Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Luceafărul cel căzut". De aceea Domnul ne spune: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer" (Luca 10,18). Este începătorul şi conducătorul cetei îngerilor căzuţi din cer, atunci când au voit să apostazieze de la voia dumnezeiască. Atunci în mod automat au fost zdrobiţi şi au căzut din demnitatea şi din locul lor. Ei au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului lor. Au devenit monştri îngrozitori, fie şi numai pomenirea lor fiind respingătoare. Nu există în ipostasul lor diavolesc nimic bun, nimic frumos, nimic drept, nimic cinstit, nimic raţional, nimic adevărat.

Diavolul, cel ce altădată era purtător al luminii dreptăţii, al iubirii şi al sfinţeniei, s-a transformat deodată - prin răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu - în unealta absolută a întunericului, a urii, a minciunii, a întregului rău şi a celor ce contribuie la dezastrul stricăciunii şi al morţii. Acesta a devenit şi va rămâne totdeauna întuneric, minciună şi pierzanie, chiar cu un anume scop vădit - împotrivirea faţă de tot ce aparţine lui Dumnezeu şi faţă de tot ce Dumnezeu proniază, în special pe om. A devenit - şi va rămâne pentru totdeauna - moştenitorul morţii şi locuitorul iadului, cu principalul scop de a înşela şi de a atrage de partea sa pe cât mai mulţi cu putinţă.

Principala ţintă urmărită de diavol este omul, care păşeşte pe calea unirii cu Dumnezeu. Diavolul nu suportă să-l vadă că urcă mai sus de demnitatea cea dintâi, pe care a avut-o înainte de cădere, şi din această pricină aruncă asupra lui săgeţile sale cele mai turbate. A devenit şi a rămas după intenţie ucigaş de oameni.

In calitate de minciună, viclenie şi răutate, diavolul nu se înfăţişează în chip vădit. Doar prin sugestii el întărâtă mintea şi simţurile prin pretexte viclene, pentru ca să înşele gândirea şi voinţa, să atragă spre consimţire opinia şi astfel să-şi împingă victima totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi prin sentimente. Vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. Din această pricină el întărâtă simţurile prin pretexte aparent bune şi astfel fură mai uşor consimţământul omului. Vedeţi, el ne pune înainte necesitatea biologică. Aceasta se întâmplă şi în lumea trupească, şi în cea sufletească.

Dacă omul este slobod de patimi şi de obişnuinţele rele, cu uşurinţă se izbăveşte de lupta şi de uneltirea diavolească. Dacă, însă, este prizonier al obiceiurilor viclene, lupta este dură şi plină de agonie. Negreşit, împotrivirea noastră, care are drept fundament scopul existenţei noastre şi al poruncilor dumnezeieşti devine cu putinţă (realizabilă) prin alianţa cu harul, care coexistă împreună cu noi.

Indemnul apostolic: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi" (lacov 4,7), este adevărat şi sigur.

Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău" (Ecclesiastul 10,4). Diavolul nu are stăpânire directă sau în chip simţit ca să-l ispitească pe om.

Provoacă doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul cugetării, şi plin noţiuni (idei), prin intermediul minţii. Atunci omul singur hotărăşte să primească provocarea (atacul) sau să o respingă. Acesta este principalul mod al celui viclean de a intra în legătură cu omul. De acum continuarea depinde de voinţa omului. Fie să se supună, fie să se împotrivească.

Cel mai direct mod de apărare şi de împotrivire al nostru este dumnezeiasca chemare (rugăciunea) şi aducerea aminte de scopul şi de propăşirea noastră. Pilda Domnului nostru, atunci când S-a aflat în pustie, ne-a trasat modul practic de luptă împotriva vrăj-maşului, precum şi cele care contribuie la realizarea acestuia.

Diavolul nu are capacitatea înainte-vederii, nici nu cunoaşte ce gândeşte omul. El deduce din mişcările simţirilor şi întărâtă în chip analog mădularele şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Atunci când vede că dispoziţia sufletului înclină spre imaginea lucrului sau a înţelesului, prin care a atacat (învăluit) închipuirea, înţelege că la aceasta sunt dorinţa şi intenţia omului şi aduce pricinile potrivite pentru a-şi supune victima.

In ceea ce priveşte firea sa, diavolul este asemenea cu firea minţii omeneşti. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăielnic, neschimbabil în viclenie şi răutate. Se schimbă şi se transformă imediat în diferite figuri şi forme, dacă aceasta ajută scopului său viclean. Se deplasează totdeauna foarte rapid în orice loc şi se foloseşte de orice mijloc cu scopul principal de a împiedica voia dumnezeiască.

Gheronda losif Vatopedinul
Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos"

 

• Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
  Publicat in : Pictura
• Diavolul, din furnica ajunge leu
  Publicat in : Pilda zilei
• Poate fi injurat diavolul ?
  Publicat in : Editoriale
• Pact cu diavolul?
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: