Este important să avem în vedere că într-o primă perioadă după apariţia pe lume a bebeluşului părinţii pot simţi nu doar entuziasm şi fericire, ci şi frică, dezamăgire, neîncredere, nervozitate, chiar şi furie. Nu trebuie să ne speriem de această paletă variată, căci este vorba de o reacţie firească la un stres superputemic.

Din momentul venirii pe lume a omului nou, începe o nouă epocă în viaţa părinţilor lui şi este imposibil să te pregăteşti din timp de acest moment critic. De aceea, nu trebuie să dojenim şi să judecăm pe nimeni (nici măcar pe noi înşine), nici să ne învinovăţim pentru lipsa sentimentelor părinteşti, prin care se subînţelege exclusiv tandreţea, duioşia şi beatitudinea.

Desigur, dacă emoţiile negative predomină, acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, iar în anumite cazuri extreme poate chiar nu e lipsit de sens să cerem ajutorul unui specialist. Dar cel mai adesea, dacă oamenii nu ascund de ceilalţi şi de ei înşişi manifestările lor emoţionale, ci le trăiesc, le rostesc, le discută cu cei în care au încredere, constată că nu se întâmplă nimic ieşit din comun, totul având o explicaţie.

Se întâmplă, desigur, ca tata sau mama, ba chiar şi ambii părinţi, să nu fie pur şi simplu pregătiţi să devină părinţi. Da, soţii şi-au dorit copilul, au sperat că odată cu apariţia lui pe lume viaţa va căpăta un alt sens... Dar oare sunt gata ei să-i asigure copilului ceea de ce are nevoie? Adesea conştientizarea acestei nepregătiri, insuficienţa de resurse lăuntrice provoacă înrăutăţirea stării emoţionale. Sunt gata oare părinţii să acorde timp suficient, atenţie, putere, nu atât cât „pot şi vreau", ci atât cât are nevoie copilul? Sunt gata oare să-i primească din toată inima, fără reproşuri şi dezamăgire în priviri, aşa cum este el, cu toate particularităţile lui, şi nu aşa cum şi-l visaseră, fără condiţii şi comparaţii cu „idealul" lor sau cu alţi copii? Sunt gata de limitarea propriilor nevoi şi dorinţe fireşti, de povara răspunderii pentru nesfârşita succesiune a deciziilor de care s-ar putea să depindă sănătatea şi viaţa micului om, de sentimentul de vinovăţie şi deznădejde pentru greşelile lor? Posedă ei oare resurse emoţionale, personale pentru îndeplinirea rolului de părinte? (Toate acestea sunt necesare!) Nimeni nu poate fi sigur anticipat sută la sută de propria competenţă părintească. Nu trebuie să fii un părinte „desăvârşit", dar ar fi bine măcar să-ţi poţi aprecia laturile tari şi slabe, să-ţi cântăreşti propriile posibilităţi.

Fireşte, îngrijirea copilului nu necesită supraeforturi permanente, căci nu e o calamitate şi nici război.

Dar e nevoie de timp, iar cel mai important de dorinţă, pentru a învăţa să ne calculăm puterile în condiţiile modificate după naşterea bebeluşului. Ori tocmai împreună cu dorinţa de reorganizare şi însuşire a noilor funcţii pot apărea probleme.

Aşa cum am mai scris, „vreau un copil" şi „sunt pregătit să fiu părinte" reprezintă nişte poziţii total diferite. „Vreau" înseamnă am nevoie, iar copilul trebuie să-mi satisfacă nevoile şi aşteptările. „Suntem pregătiţi să fim părinţi" presupune că avem un belşug pe care suntem gata să-l împărţim, avem putere pentru a ne trece vremelnic nevoile pe planul al doilea şi a ne ocupa de nevoile micuţului om.

