Din punct de vedere planimetric, compoziţia aceasta reprezintă o combinaţie între un cerc şi două drepte care formează prin intersectare o cruce. Aceste două forme simple, cu simbolistica lor expresivă, întruchipează ideea subiectului.
Forma de bază a construcţiei compoziţionale este cercul. Figura lui Hristos - care este centrală atât compoziţional, cât şi ca subiect -, descriind un semicerc, marchează tempoul (moderato), ritmul şi direcţia mişcării circulare. Figura lui Hristos are aceeaşi importanţă pe care o are muzical cantus firmus. Mişcarea se desfăşoară în semicerc.
Figura lui Iosif din Arimateia, aflată deasupra lui Hristos, aproape că repetă ritmic aceeaşi curbă ca figura Lui, accentuând şi subliniind astfel linia mişcării principale.
Personajul feminin din dreapta lui Hristos -Măria Magdalena -, deşi are o dinamică mai puţin intensă (adagio), reiterează curbura primelor două figuri, şi, ipsofacto, destinde treptat mişcarea circulară, care slăbeşte pe măsura apropierii de periferia cercului. Ultima figură din dreapta este deja în afara cercului şi, prin mişcarea sa reţinută (andantino), exprimată doar prin înclinarea capului, înfăţişează în mod reuşit motivul ritmic al trecerii de la mişcarea semicirculară bruscă a figurii centrale către forma statică şi verticală a construcţiei sub formă de turn din planul secund. Cele două figuri din turn, aflate la extrema dreaptă, formează trei tacturi ale mişcării ritmice, care slăbeşte treptat pe măsura îndepărtării în adâncime. Simetrie faţă de aceste trei tacturi prezintă ritmul părţii stângi a icoanei (cele două figuri din extrema stângă şi turnul).
Mişcarea este deosebit de încordată în partea dreaptă a cercului, întrucât ea repetă linia cea mai expresivă şi mai dinamică a figurii centrale, care este cea a lui Hristos.
Partea stângă a cercului, după cezura spaţială formată între lemnul vertical al crucii şi figura Maicii Domnului, dă naştere unei mişcări în sens opus. Anume cezura aceasta dă posibilitatea echilibrării celor două părţi ale cercului. Mişcarea este marcată în partea stângă a cercului doar prin aplecarea capului Maicii Domnului şi decurge într-o formă foarte reţinută {adagio). Nemişcarea aproape totală a figurii Maicii Domnului se explică prin faptul că ea primeşte trupul coborât a lui Hristos şi, ca urmare, reprezintă reazemul forţei care vine din sus, de la dreapta la stânga. Două rânduri de figuri - unele care primesc trupul şi altele ce îl dau - formează două tipuri de curbe, ce sunt opuse ca direcţie a mişcării şi alcătuiesc împreună cercul A. Cele două figuri încovoiate din partea de jos (Nicodim şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu) descriu şi ele un cerc mai mic - a, strâns împletit într-un singur tot compoziţional cu cercul A. Acest două cercuri, A şi a, alcătuiesc cercul B. Unitatea organică a tuturor celor trei cercuri este atât de solidă încât lanţul pe care îl alcătuiesc ele s-ar destrăma prin eliminarea unuia dintre ele. Prin excluderea din compoziţie a cercului mic a, cercul mare B, a cărui coeziune este realizată de cercul mic ca de o parte componentă a sa, ar rămâne lipsit de închidere.
Cercul de jos a şi cel median A se situează în două planuri spaţial distincte. Cuplul de personaje încovoiate de la baza crucii constituie prim-planul faţă de spectator. Cele trei figuri care stau în picioare în preajma crucii formează planul secund, uşor retras în adâncime. Legătura dintre aceste două planuri o face figura lui Hristos, care reprezintă un fel de punte aruncată peste spaţiul care separă cele două planuri. Acest fapt arată cu prisosinţă că profunzimea spaţială este aici prezentă. Problema aceasta nu este însă rezolvată perspectival, ci printr-o metodă compoziţională particulară. Cele două figuri de la extremităţi, situate de-o parte şi de alta a cercului A, se află într-un al treilea plan din punct de vedere spaţial. Iconarul a avut nevoie de această soluţie pentru a crea rezolvarea ritmică treptată a mişcării expresive pe care o marchează figura lui Hristos. E o mişcare care descreşte treptat, devenind abia perceptibilă în figurile de la margini pentru a dispărea cu totul în formele arhitecturale ale turnurilor. Tocmai datorită celor două figuri laterale din planul al treilea trecerea de la mişcarea semicirculară la nemişcarea formelor arhitecturale din planul al patrulea este gradată şi lipsită de salturi.
In pictura occidentală a secolului al XV-lea, compoziţiile, de regulă, se dezvoltă frontal, în prezenţa spaţiului perspectival construit în adâncime. Compoziţia „Coborârea de pe cruce" este articulată pe calea unei serii de planuri dispuse în adâncime, şi în acest sens poate fi comparată cu cele mai avansate realizări ale veacului al XV-lea din arta plastică, spulberând în acelaşi timp prejudecata despre iconografie ca formă exclusiv plană.
Expresia ritmică a celor două cercuri A şi a este elaborată pe principiul contrapunctului. Dacă în cercul A tempoul alert şi ritmul complex al mişcării este dat în partea dreaptă, în cercul mic a este construită în tempo expresiv partea din stânga. Figura stângă a cercului mic este mai tensionată prin curba sa, care descrie un semicerc, decât figura dreaptă a aceluiaşi cerc, care formează un unghi din două drepte: verticala spinării şi orizontala piciorului. Mişcarea în cercul A merge de la dreapta la stânga, pe când în cercul a- în sens invers.
Raportul proporţional al celor trei cercuri se supune principiului „secţiunii de aur". Cercul comun B se raportează la cercul mare A la fel cum cercul mare A se raportează la cel mic a. Corelaţiile dintre părţile compoziţiei alcătuiesc următoarea proporţie: B: A = A: a.
Structura compoziţională a operei date poate fi definită ca rondel. Particularitatea rondelului constă în revenirea temei şi legătura circulară dintre părţile distincte ale întregului, însuşire pe care o prezintă şi corelaţia dintre cele trei cercuri. Trăsăturile stilului imitativ sunt de asemenea proprii rondelului. In caracterul repetitiv al semicercurilor pe care le formează trupul lui Hristos, figurile lui Iosif şi Măriei Magdalena, se poate vedea un refren tipic pentru forma poetică a rondelului.
Coloritul este construit pe culori saturate. Gama lui este sonoră şi intensă. Ea oferă acorduri de chinovar cu verde, de ocru cu alburi, de albastru cu brun-închis, uluind prin curajul şi muzicalitatea acestor alăturări. Melodia cromatică este în gamă majoră, fapt caracteristic pentru icoana novgorodeană, pe care o exemplifică această icoană.
Nikolai M. Tarabukin
Sensul icoanei, Editura Sophia
Cumpara cartea "Sensul icoanei"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.