismului emanationist, modalist sau evolutionist. In ultimul caz raul ar fi de neinvins, sau nu ar mai exista propriu-zis decat o deosebire aparenta intre bine si rau.

 

Condus de o astfel de filosofie, Nietzsche a putut indemna, in acord cu declaratia ca " Dumnezeu e mort", si la o " ridicare" a omului dincolo de bine si de rau. Dar aceasta inseamna a nu mai face distinctie intre ele. Pana se recunoaste o deosebire intre bine si rau, raul cauta macar sa ia masca binelui pentru a castiga pe cineva. Dar odata ce se recomanda ne-distingerea intre ele, raul se poate savarsi in mod cinic, ne mai socotindu-se deosebit de bine.

 

In cazul ca raul si-ar avea o substanta proprie, la fel, raul ar fi de neinvins si ar fi tot atat de justificat si, ca si binele, avand o existenta tot atat de importanta si de necesara ca si existenta din care iese binele. Raul nu poate fi in afara de existenta constienta si libera creata de Dumnezeu in mod liber. El presupune deosebirea intre Dumnezeu si creatiunea din fiinta lui Dumnezeu, dar nu apare cu necesitate nici din creatiunea Lui. Raul sta astfel sub puterea creaturii lui Dumnezeu. Dumnezeu il lasa sub puterea acestuia, nu-si impune El puterea asupra lui, oprind producerea lui in, existenta creata de El si mentinerea in ea.

 

Stand raul sub puterea persoanei constiente create de Dumnezeu, aceasta se poate opune aparitiei raului si el poate fi invins de aceasta. Dar putand sa se foloseasca de puterile creaturii prin libertatea ei data de Dumnezeu, omul poate fi si amagit de rau, aparandu-i ca o modalitate de a-si intari mai mult existenta prin el, cand ea de fapt o slabeste pe aceasta.

 

 Raul apare in existenta creata de Dumnezeu, deci marginita. Nu poate apare decat in ea. Nu vine din fiinta nemarginita a lui Dumnezeu, sau dintr-una la fel de neconditionata ca si existenta lui Dumnezeu (dualismul ontologic). Dar e posibil sa primeasca realitate in existenta marginita, intrucat aceasta nu se poate multumi cu marginirea ei, ci e inzestrata cu setea de nemarginire. Dar aceasta sete de nemarginire o mana sa caute satisfacerea ei fie in comunicare cu (adevarata) existenta nemarginita, fie intr-o extindere proprie, care e o amagire.

 

Dar tocmai in putinta existentei constiente create de Dumnezeu de a socoti ca poate exista independent de Dumnezeu si ca se poate dezvolta fara El, sau chiar mai mult, in independenta de El sta importantul si respectatul statut ce l-a dat Dumnezeu creatiunii Sale. Daca omul nu ar putea alege si o existenta fara Dumnezeu sau contrara Lui, aceasta ar dovedi marginirea puterii creatoare a lui Dumnezeu, adica s-ar dovedi ca El nu poate crea decat marionete nelibere, nici bune, nici rele, ceea ce ar dovedi ca El insusi nu e nici bun, nici rau, ci o esenta panteista supusa unor legi uniforme. Dumnezeu nu creeaza raul cu suferinta produsa de El. Aceasta i-ar arata neputinta. Dar nu creeaza nici o creatiune incapabila de a alege impotrivirea fata de El. Aceasta ar arata iarasi marginirea puterii Lui creatoare. Asa se explica puterea, dar si lipsa unei puteri proprii a raului adica nesubstantialitatea, sau puterea lui, dar si dependenta lui de puterile omului, faptura a lui Dumnezeu.

 