Femeile şi bărbaţii adesea au aşteptări inspirate din cărţi, emisiuni şi cunoştinţe cum că un copil este întruchiparea bucuriei şi a fericirii. Deschideţi orice revistă la modă, intraţi pe lnstagram - de pretutindeni vă privesc bebeluşi zâmbitori, îmbujoraţi, adorabili, mereu bine dispuşi, curaţi şi aranjaţi, împreună cu părinţi nu mai puţin fericiţi. Nu prea dai de fotografii de-ale mamelor şi taţilor istoviţi de continuu nesomn, buimăciţi de plânsul copilului, cu bebeluşi mucoşi şi mofturoşi. Insă nopţile nedormite, diareea, erupţia dentară, oboseala, neliniştile, grija şi atenţia permanentă reprezintă viaţa de toate zilele a familiilor cu sugari... Omul poate să nu fie pregătit din punct de vedere emoţional pentru aşa ceva, căci se aşteptase să primească, dar trebuie să ofere. Calitatea de părinte nu este nici ţel, nici stare, ci un proces ce necesită foarte multe resurse. Până când tata şi mama nu se vor despărţi de iluziile lor, până când nu-şi vor schimba poziţia infantilă cu una matură, le va fi foarte greu. Este mai simplu, desigur, să dea vina pe copil, spunând că el „tot timpul vrea ceva" sau să înceapă să se învinovăţească unul pe celălalt de indolenţă. Dar în acest fel se ajunge foarte repede în impas.

Faptul că un copil tot timpul vrea ceva şi are nevoie de atenţie este un lucru normal! Obiectiv vorbind, el are multe nevoi pentru a putea trăi şi a se dezvolta, dar tot din punct de vedere obiectiv, deocamdată el nu poate nimic de unul singur, ci depinde în totalitate de adulţi. Desigur, în această situaţie avem de-a face cu o oboseală sănătoasă a părinţilor. Taţii şi mamele infantili îl învinuiesc pe copil, iar personalităţile mature (ele există, nu sunt nişte personaje din basme!) spun: „Noi nu am dormit suficient sau nu ne-am calculat puterile, de aceea nu ne simţim bine, ar trebui să luăm un moment de respiro". Ei caută cauze şi soluţii în ei înşişi.

Dacă bărbatul şi femeia sunt pregătiţi să devină părinţi, ţelul lor pe termen lung este de a-şi realiza paternitatea şi maternitatea, creându-i copilului toate condiţiile necesare pentru dezvoltarea lui fizică şi psihologică: grijă, îngrijire, atenţie + timp, acceptare necondiţionată şi imparţială şi altele.

Cateodată, tatăl şi mama au funcţii principial diferite, părinţii se completează unul pe celălalt, dar nu pot fi interschimbabili".

Tatăl creează condiţiile sigure pentru viaţă, păzeşte graniţele fizice şi psihologice ale familiei şi răspunde pentru dezvoltarea copilului: pentru obiectiv (ce-i de făcut?), pentru control (cum să facă?), pentru rost (de ce să facă?) şi pentru valoare (de dragul cui să facă?). Tatăl îşi învaţă odrasla din fragedă copilărie să acţioneze, să ia decizii, să facă alegeri, si găsească, să creeze, să folosească cele mai diferite esurse. In acelaşi timp, mama, în condiţiile de siguranţă create de tată, satisface toate nevoile fizice şi emoţionale ale micuţului, are grijă de starea lui de bine şi de dispoziţia lui, iar pe măsura maturizării copilului, îi altoieşte deprinderea de a-şi purta de grijă, începând cu lucrurile elementare - mâncatul cu linguriţa, mersul la toaletă - şi trecând treptat la cele mai dificile, bunăoară, îl învaţă să-şi regleze starea emoţională, observându-şi reacţiile emoţionale şi exprimându-le potrivit situaţiei.

Cu trecerea fiecărui an din viaţa copilului, obiectivele părinţilor se schimbă, se complică, devin din ce n ce mai interesante. Cu siguranţă, ei nu se pot plictisi. Bineînţeles, aceste roluri noi nu sunt însuşite de soţi dintr-odată. Mai mult decât atât, unul dintre soţi poate să „intre în rol" mai repede decât celălalt. Se intâmplă ca pentru unul rolul de părinte să fie plăcut firesc, pe când celălalt se va chinui şi nu va putea nicicum să se adapteze la toate funcţiile, sarcinile şi rsponsabilitaţile ce tăbărâsc „deodată" asupra lui.

Fragment din cartea "Calea familiei", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Calea familiei"

 

• Cresterea copiilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
  Publicat in : Viata de familie
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
  Publicat in : Religie
• Copiii, la poporul evreu
  Publicat in : Iudaism

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: