„Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5)
După mai mulţi ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în această parohie şi am luat parte la Maslul de obşte. Mă bucur că sunt aici ca să vă spun ceva spre folosul vostru şi al meu. Spre folosul meu pentru că „ce faci te şi face”; orice cuvântare pe care o ţin este şi pentru mine şi se adaugă la ceea ce sunt eu, dar şi la cei care o aud.
Am început cu un cuvânt din Evanghelie şi vă întreb: Oare voi ştiţi de unde este cuvântul „Sporeşte-ne credinţa”? Oare voi aţi citit cuvântul acesta, v-aţi oprit vreodată la el? V-aţi gândit că vă poate fi de folos? Ştiţi cine l-a spus, către cine a fost adresat şi în ce împrejurare? Dacă aţi citit în Sfânta Evanghelie de la Luca, aţi găsit acolo cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: „De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l, şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori intr-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l” (Luca 17, 3-4).
Sfinţii Apostoli, auzind cuvântul acesta şi-au dat seama că nu-l pot împlini şi au zis către Domnul Hristos: „Sporeşte-ne credinţa” - avem credinţă pentru că Te urmăm, pentru că Te ascultăm, avem credinţă pentru că ne supunem cu mintea faţă de învăţătura Ta, dar iată că ni se cere ceva mai mult decât putem noi face. Dacă ai fi zis doar atât: De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l! Ce fain ar fi fost!... acest cuvânt l-am putea împlini şi n-am avea nicio piedică. Numai că Tu nu zici numai atât, ci adaugi: „...şi dacă se va pocăi, iartă-l” - asta e mai greu. „Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l” - asta nu mai putem face. Aşa, apostoli cum suntem, nu putem face şi atunci Te rugăm: „Sporeşte-ne credinţa” - dacă am avea mai multă credinţă am putea face ce zici Tu.
Tot în Sfânta Evanghelie de la Luca mai este un cuvânt pe care nu-l luăm în seamă, şi anume citim că Domnul Hristos a spus către Sfântul Apostol Petru: „Simone, Simone, iată satana v-acerut să vă cearnă ca pe grâu - adică să vă treacă prin ispite, prin situaţii grele; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecănd, întorcăndu-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22, 31-32).
Aţi putea să vă întrebaţi de ce astăzi, în Duminica a IV-a după Rusalii, când la Sfânta Liturghie s-a citit din Evanghelie despre un om credincios, despre sutaşul din Capernaum, un om de care chiar Domnul Hristos S-a minunat, vin şi vă spun că au fost unii care au zis dă-ne mai multă credinţă, vă vorbesc despre puţină credinţă şi
despre Sfântul Apostol Petru, pentru care Domnul Hristos S-a rugat să nu-i scadă credinţa şi să se întoarcă să întărească pe fraţii săi. De ce vă vorbesc despre necredinţă sau puţină credinţă, când ar trebui să vă vorbesc despre un om cu multă credinţă? Vă vorbesc astfel pentru că împrejurările acestea din Sfânta Evanghelie ne sunt puse înainte şi pentru cercetarea noastră.
Când auzim că Domnul Hristos S-a minunat de credinţa sutaşului este firesc să ne întrebăm: Oare noi avem credinţă cât a avut sutaşul? Dacă ne dăm seama că nu avem atâta credinţă, atunci e firesc să zicem: Doamne, sporeşte-ne credinţa. Este firesc să zicem Domnului Hristos: Doamne, cum Te-ai rugat pentru Petru ca să nu-i scadă credinţa, roagă-Te să nu scadă şi credinţa noastră, şi noi vrem să avem credinţa sutaşului şi nu o avem, Tu Te-ai minunat de credinţa sa.