Sa vorbim mai mult de puterea lui, pentru ca pe aceasta o arata el astazi in mod mai accentuat. Posibilitatea lui nu e data numai de o libertate care se balanseaza neutru intre folosirea buna sau indreptata spre Dumnezeu si intre cea rea, ci posibilitatea lui sta in aceea ca faptura constienta marginita insetata de nemarginire poate sa caute implinirea acestei insetari, fie in legatura cu Dumnezeu, fie in iluzia ca o poate afla in extinderea proprie. Si aceasta este posibila pentru om, dat fiind ca setea aceasta tine de fiinta lui si tot de ea tine puterea de a tinde spre satisfacerea ei. Setea aceasta de nemarginire, ca putere ce tinde spre ea, e data de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu o sileste sa se satisfaca tinzand spre El, caci aceasta inseamna raspunderea la iubirea Lui, care-si manifesta atractia ei in setea amintita. Dar omul trebuie sa descopere si prin el insusi ca in aceasta sete e insasi atractia iubirii unui Dumnezeu personal. insa el se amageste cu iluzia ca setea aceasta nu-l cheama spre cineva cu adevarat nemarginit si de o existenta plenara, ci e o sete a sa de sine insusi spre un grad superior de existenta celui in care se afla. E iluzia ca el este cel insetat si tot el este bautura de care e insetat. Aceasta este mai intai marea amagire a unei parti a ingerilor. Cu cat sunt inzestrati cu o existenta mai bogata, cu atat se amagesc  mai usor cu iluzia ca bautura de care inseteaza e ca ei. Amagirii acesteia cade prada si omul, dar trezita si intarita in el de amagirea exercitata asupra lui   de   duhurile   rele.

 

Iata cum raul e facut posibil de puterile date ingerilor cazuti si oamenilor de catre Dumnezeu si trecerea lui in fapta e facuta posibila de libertatea lor. Dar el se bazeaza pe o mare amagire, pe o mare minciuna. Diavolul e tatal minciunii si omul se lasa amagit de el. Dar daca diavolul ca tata al minciunii nu mai poate iesi din ea, omul ar putea iesi. insa se cere un mare efort pentru aceasta. E usor sa te lasi ispitit caci in tine gasesti puterile extinderii tale reale. Te ajuta la aceasta impulsurile excitante spre extindere cand nu sunt tinute in armonie si infranate reciproc prin credinta. Pentru a cauta extinderea ta spre Cel de dincolo de tine, trebuie sa renunti la impulsurile excitante. Trebuie sa alegi iubirea persoanei tale ca intreg armonios fata de Dumnezeu, in Care se armonizeaza toate, in locul impulsurilor excitante ale unora sau altora dintre componentele persoanei.

 

Alegerea binelui cere tarie. Si binele te face tare. Dumnezeu insusi te ajuta, insa, totodata, sa te faci tare, odata ce-L alegi pe El. Dumnezeu iti cere pentru alegerea binelui, sau a legaturii iubitoare cu El, un efort de franare reciproca a impulsurilor componentelor care tind sa iasa din unitatea lor. Dar fara Dumnezeu nu poti deveni tare in mentinerea ca unitate personala; nu poti creste in spirit ca forta de mentinere a unitatii tale. Aparenta tarie a raului sta in excitatia spasmodica produsa de necesitatile pur trupesti si egoiste, de a exista, de a se satisface fara masura. Dar aceste excitatii sunt de scurta durata, fiind urmate de o slabire mereu mai mare a existentei persoanei. Raul se foloseste de existenta impotriva existentei. Caci nementinandu-se omul in legatura iubitoare cu Dumnezeu ca persoana, care il face pe om intreg si tare, si in legatura iubitoare cu alta persoana ca intreg, el cade in robia pasiunilor unilaterale.

 

Astfel, intrucat raul il alegi usor, el pare tare. Dar intrucat el iti aduce robia, saracia spirituala si chinul, el isi descopera, dupa ce l-ai facut, slabiciunea. Dar chiar in aparenta tariei de la inceput, el se arata efectuand asupra ta o slabiciune. Sau te arata pe tine ca facandu-l din slabiciune. Taria lui e ambigua. Dar in aceasta se arata si putinta ta de a-l invinge. Dispretul poporului romn pentru duhurile ispititoare la rau si pentru salbaticia lor inferioara, se arata si in numele de "lighioana", dat legiunii de demoni  sau "lighioana spurcata".

 

Intrebarea: "Daca Dumnezeu exista, atunci de unde este raul ?" e o falsa intrebare. Tocmai pentru ca Dumnezeu exista, exista binele, dar atunci e posibil si raul ca alternativa liber aleasa a creaturii Lui. Caci daca n-ar putea exista si aceasta alternativa, n-ar exista cu adevarat nici binele. Un bine silit, automat, nu mai e bine, caci nu e in el puterea si caldura libera a iubirii. Si raul poate dura, pentru ca Dumnezeu lasa sa existe si pe cei ce nu-L iubesc. Iar existenta lor e o lupta intre ei, o dezordine, un chin. Daca nu i-ar lasa sa existe, binele facut biruitor in modul acesta, n-ar mai fi bine propriu-zis. Binele nu ar fi biruitor propriu-zis nici daca cei rai ar fi adusi la iubire cu sila, nici daca ar fi distrusi. In primul caz n-ar trebui ca fapturile sa faca neconditionat vreun efort pentru a se face bune. In al doilea caz, Dumnezeu, care distruge pe cei rai, ar folosi si El metoda raului. Omul poate invinge raul din sine si din altii prin ceea ce este el insusi prin fire, adica prin bine, sau prin innoirea persoanei lui ca intreg din Dumnezeu si din alte persoane ca intreguri, realizand comuniunea cu persoanele umane si cu Dumnezeu ca o comuniune de persoane, in care se pot armoniza toate.

 

Daca raul se inmulteste prin satisfacerea exagerata a trupului, - contrara sufletului -, sau prin promovarea mandriei individualiste, contrar solidaritatii cu altii, sau din alipirea la lumea insuficienta, contrar credintei in Dumnezeu, binele poate fi promovat prin solidaritatea iubitoare cu altii prin credinta. Depinde ca omul sa vrea sa faca un efort in acest scop, adica sa vrea sa se faca tare, stapanindu-si slabiciunile fata de trup, si orgoliul individualist. Dumnezeu l-a facut pe om sa fie tare in raport cu raul, dar trebuie sa vrea si el sa fie tare. Desigur, are nevoie si de izvorul tariei, de Dumnezeu unificatorul, pentru a se face tare fata de raul dezbinator. Dar Dumnezeu este mereu la dispozitia omului cu ajutorul Lui, cand acesta vrea sa fie tare. Acceptand raul, omul isi slabeste existenta, pentru ca nu mai este in comunicare cu Dumnezeu cel personal si a toate iubitor si cu semenii.

 

Taria binelui fata de rau se arata chiar in faptul ca el se poate folosi de raul insusi pentru a-l frana, pentru a prinde putere de a i se opune. Pentru a face evident acest fapt, trebuie sa reamintim ca binele este o dispozitie si un act al persoanei fata de persoana, si la fel raul care i se opune. Mai precis, bunatatea este o relatie vesnica a Persoanei divine fata de alte Persoane divine si o relatie a Treimii divine fata de persoanele create carora le acorda prin aceasta o existenta vesnica. De aceea, bunatatea este si o relatie pozitiva a persoanei umane fata de alte persoane, insa acestea avand libertatea si puterea de a tinde in marginirea lor spre nemarginire, pot tinde spre o iluzorie nemarginire proprie; se pot inchide si in raul egoismului. Numai Dumnezeu ca Treime de Persoane nemarginite e bun si numai oamenii, ca persoane marginite, in tedinta spre nemarginire pot fi buni sau rai.

 

Dar cum oamenii nu pot trai intr-o singuratate totala, chiar chinul produs de raul egoist al acesteia il mana la relatia cu semenii. Aceasta arata ca in firea omului a ramas o necesitate a relatiei cu altul care il franeaza, il invaluie si transfigureaza pasiunile care vor sa se foloseasca de altii in mod egoist. Cadrul central in care se petrece aceasta este familia. Placerea trupeasca a barbatului pentru femeie si viceversa e coplesita in insotirea lor pe viata de sentimentul raspunderii de a se servi reciproc si de a se ingriji de copii, de a-i creste biologic si spiritual; iar activarea acestei datorii trezeste intre soti un sentiment de respect si de recunostinta, iar in copii, un sentiment de recunostinta insotit de o amintire care vrea sa se intinda in veci.

 

Familia care zamisleste copii dintr-un act de placere, capata o calitate de sfintenie in sentimentele si in faptele ei de sacrificiu pentru copii. E ceea ce nu se intampla in lumea animalelor, unde odraslele nu trebuie crescute si spiritual, ci numai biologic si nu lunga vreme. In relatiile dintre membrii familiei e o deschidere spre eternitate. Toti membrii familiei sunt uniti printr-o relatie de bunatate, care se opune oricarui egoism. Iar necesitatea familiei de a-si creste copiii in orizontul de preocupari ale societatii, ii face si pe parinti si pe copii sa pretuiasca ceea ce este bun in ceilalti si sa rasplateasca ajutoarele acelora cu bunatatea lor.

