Cum aşa? Dar de ce nu am putea merge din urcare în urcare? Da, e posibil aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Siluan ne povăţuieşte să coborâm în iadul cel mai de jos, dar să nu deznădăjduim. De ce? Pentru că din locul cel mai de jos, de unde te afli, vine slava lui Dumnezeu şi te urcă până acolo unde tu nici nu te-ai gândit.
În primul rând, trebuie să precizăm faptul că principiile şi legile după care funcţionează lumea duhovnicească, spirituală sunt complet diferite şi uneori contrare celor după care este guvernată lumea laică. De pildă, astăzi, oamenii vor să obţină fericirea cât mai uşor posibil, prin comoditate şi în afara moralităţii, în timp ce, oamenii duhovniceşti nu concep fericirea în afara moralităţii şi fără un aport personal, fără osteneală.
În aceeaşi ordine de idei, lumea modernă îl îndeamnă pe om să acumuleze cât mai multă informaţie, cât mai multe cunoştinţe, în cât mai multe domenii de activitate. Peste tot se cere facultate, masterat, doctorat, încă mai multe facultăţi şi mai multe doctorate, dacă se poate. În timp ce, în sfera duhovnicească, se acţionează, paradoxal, în sens contrar, adică acela al golirii minţii de informaţiile acumulate nefolositoare, cu scopul de a face loc lui Dumnezeu. În momentul de faţă, din punct de vedere duhovnicesc, putem afirma faptul că există un duh al modernităţii care îşi naşte fiii, aşa cum există un Dumnezeu ai căror fii suntem noi creştinii. Nu că nu ar fi bună modernitatea, ci faptul că prin aceasta se urmăreşte distrugerea a ceea ce, de fapt, Dumnezeu a făcut şi a spus că este Bine. O lume fără Dumnezeu. În această lume haotică dezlănţuită, o lume a schimbărilor, a incertitudinilor, a insecurităţii, a secularizării şi globalizării, practic, vor exista creştinii şi ceilalţi, poporul modernităţii, în aşteptarea Apocalipsei.
În al doilea rând, trăirea credinţei creştine ortodoxe autentice ne învaţă faptul că nimic nu poate modela mai bine sufletul unui creştin în afară de smerenie. Viaţa creştină ortodoxă autentică este o continuă smerenie, învăţându-l pe om faptul că e mai bine să se smerească el, ca să nu-l smerească Dumnezeu. Nu poţi să fii mândru şi să aduci laude lui Dumnezeu! De voieşti să aduci laude lui Dumnezeu este necesară smerenia şi să te laşi defăimat de alţii. Să te cobori sub toţi de voieşti a-L slăvi pe Dumnezeu. Cu cât te vei smeri mai mult în ochii Lui, şi vei voi a fi socotit netrebnic de alţii şi a se întoarce toţi de la tine ca de la un lucru urât, cu atât mai mult te va primi şi se va uni strâns cu tine şi cu mai multă iubire. Chiar dacă suferi în silă defăimările străduieşte-te, cât de mult poţi, a nu arăta niciun semn de nemulţumire. Mai mult, încearcă să mulţumeşti celor ce te-au defăimat totdeauna.
Mai mult decât aceasta, Sfinţii Părinti ne povăţuiesc că atunci când suntem tot timpul lăudaţi, ceva este în neregulă şi că trebuie să ne mâhnim. Un părinte bătrân este întrebat: "De ce eşti supărat, Avva?” „Pentru faptul că nu am mai primit nicio vorbire de rău, nicio suferinţă, nicio ispită, semn că Dumnezeu nu mă mai cercetează. Din acest motiv sunt posomorât.”
În al treilea rând, tradiţia creştină susţine faptul că omul este bine să se cunoască pe sine, aceasta fiind o dovadă a înţelepciunii. Vorbind despre cunoaşterea de sine, este imposibil să nu ne amintim că socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” jalonează încă în mod esenţial drumul înţelepciunii. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”, aşa cum ne descoperă Sf. Isaac Sirul. De fapt, însăşi tensiunea lăuntrică pe drumul ieşirii din dependenţă nu se poate menţine în afara acestei cunoaşteri. Ieşirea din dependenţa patimilor presupune: „Să ieşim din lume [...], ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pustnicul, ca să cunoaştem cele în care suntem”. În povestirea Micul Prinț a lui Antoine de Saint-Exupery, un rege singuratic spune uimitoarele cuvinte: „Atunci te vei judeca pe tine însuți.
Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuți decât să judeci pe altul. Dacă reușești să te judeci bine, înseamnă că ești cu adevărat înțelept.” Ce înseamnă, de fapt, să te cunoşti pe tine? În cunoaşterea de sine, se ascunde, de fapt, esenţa credinţei creştine autentice: coborârea omului sub toată zidirea lui Dumnezeu. Aceasta este cheia de descifrare a sensului vieţii creştine, de înţelegere a principiilor existenţiale ale omului, a universului, a întregii lumi. Creştinul să se coboare sub toată zidirea lui Dumnezeu, adică nu numai semenilor, ci oricărei vietăţi pământeşti şi chiar unei furnici să dea întâietate.
Cunoaşterea de sine înseamnă aflarea neputinţei proprii şi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune şi smerenie; de asemenea, înseamnă cunoaşterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. O dată ce omul a conştientizat starea în care se află, stare căzută şi depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe calea crucii şi a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acelaşi timp, va cere cu insistenţă ajutor, pentru că îşi dă seama de slăbiciunea forţelor proprii. Omul nu vrea să înţeleagă că natura este modelul permanent pentru fiinţa umană. Omul doreşte să dezvolte o minte specială şi uneori chiar o minte diabolică. El uită cel mai simplu lucru - să privească şi să înţeleagă natura şi universul. Omul nu mai este pe Cale. Calea înseamnă să te înţelegi, să te cunoşti. Calea perfecţiunii este cunoaşterea, iar cheia succesului este măsura în toate lucrurile.
Omul care îşi plânge păcatele în fiecare zi, care moare şi înviază zilnic, care ştie să se bucure de lucrurile cele mici şi fără importanţă, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, unul ca acesta se cunoaşte pe sine şi a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină. În această idee, coborârea înseamnă, de fapt, urcare.
Doamne, ajuta!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.