In Evanghelie mai sunt prezentaţi şi alţii pe care Domnul Hristos i-a avut la inimă; de pildă, femeia cananeancă, către care a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). Apoi ştim că Domnul Hristos a avut şi un om de care i-a fost drag, e scris în Sfânta Evanghelie de la Marcu. Ştiţi cine-i? Un om pe care mulţi îl hulesc, pentru că nu-l înţeleg: tânărul cel bogat. Eram student la Teologie şi a venit Mitropolitul Nicolae Bălan la un curs şi, nu ştiu în ce împrejurare, a zis: „Daţi-mi Noul Testament” şi a citit din Sfânta Evanghelie de la Marcu despre tânărul cel bogat, pe care îl citisem şi eu de atâtea ori - nu numai când eram student, ci şi înainte, din 1942 am început să citesc Noul Testament - şi nu m-am oprit la acest fragment: anume că Domnul Hristos i-a spus tânărului ce porunci să împlinească ca să moştenească viaţa veşnică, iar când tânărul I-a spus că toate acestea le-a împlinit, atunci Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag de el (Marcu 10,19-21).
Nici nu vă puteţi închipui ce bucurie poate avea cineva care ştie că Domnului Hristos i-a fost drag de tânărul acela pe care noi de multe ori îl judecăm că n-a făcut cât a zis Domnul Hristos, că a făcut mai puţin ş.a.m.d. Să ştiţi că dacă I-a fost drag de el, este om vrednic de cinste şi nu trebuie să-l judecăm noi.
Sutaşul din Capernaum a fost omul de care S-a minunat Domnul Hristos, omul pe care L-a pus atunci în atenţie şi îl pune şi în atenţia noastră. Evangheliile nu s-au scris pentru noi, ci s-au scris pentru oamenii care le-au citit mai întâi, şi niciunul dintre evanghelişti nu s-a gândit că scrie o carte care va ajunge până la sfârşitul veacului şi în veşnicie; fiecare s-a gândit să scrie ca să-i fie de folos celui care a cerut-o. Iată, au ajuns Evangheliile până la noi că aşa a vrut Dumnezeu, a vrut să ştim despre sutaşul din Capernaum, despre tânărul bogat, despre femeia cananeancă, despre femeia cinstitoare faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre care El a hotărât să ştim toţi cei care ajungem să cunoaştem Evanghelia, pentru că a zis: „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Matei 26,13; Marcu 14, 9).
Sutaşul din Capernaum a fost în atenţia Mântuitorului pentru credinţa lui. Oare să fii avut credinţă cât au avut Sfinţii Apostoli? Poate a avut mai multă. Oare sutaşul din Capernaum să fii avut o credinţă deplină? Nu ştim, dar ştim altceva, anume că Domnul Hristos S-a mulţumit cu credinţa lui, iar credinţa lui a fost întemeiată pentru că Domnul Hristos S-a minunat de el. Sutaşul din Capernaum, care era mai mare peste 100 de oameni, avea credinţă şi a auzit că Domnul Hristos face minuni, că vindecă. Avea un servitor bolnav pe care-l iubea, este scris clar în Evanghelie, şi pe care voia să-l vadă sănătos. Atunci L-a rugat pe Domnul Hristos să-l ajute.
Dar, după cum spune Sfântul Evanghelist Luca, întâi a trimis nişte oameni de vază din Capernaum, ca să intervină: „Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4-5). Ce puţin s-au gândit oamenii, de-a lungul istoriei, la sutaşul din Capernaum, care a ajutat şi oameni de altă credinţă decât a lui!... Dacă ar fi ştiut şi s-ar fi gândit oamenii la aceasta nu s-ar mai fi certat, nu s-ar mai fi bruscat, nu s-ar mai fi nemulţumit unii pe alţii pe chestiuni religioase, ci s-ar fi ajutat să meargă fiecare pe calea lui.
Dacă ne gândim la ce a făcut sutaşul din Capernaum, am putea zice că a fost un adevărat democrat, pentru că nu l-a preocupat numai interesele lui, ci binele oamenilor. Pe lângă credinţa lui întemeiată, de care Mântuitorul S-a minunat:
„Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Căci şi eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (Luca 7, 7-8), sutaşul din Capernaum avea nădejde pentru că L-a rugat pe Domnul Hristos să-l ajute, avea iubire, pentru că îl iubea pe servitorul său şi avea smerenie, pentru că nu se socotea vrednic să intre Mântuitorul în casa sa.
Sutaşul din Capernaum nu a trebuit să zică ca Apostolii: „Sporeşte-ne credinţa” sau dă-ne mai multă credinţă, nu a trebuit să zică: Doamne, întăreşte-mi credinţa ca să am credinţă câtă trebuie, ci Domnul Hristos a primit credinţa lui, nădejdea lui, iubirea şi smerenia lui. Aceste patru virtuţi trebuie să le avem cu toţii: credinţa - pentru că de la credinţă pornesc toate, nădejdea - credinţa ne duce la nădejde, în înţelesul acesta că rugăciunea este arătarea nădejdii, este „secure împotriva deznădejdii”, cum zice Sfântul Ioan Scărarul; un om credincios nu poate şi nu trebuie să fie în deznădejde, în neîncredere.
Să avem şi iubire - măcar iubirea sutaşului, să avem şi smerenie.
Azi de dimineaţă, după rugăciune, am citit întâmplător dintr-o carte. Am învăţat ceva ce nu am ştiut până la 79 de ani, nu m-am gândit niciodată la ceea ce am învăţat astăzi şi aş vrea să vă învăţ şi pe voi. Am citit dintr-o carte în legătură cu Domnul Hristos şi în legătură cu rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4), pe care o zicem toţi: şi eu, şi voi, şi oamenii mari, şi copiii, şi sunt unii care nu o ştiu bine. In orice caz, rugăciunea Tatăl nostru e socotită ca cea mai cunoscută şi cea mai răspândită
rugăciune.
Azi de dimineaţă am învăţat, de la autorul cărţii, că în rugăciunea Tatăl nostru noi ne adresăm lui Dumnezeu, că-L avem pe Dumnezeu în atenţie ca fiind Tatăl nostru - ştiam şi eu aceasta -, dar nu m-am gândit că atunci când spunem rugăciunea Tatăl nostru cerem nişte lucruri care ne privesc şi pe noi, şi pe Dumnezeu când zicem: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri - deci este Tatăl nostru, nu e al meu, e Tatăl nostru: al meu, al tău şi al tuturor -, sfinţească-se numele Tău - al cui? Al Tău, deci îl privim
pe Dumnezeu cu dorinţa de a fi preamărit, nu cerem mărirea noastră, ci cerem mărirea lui Dumnezeu, deci cei care nu Te preamăresc să Te preamărească împreună cu noi, să fie preamărit numele Tău; vie împărăţia Ta - ce să vină?
Impărăţia lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o Domnul Hristos; facă-se voia Ta...”. Ce puţin ne gândim noi la aceasta, că avem în vedere nişte lucruri ale lui Dumnezeu când zicem rugăciunea Tatăl nostru: numele lui Dumnezeu, numele Tău; împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia Ta; facă-se voia lui Dumnezeu, voia Ta.
Apoi mergem mai departe cu nişte lucruri care ne privesc pe noi: „Pâinea noastră - a cui?, a noastră: a mea, a ta şi a celui de lângă mine, a celui de aproape şi a celui de departe -, cea de toate zilele - aşa m-am pomenit eu în lumea aceasta să zic, unii spun pâinea cea spre fiinţă, adică pâinea noastră care ne trebuie în fiecare zi, fără de care nu se poate -, dă-ne-o nouă astăzi..."
Ce cerem noi de la Dumnezeu când zicem pâinea noastră? Trei lucruri cerem: pâinea spre hrană, pâinea' care ne trebuie ca să mâncăm şi mâncând să trăim; pâinea cuvântului lui Dumnezeu, pentru că este scris în Sfânta Evanghelie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), deci şi hrana sufletească, şi pâinea din Sfânta Cuminecătură, Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, care se face din pâine. Deci ce cerem când zicem „Pâinea noastră...”? Cerem de la Dumnezeu hrana noastră, cerem de la Dumnezeu învăţătura sfântă şi ajutorul pentru înaintarea duhovnicească şi cerem de la Dumnezeu Sfânta Cuminecătură, care, de asemenea, ne este de trebuinţă, pentru că a zis Domnul Hristos:
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică...” (Ioan 6, 54).
După ce cerem „Pâinea noastră cea de toate zilele” într-o cerere care este în mijlocul rugăciunii Tatăl nostru, cerem încă ceva: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre...” - păcatele noastre, datoriile noastre, sunt multe feluri de a spune cuvântul acesta. Şi ceea ce am învăţat este că avem în vedere iertarea noastră: a mea, a ta, a tuturor, a familiei noastre, a oamenilor din jurul nostru. Deci „Şi ne iartă nouă greşealele noastre...”, cum? Aşa cum ne-a învăţat Domnul Hristos: „...precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
Mergem mai departe şi venim şi cu a treia cerere: „Şi nu ne duce pe noi în ispită...” - adică nu ne lăsa să fim asupriţi de ispite. Să ştiţi că ispitele sunt greutăţi, de multe ori, dar nu sunt păcate, ci ispitele pot să fie pricină şi de păcat şi pot să fie şi pricină de înaintare în cele bune, după cum te hotărăşti tu în legătură cu ispita. „...Ci ne izbăveşte - pe cine? Pe noi, pe mine, pe tine - de cel rău”. Răul trebuie înţeles în trei feluri: răul din gând, răul din cuvânt şi răul din faptă. Când zicem „...ci ne izbăveşte de cel rău”, ne gândim să ne mântuiască Dumnezeu de acela care ne duce spre rău, de urătorul binelui, de diavol.
Iată ce am învăţat eu azi dimineaţă pentru mine, dar am învăţat şi pentru voi. Le-am spus şi la mănăstire, ca să nu rămână numai la mine. Se zice în Patericul românesc că era un călugăr, un preot, la mănăstirea Agapia, îl chema părintele Vichentie Mălău şi era duhovnic la maici.
Când îi venea în minte un gând deosebit şi se întâlnea cu o maică zicea: „Maică, hai să-ţi spun ceva”, şi îi spunea ce i-a venit în gând. „Maică, ştii de ce îţi spun? Că de voi uita eu, să nu uiţi cuvioşia ta, să rămână cuvântul, că-i bun”. Aşa vă spun şi eu: de voi uita eu, să nu uitaţi voi, şi când ne vom mai întâlni, să-mi spuneţi ce v-am spus eu astăzi.
Aşadar să ne gândim la sutaşul din Capernaum şi la cele patru virtuţi ale sale, să ne gândim că Domnul Hristos S-a minunat de el, să ne gândim la credinţa lui şi la credinţa noastră, să cerem de la Dumnezeu să ne dea mai multă credinţă. Dacă avem mai multă credinţă, trăim prin credinţă, nu ne arătăm noi deşteptăciunea noastră, nu ne împotrivim noi celor care ar vrea să facă mai bine decât a fost până acum, nu ne-am opri la lucrurile pe care le-au făcut alţii şi, poate, nu le-au făcut bine, nu ne-am împotrivi binelui.
Mi-a mai venit în minte ceva fain: în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în legătură cu învierea lui Lazăr, este scris că Domnul Hristos, când S-a dus să-l învieze pe Lazăr, a fost întâmpinat de sora lui, Marta, care nu ştia de ce S-a dus Domnul Hristos acolo. Marta a zis către Domnul Hristos: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan n, 21). Era convingerea ei că Lazăr nu ar fi murit, dacă Domnul Hristos ar fi fost de faţă acolo unde a fost fratele ei bolnav.
Or, Domnul Hristos n-a fost de faţă, Lazăr a murit şi a făcut Domnul Hristos o minune mai mare decât dacă ar fi făcut să nu moară, l-a sculat pe Lazăr din morţi. „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” - să ştiţi că aceasta trebuie să o gândim şi noi, în toate împrejurările de viaţă, când suntem porniţi spre rele: Doamne, dacă ai
fi fost aici, nu ne-am fi certat; Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ne-am fi bruscat; Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ne-am fi defăimat; Doamne, dacă ai fi fost aici, în simţirea noastră, nu ne-am fi urât; Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ne-am fi judecat; Doamne, dacă ai fi fost aici, nu am fi zis nimic rău; Doamne, dacă ai fi fost aici, în simţirea noastră, în gândirea noastră, n-am fi făcut nimic din ceea ce nu-Ţi place Ţie.
Incă ceva, iubiţi credincioşi: la începutul anului acesta sau la sfârşitul anului trecut, nu mai ştiu, a trecut pe la noi, pe la mănăstire, un cetăţean cunoscut în ţara aceasta, dar nu aş îndrăzni să zic că este un om de treabă; nu eram la mănăstire, am fost la o înmormântare şi m-a aşteptat. Când ne-am întâlnit a zis că Vechiul Testament este mai bun decât Noul Testament, şi Domnul Hristos spune clar că Noul Testament este mai presus de Vechiul Testament şi nu a luat în seamă lucrul acesta şi a încercat să mă convingă, bineînţeles că nu a putut.
Ne-am despărţit ca unii care nu ne-am înţeles şi a plecat. S-a întâlnit cu un cunoscut de-al meu, care vine pe la mănăstire, au stat de vorbă şi cetăţeanul care era prieten cu mine s-a dus la Victoria, de unde era. Şi acolo s-au întâlnit cu un alt prieten de-al meu, au vorbit ca oamenii care nu sunt la un gând, şi fetiţa de trei ani a prietenului a văzut că ei se ceartă ca oamenii care nu se înţeleg şi a zis către tatăl ei: Tată, decât să vă certaţi, mai bine să vă jucaţi! Bineînţeles că pentru un copil jocul este important.
Mi-a plăcut tare mult intervenţia fetiţei şi, când am vorbit cu prilejul spovedaniei, după această întâmplare, am pornit de la cuvântul acesta: Decât să vă certaţi, mai bine să vă jucaţi!
A doua săptămână am pornit tot de la un cuvânt asemănător, dar am zis: Decât să vă certaţi, mai bine să vă rugaţi! Dacă noi ne-am ruga lui Dumnezeu când avem situaţii
neplăcute, dacă ne-am ruga lui Dumnezeu când avem situaţii pe care nu le vrem, s-ar limpezi viaţa noastră. Or, ea nu se limpezeşte pentru că suntem nepăsători faţă de Dumnezeu, nu ne pasă ce vrea Dumnezeu. Atunci, pentru că nu suntem câştigaţi pentru Dumnezeu: facem noi slujbe, zicem rugăciuni, citim acatiste, dar nu este destul, trebuie şi mai mult! Aşa că... decât să vă certaţi, mai bine să vă rugaţi! Haideţi, să învăţăm noi lucrul acesta, să nu ne certăm şi să ne rugăm, pentru că prin ceartă nu faci nimic folositor.
Iubiţi credincioşi, eu rămân la atât şi Dumnezeu ştie când ne vom mai întâlni... S-ar putea întâmpla, bătrân fiind eu, să nu mai pot ajunge aici, să mă duc în lumea cealaltă, Dumnezeu ştie.
Eu nu zic că mă duc în lumea cealaltă, dar nu se ştie, că la bătrâneţe, zicem noi, că-i mai aproape moartea decât la tinereţe. Aşa că, fie voia Domnului! Eu vi le-am spus acestea - hai să zic şi eu ca părintele Vichentie Mălău -, că de le voi uita eu sau de nu le voi mai putea spune eu, să nu le uitaţi voi şi să le spuneţi voi. Amin.
PĂRINTELE TEOFIL PĂRAIAN
Fragment din cartea "SĂ BIRUIM SUFERINŢA PRIN CREDINŢĂ", Editura Andreiana
Cumpara cartea "SĂ BIRUIM SUFERINŢA PRIN CREDINŢĂ"
* Cuvânt rostit la Sfântul Maslu, Olteţ, 13 iulie 2008.
-
Necredinta cea buna a lui Toma
Publicat in : Duminica Tomei -
Caderea in necredinta
Publicat in : Credinta -
Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.