 

Desigur raul se poate ascunde in alt fel si in bunatatea membrilor familiei intreolalta, creind un egoism de grup fata de altii. Dar reactia acestuia, resimtita de grupul familial ca un rau, ii poate face sa se franeze de la egoismul de familie. Lupta intre bine si rau ia si formele unui amestec in care cand unul cand altul e mai mare. Numai in unirea cu Dumnezeu in Hristos, se poate inainta pana aproape de binele curat.

 

Cea mai grea urmare a raului este moartea. Ea tine in cea mai dureroasa drama intreaga existenta a omenirii. Se poate pune intrebarea: cum a lasat Dumnezeu omenirea in aceasta drama, in spaima intretinuta de ea, precum pe cel ce moare, si in marea durere a despartirii pe cei ce inca sint in preajma ei? Omul moare, pentru ca fiind alcatuit din suflet si trup, nu mai tine trupul infrinat de suflet si pe sine ca intreg personal in comuniune cu Dumnezeu, cel ce le poate tine unite pe toate. Spiritul lui slabit prin aceasta nu mai poate tine inchegata organizarea trupului sau. Si aceasta are urmare asupra intregii firi fizice si biologice. Omul n-a facut efortul sa mai tina spiritul tare in fata ispitelor naturii asupra trupului.

 

Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu a produs moartea omului, ci omul si-a produs-o, refuzand iubirea lui Dumnezeu si neraspunzand acesteia cu iubirea sa, pentru ca s-a supus impulsurilor trupului, care prin aceasta a iesit din unirea cu spiritul si pe acesta l-a atras din unirea cu Dumnezeu. Prin aceasta omul nu a mai cautat pe Dumnezeu, ci s-a facut el insusi dumnezeu siesi. Dar aceasta i-a adus moartea. S-au implinit astfel atat cuvantul sarpelui: "Veti fi ca Dumnezeu", cat si al lui Dumnezeu: "Cu moarte veti muri" (Facerea 3, 4-5). Cine se face pe sine dumnezeu, nemaiavaand comuniune cu Dumnezeu, moare. Oamenii au iesit din comuniunea cu Dumnezeu ca persoane integrale, pentru ca s-au facut numai trupuri, atragandu-si pe fetele oamenilor ca femei numai ca trupuri (Facerea 6, 3). Aceasta ne-a aratat ca Dumnezeu va veni iarasi in noi cand ne vom iubi ca persoane integrale unii pe altii, cum a spus Mantuitorul: "Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan 15, 12).

 

Dumnezeu a continuat sa iubeasca pe om, dar iubirea spirituala nu se poate impune cu sila. Iubirea trupeasca spre cele materiale ale lumii l-a scos pe om din raiul iubirii spirituale a lui Dumnezeu. E" slabiciunea" iubirii spirituale de a nu se putea impune cu sila, avand nevoie de libertatea celuilalt ca sa fie primita si sa i se raspunda cu iubire. Dar tocmai in aceasta se arata marea valoare ce i-o da Dumnezeu omului.

 

Asa a intrat moartea in lume. Dar spiritul omului nu moare, cum nu mor nici duhurile rele, care sunt numai duhuri. Si trasaturile persoanei se afla in spiritul ei, fie ca cele ce se vor intipari si trupului si se vor manifesta prin el, fie ca cele ce odata actualizate prin trup s-au intiparit in forma aceasta si in spirit. Si Dumnezeu nu mai desfiinteaza nici o persoana care e de neinlocuit, chiar dupa despartirea trupului de spiritul in care au ramas intiparite trasaturile specifice ale fiecarei persoane.

 

Dar Dumnezeu a facut chiar si din raul mortii un mijloc prin care ea e invinsa de binele vietii. Chiar traind oamenii pe pamant, gandul ca vor muri ii face sa relativizeze placerile care sustin patimile egoiste in ei. Intr-o rugaciune din slujba ortodoxa a inmormantarii se spune: "Si ca sa nu fie rautatea fara de margini, a lasat Dumnezeu moartea". Insa biruinta deplina asupra mortii a adus-o numai Fiul lui Dumnezeu facut cu scopul acesta om. In aceasta se arata in mod culminant pretuirea acordata de Dumnezeu omului.

 

Dumnezeu recurge la un grad maxim de iubire pentru a invinge raul si moartea ca cea mai grava urmare a lui. Se face El insusi om si- si insuseste insusi El, ca om, moartea nascuta din dezbinarea omului de El, si o invinge in Sine. Iar prin unirea fiintiala cu toti oamenii, le transmite tuturor puterea de a invinge moartea. Prin aceasta Hristos reface fiinta umana in toate persoanele cate apar din ea, caci Dumnezeu nu vrea sa se piarda nici una dintre creaturile Sale. Dar, cei ce primesc iubirea Lui, nu revin numai la integritatea fiintei umane, ci se inalta si la fericirea vesnicei comuniuni personale cu Dumnezeu.

 

Am spus ca puterea spirituala a persoanei sta in unitatea componentelor in persoana si in comuniunea cu alte persoane. Raul a slabit unitatea persoanei sau a componentelor ei, si comuniunea ei cu alte persoane, pana la moarte, dupa ce a slabit unitatea lor in Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a reintarit unitatea componentelor firii umane nu numai in persoana umana, ci chiar in Persoana divina, in care se afla iubirea pentru toate persoanele umane. Persoana divina se poate face si persoana umana, dar o persoana umana atotcuprinzatoare si atotiubitoare de la divinitate pina la totalitatea componentelor creatiei. Totul divin si creat se aduna in unitatea unei Persoane unice si centrale. In toate se manifesta ea, pe toate le transfigureaza, le umple de divin in sine si cu toti vrea sa fie in comuniune. Dar aceasta depinde si de oameni. Iar persoana umana se poate mentine in unitatea ei deplina numai concentrandu-se ca intreg in relatie iubitoare cu alte persoane si mai presus de toate in relatie iubitoare cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel personal, in Care fiecare Persoana este unita desavarsit cu celelalte doua, cu Hristos, in care e unita dumnezeirea cu umanitatea. Hristos a avut taria unitatii Sale ca Persoana nu numai in ea insasi ca Persoana dumnezeiasca, ci si in relatia ei iubitoare maxima cu celelalte Persoane divine si in relatia virtuala maxima cu celelalte persoane umane, prin unirea firii umane cu cea divina. El a luat firea Sa umana in unitatea Sa, a Persoanei Sale, unita la maximum cu Tatal si cu Duhul Sfant prin unitatea de fiinta cu Ei si unita totodata la maximum cu persoanele umane pe de o parte ca Dumnezeu Creator al lor, si pe de alta parte ca Cel ce S-a facut de aceeasi fiinta creata cu ele. El a luat si moartea, careia i s-a supus persoana umana prin pacat. Intrucat Hristos n-a iesit din unitatea cu celelalte Persoane divine, fiind fara pacat, a ramas dupa moarte in comuniune nu numai cu spiritul uman, devenit neputincios sa-si invie trupul prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, ci atat cu spiritul cat si cu trupul, deci intr-un fel cu totalitatea Persoanei Sale pline de dumnezeirea Sa. Prin aceasta a putut invia trupul Sau. El a lasat trupul Sau sa moara, pentru a arata ca si mort poate sa-l readuca la viata, odata ce i-a dat existenta chiar fara sa fi existat inainte. El a dat prin aceasta chiar spiritului Sau uman puterea de a readuce la viata trupul mort, aratand ca aceasta putere o va da si spiritului nostru. El a readus la o viata noua toata natura creata, avand-o innoita virtual si concentrat in trupul sau inviat.

 

Dar Fiul lui Dumnezeu cel intrupat a primit moartea impreuna cu alte suferinte in trupul Sau, ca sa invinga prin suportarea lor si sa arate ca de urmarile raului, de lovitura de la cei rai, de nedreptati, de boli, de moarte, sufera si cei buni. Caci taria acestora asupra raului se arata in suportarea a tot ce le impune raul din exterior. Invingerea prin rabdare a raului venit din exterior arata slabiciunea acestuia. Hristos a invins moartea, suportand moartea, si noi o vom birui in noi insine, de asemenea, numai de vom muri, fara ca sa cadem din legatura cu Dumnezeu, prin pacat.

 

Hristos a invins moartea venita prin pacat, primind-o fara pacat. A invins-o pentru ca a transformat-o din moarte pentru pacat, din moarte ca departare maxima de Dumnezeu, in act de daruire lui Dumnezeu, intr-un act de jertfa din iubire adusa lui Dumnezeu dintr-o iubire asemanatoare pentru cei ce-L dusmaneau si-L vor dusmani. In primirea mortii El merge pana la capat in iubirea Lui fata de oameni, dar si in renuntarea omului la sine pentru Dumnezeu. Moartea, ca act suprem de iubire, invinge moartea. Pentru ca in iubire are loc intilnirea cu Dumnezeu. Moartea ca suprema daruire lui Dumnezeu, ia din El puterea invierii, a biruirii ei.

 

Acum moartea nu mai inseamna saracire a fiintei sau inaintare spre neant (fara iesire totala din existenta), sau incremenire in cadrul marginit al existentei, ci salt generos din marginirea egoismului, prin spirit, cu Hristos Dumnezeu, izvorul existentei plenare facut om, ceea ce da puterea spiritului umplut de Dumnezeu sa readuca la viata si trupul. Cei ce traiesc lui Hristos - spune Sfantul Apostol Pavel -, tot Lui mor. Adica cei uniti cu Hristos pe pamant se unesc cu Hristos si prin moarte, spre invierea prin El. Iar Hristos e viu. Deci si cei ce mor lui Hristos sunt vii." Nimeni dintre noi nu traieste siesi si nu moare siesi. Caci de traim, Domnului traim, iar de murim, Domnului murim. Deci si de traim si de murim, ai Domnului suntem. Caci spre aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa stapaneasca si peste cei morti si peste cei ce vor invia" (Rom. 14, 7-9). Deosebirea mortii celor uniti cu Hristos de a celor neuniti cu El, o afirma in mod direct Sfantul Apostol Pavel, spunand: "Caci daca traiti dupa trup, veti muri; iar daca omorati cu duhul faptele trupului, veti fi vii" (Rom. 8, 13). Moartea in Domnul spre odihna in El a celor ce traiesc Lui pe pamant o afirma si Apocalipsa, spunand: "Si am auzit un glas din cer, zicand: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce de acum mor in Domnul! Da, graieste Duhul, odihneasca-se de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei" (14, 13).

 

Existenta nu e numai atata cat se vede. Si nici moartea. Ci cei ce traiesc fara Dumnezeu sunt scufundati intr-un intuneric interior, in care se adancesc deplin prin moarte. Iar cei ce traiesc cu credinta in Hristos sunt scufundati in lumina Lui, iar prin moarte se adancesc si mai mult in lumina si puterea lui Hristos, care poarta in El, ca om, urmele mortii din dragoste pentru Tatal si pentru oameni, dar e si inviat. Ei se odihnesc ca morti pentru ostenelile de aici, pentru Dumnezeu si pentru oamenii in Hristos, Cel ce a inviat din iubire pentru Tatal si pentru oameni, dar sunt si vii in aceasta moarte, traind cu anticipatie invierea lor viitoare cu trupul.

 

Moartea pentru ei nu mai e decat moarte fata de viata aceasta. Ea nu mai e moarte ca scapare in saracia si neputinta extrema. Moartea lor in Hristos e o renuntare spirituala totala la ei insisi cu Hristos pentru Dumnezeu. Ca atare are in ea in mod potential invierea. Nici o persoana nu moare, pentru ca e legata ontologic de alte persoane si in ultima analiza de Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu-si reneaga opera creatiei, cu atat mai putin isi reneaga persoanele aduse la existenta cu care a inceput un dialog fie pozitiv, fie negativ, cu persoanele ca chipuri ale Lui si, ca atare, ca cele mai inalte varfuri ale existentei create, ca existente constiente care stiu de sensul existentei si au rostul sa faca pe Dumnezeu transparent prin ea. Faptele lor din viata aceasta le caracterizeaza si mai mult ca persoane de neinlocuit, eternizeaza dialogul lor pozitiv sau negativ cu Dumnezeu, pe care Dumnezeu nu-l uita. Faptele lor nu s-au facut degeaba.

 

Moartea ca urmare a "despartirii nedespartite" de Dumnezeu de pe urma pacatului, a fost transformata de Hristos in daruire totala a omului lui Dumnezeu, act de suprema predare lui Dumnezeu, si de aceea, act de aflare a vietii in El. Daca n-ar fi moartea, omul ar fi fost lipsit de acest mod de daruire totala a sa lui Dumnezeu, de renuntare totala la sine, din suprema iubire fata de Dumnezeu. Moartea a fost facuta in Hristos si de om ca act de suprema generozitate a sa, ca act de suprem curaj al iubirii si al increderii omului fata de Dumnezeu. Crestinul poate spune: "Multumescu- Ti Tie, Doamne, ca pot muri, ca ma pot darui prin moarte total Tie, ca sa gasesc in Tine viata nemarginita traita cu Tine". Totusi omul nu cauta sa scape de viata, ci primeste moartea numai cand i-o da Dumnezeu. El socoteste si timpul vietii ca timp dat lui de Dumnezeu sa-i slujeasca Lui, si prin aceasta sa inainteze prin eforturi proprii in Dumnezeu, ca izvor al existentei vesnice. E ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: "Ca mie a vietui este Hristos si a muri castig. Iar daca a vietui in trup inseamna pentru mine sa lucrez si sa am roada, atunci nu stiu ce sa aleg. Sunt stapanit de amandoua: doresc sa ma despart de trup si sa fiu impreuna cu Hristos. Si acesta e un bine cu mult mai mare. Dar e mai de trebuinta pentru voi sa struiesc in trup" (Filip. I, 21-24).

 

Fara trup, si anume fara timpul scurt si fara clipele repede trecatoare ale vietii, n-am lucra cu mare grija, tensiune si seriozitate, pentru a creste spiritual pentru odihna vesniciei. Tocmai in scurtimea timpului, dar si pentru ca aceasta scurtime sta in cumpana cu vesnicia, sta uriasa importanta a lui.

 

Iata cum dragostea invinge teama de moarte si chiar moartea. Dar moartea a fost transformata prin caracterul de jertfa benevola ce i s-a dat de Hristos si in mijloc de aratare a iubirii noastre fata de semeni pentru binele lor, pana la moarte; in mijloc de a face pe oameni tari in solidaritatea pentru binele lor, intelegind prin bine existenta eterna, scapata pentru totdeauna de moarte.

 

In acest sens biruinta lui Hristos asupra mortii a fost biruinta binelui adevarat si desavarsit asupra raului. De aceea acest bine invinge in Hristos tot raul. El nu invinge numai moartea, ca cea mai grava urmare a raului, ci invinge deplin si raul care o produce. Dar aceasta biruinta si-o pot insusi si cei cu care s-a facut de o fiinta ca om, numai daca si-o insusesc si ei de bunavoie. Hristos a pus in El toate formele de bine, ca sa le poata transmite puterea lor si oamenilor. El n-a invins numai la exterior raul, El nu l-a lasat sa existe sub nici o masca. De aceea n-a invins raul prin vreun eroism care poarta ca rau masca binelui. Toate formele de invingere a raului prin eroismul care poarta diferite masti ale binelui s-au dovedit victorii inselatoare.

 

Raul nu poate fi invins cu adevarat decat prin cruce ca jertfa a iubirii. Cel ce se face - dupa ce pare ca a invins raul - si el autor al raului, si nu ramane numai jertfa care sufera raul, s-a dovedit ca n-a invins cu adevarat raul. Raul e un mare nascocitor de minciuni. De cele mai multe ori el invinge aparent prin mastile binelui, prin eroisme amagitoare. Puterea raului sta in minciuna, in aparenta binelui. Puterea binelui sta in smerenie, in rabdare, dar in rabdarea care nu se inchina raului cu nici un pret. El da pe fata toate formele de fariseism ale raului. Sfantul Apostol Pavel a spus: "Cand sunt slab, atunci sunt tare". "Deci foarte bucuros ma voi lauda cu slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos" (II Cor. 12, 10, 9). Taria smereniei e taria lui Dumnezeu, care nu se inchina in nici un fel in fata raului, nici nu cauta vreun profit din darea lui pe fata prin pilda binelui ce o arata in ea.

 

Astfel, chiar urmarea cea mai grava a raului a fost invinsa de Dumnezeu, dar prin smerenie si jertfa, ca forme de solidaritate cu omul, facandu-Se El insusi om in scopul acesta si inlaturand tot egoismul. Hristos ne invita astfel la solidaritate in bine, sau in iubire, cu semenii in El, pentru invingerea raului.

 

Dumnezeu poate restabili existenta personala creata in integritatea ei, dar nu-i impune cu sila fericirea iubirii. Ea va fi pentru multi o integritate ontologica, dar nu si o armonie interioara, spirituala, care depinde de iubirea acceptata voluntar. Vor fi multi inviati cu trupul, dar nu coplesiti de spirit.

 

Parintele Dumitru Staniloae

26 Iulie 2012

Vizualizari: 7088

Voteaza:

Raul - miscare nerationala 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE