Moartea si ingroparea lui Hristos

Episodul cu talharul cel bun, consemnat numai de Sfantul Luca, pe care evanghelistul l-a salvat de la uitare, pastrandu-ne astfel una din paginile cele mai miscatoare din viata Mantuitorului, pune din nou in lumina virtutea crucii de a-i deosebi pe inchinatorii lui Hristos de apostati.

Pe cand Domnul patimea pentru noi toti, nu Il batjocoreau numai arhiereii si carturarii, ci si unul dintre talhari, care se afla in aceeasi osanda cu El si indura aceleasi chinuri. Acesta Il hulea sfidandu-L: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi." (Luca 23, 39).

Talharul se afla pe linia adoptata constant de conducatorii evrei, care, desi tagaduiau ca Iisus ar fi Mesia, asteptau totusi o minune din partea Lui. El se indoieste de puterea Lui Hristos si il priveste cu ura si, cu toate acestea, Il indeamna sa savarseasca miracolul care, crede el, i-ar salva pe toti trei. Dar pentru asemenea oameni nu se vor face niciodata minuni.

Este infricosator de constatat cum, pana in ultima clipa si avand de infruntat o moarte atat de cumplita, un suflet poate ramane invartosat si insensibil la suferinta semenului. In timp ce sangele lui Hristos se varsa pentru mantuirea tuturor oamenilor, cel care se afla in preajma Sa si sufera alaturi de El Il sfideaza, lipsindu-se astfel de iertarea pe care ar putea-o dobandi chiar in acea ultima clipa. Este tragedia atator muribunzi care mor departe de Dumnezeu, fiindca singuri s-au exclus din comuniunea cu Divinitatea.

Celalalt talhar insa, infricosat de indrazneala sotului sau, il cearta: "Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre. Acesta insa n-a facut nici un rau." (23, 40-41).

Ceea ce impresioneaza in primul rand in cuvintele acestui om, care desigur se facuse vinovat de pacate grele, este smerenia. El nu este un razvratit care invinovateste cerul pentru suferintele indurate, ci dimpotriva, are constiinta vinii sale si a faptului ca ispaseste pentru ea, fiind deci impacat cu moartea sa. Totodata insa, talharul a mai inteles ca Cel ce Se afla alaturi de el, in aceeasi osanda, este nevinovat si ca deci intre Iisus si cei doi tovarasi de suferinta este o prapastie: acestia primesc plata pentru cele faptuite, pe cand Hristos este dat mortii fara sa-I fi fost gasita vreo vina.

Pocainta de care da dovada talharul cel bun topeste pacatul care ii invartosa inima, iar mila aratata de el fata de Iisus face ca harul sa se pogoare asupra lui si sa-i deschida ochii mintii. Atunci, intr-un elan nestavilit, care porneste din adancurile fiintei sale, talharul Il roaga pe Domnul: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta" (23, 42).

Se pare ca el cunostea ceva din invatatura lui Iisus: de aceea Ii cere sa-l pomeneasca in Imparatia Sa. Este semnificativ si faptul ca I se adreseaza cu apelativul de Domn si ca - si acesta este inca un merit al talharului - el nu Ii cere lui Iisus sa-i usureze calvarul sau sa-I scape de supliciu, ci doar sa-I pomeneasca in Imparatia Sa, adica in lumea de dincolo.

Mai trebuie observat ca, spre deosebire de farisei si de atatia dintre dusmanii lui Hristos, talharul cel bun nu fusese martor la nici o minune, Domnul nu ii graise nici un cuvant si totusi, doar privind la Iisus rastignit, a crezut in El si in puterea Sa lucratoare si dincolo de hotarul acestei lumi.

Prin marturisirea sa, talharul cel bun - trecut de Biserica in randul sfintilor sub numele de Dismas - s-a aratat a fi ultimul suflet dobandit de Hristos inainte de a birui moartea. Cutremurat de credinta acestui om, care I se daruia pe pragul vesniciei, Iisus ii spuse: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (23, 43).

Singura data cand Iisus a rostit cuvantul "rai" a fost - dupa cum remarca un predicator dominican, cu prilejul mortii lui Malraux - pe cruce, pentru un talhar.

In clipa in care agoniza, umilit, hulit si lipsit pana si de camasa pentru care ostasii aruncau sorti, Hristos ii daruieste aceluia care a crezut in El viata vesnica. Cuvintele Sale Il descopera din nou ca pe Dumnezeul care are putinta sa deschida portile cerului. Pentru El nu exista nici trecut si nici viitor, ci un vesnic prezent: "Astazi vei fi cu Mine in rai". Raiul mentionat acum de Iisus se identifica cu Imparatia Fiului, care, prin moartea pe cruce a Acestuia, va inceta sa mai fie o simpla virtualitate, devenind o realitate accesibila tuturor dreptilor.

In urma caderii lui Adam, omul fusese izgonit din rai - heruvimii pazeau cu sabie de foc poarta raiului - aflandu-se deci despartit de Creator printr-un abis. Ceea ce ii fagaduieste acum Hristos talharului celui bun este posibilitatea de a reveni in comuniune cu Divinitatea, de a preface moartea intr-o beatitudine fara de sfarsit. Pana atunci moartea reprezenta un somn vesnic, vecin cu non-existenta, din pricina departarii de Dumnezeu.

Talharul cel bun va intra primul in Imparatia Fiului, luminata de revarsarea continua a energiilor divine, deoarece, in cel din urma ceas al vietii pamantesti a lui Iisus, a crezut in El si in puterea Sa. Hristos Se descopera deci ca stapan peste moarte si viata, peste timp si vesnicie. Nimeni nu a mai facut vreodata o asemenea fagaduiala. Dupa cum sublinia Sfantul Chiril al Ierusalimului, talharul intra in rai inaintea lui Avraam si a lui Moise, caci ei vor fi eliberati din imparatia umbrelor abia dupa coborarea la iad a lui Hristos.

Cei doi talhari care isi dau sufletul in preajma lui Iisus intruchipeaza cele doua modalitati ale mortii, ce se vor perpetua peste veacuri. Talharul cel razvratit, coplesit de singuratate, intampina moartea cu sufletul intunecat si lipsit de ajutor din partea lui Iisus. El se exclude de buna voie de la mantuirea care se implineste sub ochii lui, caci fiecare picatura de sange a lui Hristos ce se prelinge pe pamant sterge cate o faradelege de-a noastra si ne izbaveste de pedeapsa.

De-o parte si de alta a crucii lui Hristos se implinesc deci simultan doua destine diametral opuse, datorita liberei optiuni a celor doi osanditi: unul se pierde si altul se mantuieste. Soarta tragica a talharului care refuza sa se pocaiasca si ramane cu inima impietrita pana in ultima clipa arata ca jertfa rascumparatoare a lui Hristos nu mantuieste pe oricine, fara distinctie.

Toti sunt chemati la mantuire, chiar cei impovarati cu cele mai cumplite pacate, dar pentru a fi vrednici de aceasta trebuie ca ei sa creada in Hristos si in puterea izbavitoare a jertfei Sale. Sangele Sau sterge orice raradelege, cu conditia ca omul sa creada in virtutea salvatoare a crucii. Poate tocmai pentru aceasta ultimul convertit a fost un talhar, adica un om ce savarsise crime, spre a se pune mai bine in lumina puterea jertfei de pe Golgota, prin care s-au iertat toate nelegiuirile. Insa pentru cei care o ignora sau o neaga, jertfa lui Hristos ramane nelucratoare. De aceea crucea desparte si osebeste pe cei alesi de cei pierduti.

La picioarele crucii se aflau - spune Sfantul Ioan - Maica lui Iisus si "sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena" (19, 25). Aceea despre care evanghelistul spune ca era sora Maicii Domnului pare sa fi fost vara acesteia, caci stim ca la evrei termenii "sora" si "frate" se aplicau verilor si altor rude apropiate.

Maria lui Cleopa era si ea inrudita cu Maica Domnului, caci Hegesip afirma ca Cleopa ar fi fost fratele dreptului Iosif. Fiii Mariei, pomeniti atat de Matei cat si de Marcu (Matei 13, 55; Marcu 6, 3), erau Iacov zis "cel mic" si Iosif, sau Iosie, rudele apropiate ale lui Iisus.

Alaturi de sfintele femei, care nu Il parasisera pe Domnul in ceasul de restriste, mai statea si "ucenicul pe care il iubea Hristos". Cat de dulce suna aceste cuvinte si cata smerenie presupun ele, caci Srantul Ioan nu vrea sa-si dea in vileag propriul nume! Si totusi, de sub aceasta discreta caracterizare, ce revine in repetate randuri, razbate recunostinta nemarginita a aceluia care a simtit revarsandu-se asupra lui iubirea calda a Domnului sau.

Vazandu-l deci pe "ucenicul iubit" alaturi de Sranta Sa Maica, Iisus ii spuse Mariei: "Femeie, iata fiul tau!" (Ioan 19, 26), iar catre Ioan grai: "Iata mama ta!" (19, 27), si din acel ceas - precizeaza evanghelistul - "ucenicul a luat-o la sine". In pragul mortii, Domnul o incredinteaza pe Sfanta Fecioara apostolului care I-a fost cel mai apropiat.

In acest gest, ca de altfel in toate episoadele evanghelice, este vizibila o interferenta de planuri si el pune in lumina atat grija lui Iisus pentru sfanta Sa Maica, pe care doreste sa o stie ocrotita de ucenicul ramas credincios pana in ultima clipa, cat si o semnificatie de ordin mai adanc.

Cuvintele lui Iisus scot in evidenta in primul rand cat de gresita a fost parerea acelor exegeti care au sustinut ca Maica Domnului ar mai fi avut si alti fii, aceia pe care evanghelistii ii numesc fratii Domnului. Este limpede ca, daca Iisus nu ar fi fost singurul ei fiu, fapt ce ar infirma invatatura Bisericii cu privire la pururea fecioria Sfintei Maici, El nu S-ar fi gandit sa o incredinteze lui Ioan, chemat sa-i tina loc de fiu.

De la Origen incoace se obisnuieste sa se vada in apostolul Ioan ocrotitorul tuturor acelora care, datorita iubirii lor fata de Hristos, pot fi socotiti fratii Sai si deci fiii spirituali ai Maicii Domnului. Dupa Inviere, Domnul ii va spune Mariei Magdalena: "Mergi la fratii Mei si le spune" (Ioan 20, 17). Apostolii sunt deci numiti frati. Frati ai lui Iisus vor fi, de asemenea, toti cei ce vor crede in El si se vor impartasi de darul Sfantului Duh.

Din faptul ca Maica Fecioara a fost consacrata Maica a ucenicului neprihanit s-ar putea trage si concluzia ca Sfanta Fecioara va deveni Maica unei noi umanitati, purificate de pacat si regenerate prin har. Prin curatia fiintei si a vietii Sale, Maica este parga unui nou chip de om, iluminat de har si chemat sa intre in Imparatie.

De altfel, la sfarsitul vietii sale pamantesti, Sfanta Fecioara se va inalta cu preacuratul ei trup la cer, biruind astfel moartea, care nu a avut nici o putere asupra sa tocmai pentru ca era neprihanita. Ea ne apare drept capetenia omenirii, renascute pentru o viata mai presus de fire.

Dar deocamdata, la picioarele crucii, Sfanta Fecioara traieste implinirea profetiei dreptului Simeon, asistand la moartea cumplita a singurului ei fiu. Evanghelistii nu noteaza nici un cuvant rostit de ea in aceasta dramatica imprejurare, nici un suspin, nici un geamat. Maria participa la Jertfa de pe Golgota intr-o desavarsita resemnare: ea tace si se roaga.

Un imn al Bisericii ortodoxe ii atribuie Sfintei Maici cuvintele: "Mare taina vad, insa ma inchin Patimilor Tale care de buna voie ai rabdat". Ele sunt desigur plasmuite de poetul liturgic, dar oglindesc starea de spirit a Mariei, care, ca si odinioara la primirea soliei ingerului, se pleaca la voia Tatalui si indura fara sa carteasca cea mai srasietoare suferinta.

Mieluseaua priveste - dupa cum se canta in Prohod - pe Mielul sau injunghiat si totusi ea nu se razvrateste, nu striga si nu face nici un gest care sa denote o pierdere a stapanirii de sine. Intocmai ca si Fiul ei, Maica Domnului sufera in tacere si asista la Patimile Lui cu rabdare si smerenie.

Biserica romano-catolica a mers prea departe atunci cand a socotit-o partasa, alaturi de Hristos, la lucrarea de rascumparare a omului, lucrare proprie numai Dumnezeului intrupat. Sfanta Sa Maica va fi insa pururea mijlocitoare pentru tot neamul omenesc inaintea Fiului ei, iar la Judecata din urma tot ea va cere indurare pentru pacatele noastre.

Astfel, la picioarele crucii, unde se desavarseste ascultarea Mariei, ea devine cu adevarat Maica si ocrotitoare a acelora care vor crede in Hristos, precum si mangaietoare a tuturor celor obiditi si napastuiti.

In ceasul al noualea, adica la orele 3, dupa modul nostru de a socoti timpul, Iisus striga cu glas mare, asa cum noteaza atat Matei cat si Marcu: "Eli, Eli, lama sabahtani?" adica: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27, 46; Marcu 15, 34).

Aceste cuvinte au fost gresit intelese inca din clipa cand El le-a rostit, caci unii dintre cei de fata au crezut ca il striga pe profetul Ilie si au gasit astfel din nou prilej sa-si arate lipsa de suflet: "Lasa, sa vedem daca vine Ilie sa-L mantuiasca" (Matei 27, 49). Ulterior, critica rationalista a vazut in ele dovada ca, in ceasul mortii, Hristos S-a simtit parasit de Dumnezeu si a murit scotand un strigat de deznadejde.

Cuvintele rostite de Domnul constituie primul verset din Psalmul 21, poate cel mai mesianic dintre toti psalmii, intrucat descrie cu o precizie uimitoare suferintele Unsului. Acest psalm rezuma, intr-o viziune anticipatoare, principalele momente ale Patimilor, din care nu lipseste nici jocul macabru al soldatilor in vederea dobandirii camasii fara cusatura. Rostindu-l in ultimul ceas al vietii Sale, Iisus atesta dinaintea tuturor ca El este "omul suferintelor" intrezarit cu veacuri in urma de psalmist.

Psalmul mai sus citat se incheie cu viziunea profetica a instaurarii Imparatiei mesianice: "Isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului. Si se vor inchina inaintea Lui toate semintiile neamurilor. Ca a Domnului este imparatia si El stapaneste peste neamuri" (Ps, 21, 31-33).

Acest final constituie una din paginile cele mai luminoase din Scriptura vetero-testamentara. Alegand psalmul respectiv pentru a-l recita pe cruce, Iisus a voit sa sublinieze deci ca El Se identifica cu Mesia cel asteptat, chemat sa biruiasca prin suferinta, iar nu prin putere, si totodata sa reaminteasca faptul ca toate neamurile vor fi chemate sa intre in Imparatia harului.

Versetele citate sugereaza o adevarata apoteoza, dar slabiciunea fizica nu I-a mai ingaduit lui Iisus sa rosteasca intregul psalm, si atunci primele cuvinte au continuat sa sune pentru multi ca un strigat de deznadejde, desi ele constituiau de fapt inceputul unui imn de biruinta.

Ioan mai cconsemneaza inca o dorinta a lui Iisus, pe care evanghelistul socoteste ca Domnul a exprimat-o cunoscand "ca toate s-au savarsit acum, ca sa se implineasca Scriptura". Inainte de a-Si da duhul, Hristos spuse: "Mi-e sete" (19, 28). Suferea desigur de setea proprie celor care mor de moarte violenta. Atunci, ostasii pusera in varful unei trestii un burete inmuiat intr-un vas cu otet, ce se afla acolo, si-l dusera la gura lui Iisus.

Este cutremurator gandul ca Celui ce a zidit lumea si a impodobit pamantul cu ape I se refuza o picatura de apa. Fiului lui Dumnezeu, Care a venit in lume spre a astampara setea noastra de absolut si Care ne-a daruit apa datatoare de viata vesnica (Ioan 4, 14), I se da, in loc de apa invioratoare, otet. Si totusi, unii exegeti au vazut in acest gest un act de compasiune din partea ostasilor, care poate nu aveau la indemana apa proaspata. Chiar daca intentia lor a fost buna, faptul ramane, subliniind o data in plus caracterul infricosator al Patimilor lui Iisus.

Sorbind ultima picatura de otet, ce-I fusese oferit in locul apei mult asteptate, Hristos a golit pana la fund paharul suferintelor, aflandu-Se astfel pregatit pentru intampinarea mortii. De aceea, dupa ce bau otetul spuse: "Savarsitu-s-a!" (Ioan 19, 30) si, potrivit versiunii lui Ioan, plecandu-Si capul, Isi dadu duhul.

Ucenicul iubit nu aminteste strigatul scos de Iisus in ultima clipa si nici cuvintele care l-au insotit. Poate pentru ca, scriind la mult timp dupa sinoptici, a retinut in Evanghelia sa indeosebi acele cuvinte ce fusesera omise de ceilalti evanghelisti. Cuvantul ce apare numai la Ioan, "savarsitu-s-a", reprezinta un strigat de implinire, care poate fi corelat cu acela din rugaciunea sacerdotala: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-I fac, l-am savarsit" (Ioan 17, 4).

In Hristos s-au implinit toate profetiile, s-au realizat toate prefigurarile, iar prin Jertfa Sa El a facut posibila plinirea iconomiei divine in vederea rascumpararii omului. Misiunea pe care Dumnezeu I-a incredintat-o si pe care Si-a insusit-o de buna voie, ca o dovada de dragoste jertfelnica fata de Tatal si fata de omul pierdut, Fiul a indeplinit-o pana la capat. De aceea aceste cuvinte, pastrate numai de ucenicul iubit, constituie marturisirea smerita a unei biruinte.

Toti sinopticii noteaza ca "de la ceasul al saselea, s-a facut intuneric peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea" (Matei 27, 45). Inainte ca Fiul lui Dumnezeu sa-Si dea duhul, lumea zidita de El intra intr-un con de umbra, deoarece exista o solidaritate tainica intre creatie si Cel ce a adus-o la existenta.

Pe la ceasul al noualea, Iisus scoate un strigat mare si apoi spune: "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu!" (Luca 23, 46), dupa care Isi da sufletul. Aceste cuvinte, retinute numai de Luca, confirma predarea totala a Fiului in mainle Tatalui. Hristos Se pleaca la voia Parintelui Sau, Caruia Ii incredinteaza propriul suflet.

In Iisus Hristos se indeplineste - afirma teologii protestanti - predarea deplina a omului catre Dumnezeu, renuntarea desavarsita la orice initiativa personala, tinta spre care trebuie sa tinda fiecare crestin adevarat.

Jertfa de pe Golgota constituie limita extrema a supunerii fata de Tatal. Din ultimele cuvinte ale lui Iisus razbate insa si o incredere nemarginita in Parintele ceresc, Care nu L-a parasit niciodata si la Care stie ca Se reintoarce.

Iisus paseste senin in moarte, cunoscand ca aceasta este doar o treapta pe calea revenirii in sanul Sfintei Treimi. El moare perfect lucid, mintea Sa nefiind intunecata din pricina chinurilor indurate, ci tinuta pana in ultima clipa in stare de maxima trezvie, ceea ce a sporit, fara indoiala, intensitatea suferintei.

Insasi pozitia verticala arata ca Iisus a privit moartea in fata, nu doborat de ea, ca ceilalti oameni, ci ridicat in sus pe cruce Mantuitorul nu este pradat de durere, asa cum a infatisat adesea plastica occidentala, ci incordat pana la limita extrema a puterilor, spre a invinge moartea dinlauntrul fiintei Sale.

Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Nasterea Sa dupa trup nu si-a avut originea in satisfacerea placerii trupesti, ca pentru toti oamenii de la Adam incoace. De aceea Sfantul Maxim subliniaza ca Acela care venise pe lume depasind legea pacatului, prin care moartea devenise stapana pe om, nu putea fi supus stricaciunii. Moartea deci, inteleasa ca proces de destramare a firii umane generat de modul de nastere al omului, nu ar fi trebuit sa se atinga de Iisus.

Totusi, umanitatea din El nu fusese inzestrata de la nastere cu atributul nemuririi, asa cum a aratat Leontiu din Bizant. Cuvantul, prin intrupare, Isi asumase firea umana de dupa cadere, sloboda de pacat, dar totusi sortita mortii. Moartea lui Iisus apare, cu toate acestea, drept o moarte nefireasca, o violare a integritatii fiintei Sale, moarte care, patrunzand in plinatatea vietii Lui, a fost cu atat mai chinuitoare.

Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci sufera o moarte violenta, care Il doboara in plina tinerete si vigoare, dar pe care El o acceptase in mod anticipat. De aceea indura moartea in toata grozavia el, moartea prin excelenta.

Dar din pricina ca a smuls din firea umana legea nasterii prin placere si urmarea acesteia, adica osanda mortii, Mantuitorul a schimbat rostul mortii, care din osanda a firii se preface in osanda a pacatului. El nu a murit deci de o moarte naturala, inerenta conditiei umane de dupa cadere, ci de o moarte pe care a preluat-o in mod liber, ea reprezentand plata pentru pacatul cu care a acceptat sa se impovareze. Hristos o primeste tocmai in vederea desfiintarii pacatului. Sfantul Petru spune limpede: "El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii" (I Petru 2, 24).

Spre deosebire de ceilalti oameni, care indura moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului "Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui, El Insusi fiind fara de pacat. Prin moartea Sa, Hristos Ii ofera Tatalui trupul pacatului sortit mortii, care se va preface in trupul sfintit prin har. El face astfel ca si noi toti sa putem apartine in moarte Tatalui".

Moartea Sa se preface in trecere spre Inviere, tocmai pentru ca ea inceteaza a fi osanda pentru pacat si devine mijlocul suprem prin care firea omeneasca se leapada de pacat si in modul acesta trece de la forma ce poarta urmarile pacatului la cea nestricacioasa, sortita vietii vesnice.

Prin moarte, Hristos Se ridica la deplinatatea vietii, deoarece, asa cum subliniaza Evdokimov, iubirea Sa atoatefacatoare nu nimiceste pur si simplu raul si moartea, ci le asuma "prin moarte pe moarte calcand".

Daca Iisus nu ar fi murit, ci ar fi invins moartea din afara, fara sa Si-o insuseasca, nu ar fi biruit-o cu adevarat. El a trebuit sa Se aseze de buna voie dinaintea neantului, intruchipat de moarte, pe care la zidirea lumii il invinsese ca Logos si pe care acum il infrunta ca victima, impovarat cu pacatul universal. Nu trebuie sa se uite ca in aceasta inclestare dintre Hristos si fortele intunericului ipostasul Sau divin tinea in umbra dumnezeirea, pentru ca biruinta sa fie castigata de om, si nu de Dumnezeu.

Bulgakov crede ca in timpul Patimilor a avut loc si o chenoza a Sfantului Duh, datorita careia Iisus nu mai percepea cu aceeasi intensitate odihna Duhului peste omenitatea Sa. Este ceea ce el numeste "extrema chenoza a Fiului, dar si a Duhului".

Totusi, Duhul infierii nu a putut sa-L paraseasca intru totul pe Hristos - comuniunea dintre cele doua Persoane divine este desavarsita - chiar daca pentru omul Iisus prezenta Sa s-a facut atunci mai slab simtita. Ultimele cuvinte ale Domnului: "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu" arata ca desavarsita comuniune treimica nu a putut fi desfacuta nici prin moarte.

Puterea lui Hristos in fata mortii a constat tocmai in certitudinea Sa ca nefiinta nu-L va putea inghiti, dublata de credinta ca nici Tatal si nici Duhul nu-L vor parasi. De aceea, traind moartea cu o luciditate unica si scrutand abisul in ce I se deschidea in fata, nu S-a lasat nici o clipa biruit de vrajmasa neamului omenesc.

Cuvintele adresate talharului dovedesc ca Hristos privea mereu dincolo de pragul mortii si stia ca, desi in acel moment era asaltat de puterile intunericului, continua sa fie stapan peste moarte si peste viata, daruind nemurire aceluia care a crezut in El. In cele din urma, ipostasul Sau divin va da lupta cu nefiinta si o va invinge, dupa ce omul se supusese intru totul mortii.

Prin caderea lui Adam moartea patrunsese in lume, pricinuind despartirea dintre trup si suflet, precum si asezarea sufletelor celor disparuti intr-o zona existentiala unde Dumnezeu era absent. Pana la venirea lui Hristos, moartea insemna deci pentru toti oamenii salasluirea intr-un spatiu spiritual dominat de spiritul cel rau si lipsit de prezenta mangaietoare a Dumnezeirii.

Chiar de aceea era atat de cumplita, ea aducand indepartarea de insusi izvorul vietii si vegetarea la un nivel subexistential. Din acest punct de vedere, imparatia umbrelor din mitologia greaca, la fel ca si seolul biblic, sugera admirabil acea stare de seminefiinta.

Insa din clipa cand Hristos, Care spusese despre Sine: "Eu sunt viata", S-a supus mortii, moartea ce implica despartirea de Tatal, moartea in sine, a fost nimicita. "El face sa patrunda iubirea mai tare decat moartea acolo unde ura, orgoliul, deznadejdea cimenteaza imparatia aceluia care desparte", subliniaza Olivier Clement.

Moartea, care pana atunci insemna prabusire in nefiinta si instrainare de Dumnezeu, devine deci cale spre Tatal, mijloc de a ne uni cu Hristos. Cel ce crede in Hristos nu mai moare de moartea lui Adam, ci de moartea lui Hristos, dar pentru aceasta el trebuie sa se afle intr-o adevarata comuniune cu Domnul si sa participe inca din viata la moartea Lui, spre a putea spune impreuna cu apostolul: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in Mine" (Gal. 2, 20), sau: "Caci voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu" (Col. 3, 3). Toate tainele Bisericii isi primesc puterea sfintitoare tocmai de la moartea lui Hristos, cu care ne unesc, Botezul fiind inceputul sacramental al mortii crestine.

Hristos a invins astfel moartea pentru toti oamenii. In canonul pascal compus de Sfanlul Ioan Damaschin se canta: "Praznuim omorarea mortii". Totodata, indurand chinurile pana la capat fara a carti, Hristos a intarit firea umana in lupta impotriva durerii si a temerii de moarte.

Prin ascultarea si Jertfa Sa, Domnul a restaurat natura omeneasca intinata de pacat si a deschis omului perspectiva unei vieti vesnice in comuniune cu Dumnezeu, precum si pe aceea, mai indepartata, a dobandirii nestricaciunii si deci a infrangerii definitive a mortii.

In acest mod, El a aratat calea pentru toti oamenii, chemati sa treaca prin jertfa la inviere, conditia fapturii fiind jertfelnica si totodata pascala. De aceea ea nu se poate implini decat prin jertfa, premergatoare invierii.

Nimicind moartea, Mantuitorul a doborat si puterea vrajmasului, caci, dupa cuvintele apostolului, prin moartea Sa El a surpat pe "cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul" (Evr. 2, 14). S-a invederat astfel inca o data cat de limitata a fost viziunea satanei, care s-a straduit sa provoace uciderea lui Iisus in speranta desarta ca astfel Il va aduce sa Se lepede de Tatal.

Contrar asteptarilor, prin moartea lui Hristos, el a pierdut stapanirea asupra omului, iar puterea sa a fost definitiv zdruncinata, urmand a fi total nimicita la sfarsitul veacurilor. Insa biruinta deplina asupra duhului intunericului o va dobandi Hristos numai prin coborarea la iad si prin Inviere.

Abia dupa ce vor fi sfaramate portile iadului si puterea celui rau va fi naruita, Imparatia Fiului va putea deveni o realitate, caci noul eon, vestit staruitor de Iisus, nu va putea lua fiinta decat in clipa cand omul va reintra in comuniune cu Dumnezeu, deschizandu-i-se astfel perspectiva de a se impartasi de harul sfintitor si dincolo de mormant. Cuvintele Mantuitorului rostite catre talharul cel bun confirma aceasta: din acea clipa, Imparatia devine accesibila celor drepti.

Biserica, vestita de Hristos apostolilor, va lua nastere tot pe temeiul Jertfei de pe Golgota. Aducerea sa in planul realitatii va avea loc insa abia la Cincizecime, prin Coborarea Duhului Sfant, eveniment ce nu ar fi fost posibil fara moartea pe cruce a lui Iisus. Astfel, atat intemeierea Imparatiei cat si cea a Bisericii isi au originea in Jertfa sangeroasa a Dumnezeului intrupat.

Indata dupa ce Iisus, plecandu-Si capul, Isi dadu duhul, s-au aratat o serie de semne miraculoase, consemnate de Matei, care au punctat in mod semnificativ trecerea Domnului din viata spre moarte. De altfel, pentru a descrie acest moment, evanghelistul imprumuta teza ca, din clipa mortii lui Hristos, se intra in perioada eshatologica.

Minunile mentionate de Matei sunt de trei feluri, dupa modul lor de manifestare: unele au loc in templu, altele in natura si, in sfarsit, altele sunt vizibile printre morti. Astfel, evanghelistul relateaza ca perdeaua templului s-a sfasiat in doua. Catapeteasma sanctuarului vechii aliante, care despartea Sfanta de Sfanta Sfintelor, se rupe in clipa in care templul isi pierde virtual ratiunea de a mai exista.

Totodata, disparitia perdelei despartitoare are si intelesul simbolic al naruirii zidului care izola pe Israel de celelalte neamuri, chemate acum toate la mantuire. Sfantul Pavel spune ca Hristos "a facut din cele doua lumi una, surpand peretele din mijloc al despartiturii" (Efes. 2, 14). Murind pe cruce si intemeind un nou legamant intre om si Dumnezeu, Iisus desfiinteaza astfel vechiul asezamant, precum si cultul ce ii era propriu.

Nu numai templul, ci si intreaga fire s-a cutremurat de moartea Ziditorului ei. Pamantul se clatina si pietrele se despica. Natura resimte pana in adancurile ei descumpanirea pricinuita de stingerea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu si sufera alaturi de El: "S-a schimbat faptura vazand patima Ta, ca cu Tine au patimit toate cate sunt, facator a toate cunoscandu-Te", se canta in slujba Sfintelor Patimi din Vinerea Mare.

In sfarsit, tot Sfantul Matei aminteste si faptul ca mormintele s-au deschis si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat. Este desigur vorba de o revenire temporara printre cei vii a celor disparuti, fapt menit sa indice ca, prin Jertfa Sa, Hristos va zdrobi definitiv moartea. Prin urmare, trecerea lui Iisus din viata s-a facut indata simtita pe diferite planuri, invederandu-se astfel ca atat omul cat si intreaga zidire vor suferi o prefacere esentiala in urma mortii Sale.

Martorii rastignirii sunt zguduiti de aceste semne, care si-au aflat cel mai puternic ecou tocmai la ostasii romani care supravegheasera executia. Ei se infricoseaza vazand cele intamplate, iar sutasul, care statea in fata lui Iisus, dupa cum precizeaza Marcu, spune: "Cu adevarat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!" (Marcu 15, 39). Este primul suflet convertit de Hristos dupa moarte si este vrednic de retinut ca el vine dintre pagani. Dupa traditie, el se numea Petronius.

Toti sinopticii noteaza prezenta femeilor din Galileea in preajma crucii, unde ramasesera si dupa ce Domnul Isi dadu ultimul suspin. Ele priveau din departare cele intamplate, impreuna cu "toti cunoscutii Lui" (Luca 23, 49). Luca este singurul evanghelist care arata ca multimile aflate pe Golgota, cutremurate de cele vazute, "se intorceau batandu-si pieptul" (23, 48). Amanunt foarte important: se constata din nou ca nu tot poporul dorise moartea lui Iisus, iar acum, in fata faptului implinit, multi se infiorau - poate chiar unii dintre aceia care, intr-o pornire nestapanita, cerusera rastignirea. Vazand faptele miraculoase ce insotisera moartea Domnului, ei vor fi inteles ca gresisera amarnic pricinuind moartea unui drept si de aceea se bateau in piept, in semn de pocainta, sperand astfel sa indeparteze mania divina.

De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana spanzurate pe cruce si a doua zi, respectiv sambata - "caci era mare ziua sambetei aceleia" (Ioan 19,31) - cand se praznuiau Pastile, iudeii se dusera din nou la Pilat spre a cere sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce.

Se folosea acest procedeu spre a scurta chinurile celor rastigniti, grabindu-li-se astfel moartea. Pilat isi dadu incuviintarea si ostasii zdrobira, dupa porunca, fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinuri lor, ei inca nu sucombasera. Cand venira insa la Iisus constatara ca El murise si atunci nu Ii mai zdrobira oasele. Este vrednic de retinut faptul ca in Lege se interzicea sa se zdrobeasca vreun os al mielului pascal (Iesire 12, 46). Mielul pascal prefigura deci, in cele mai mici amanunte, jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Spre a se convinge ca Iisus murise cu adevarat, un ostas Ii impunse coasta cu sulita si Indata tasni sange si apa. Srantul Ioan adauga: "Si cel ce a vazut a marturisit si marturia lui este adevarata" (Ioan 19, 35), intarind astfel cele afirmate cu propria sa marturie. Dupa traditie, cel ce a strapuns inima Dumnezeului intrupat se numea Longinus. Medicina moderna a confirmat marturia evanghelistului, deoarece s-a constatat ca, daca la interval foarte scurt dupa o moarte violenta se face o punctie in inima, tasneste sange si apa.

Ne aflam deci din nou in fata unui fapt absolut real, atestat de un martor ocular, care insa cuprinde o semnificatie simbolica, chiar daca pe plan imanent el este perfect explicabil. Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca, dupa cum, la creatie, femeia a iesit din coasta lui Adam, tot astfel, la noua zidire a lumii, mantuirea a izvorat din coasta lui Hristos, iar Sfantul Ioan Hrisostom afirma ca apa si sangele care au curs din coasta deschisa a lui Iisus semnifica atat mijloacele mantuirii - apa botezului si sangele euharistic - cat si prezenta reala a lui Hristos si a Sfantului Duh in lume, ca urmare a rascumpararii omului.

Toti Sfintii Parinti afirma ca Biserica, menita sa daruiasca oamenilor mantuirea prin mijlocirea Sfintelor Taine, s-a nascut din coasta strapunsa a lui Hristos, in ea continuand sa-Si manifeste prezenta atat Fiul cat si Duhul Sfant.

Cand se insera, veni un oarecare Iosif din Arimateea, despre care Sfantul Ioan spune ca era "ucenic al lui Iisus, dar intr-ascuns, de frica iudeilor" (Ioan 19, 38), si merse la procurator cerandu-i sa-i daruiasca lui trupul lui Iisus. Acest Iosif era un om bogat, dupa cum precizeaza evanghelistul: el facea parte din Sinedriu, de aceea Marcu il caracterizeaza drept "sfetnic ales" (15, 43), iar Luca, aratand ca era "barbat bun si drept" (23, 50), adauga ca nu se invoise cu sfatul si cu fapta celorlalti sinedristi.

Om drept si cu frica lui Dumnezeu trebuie sa fi fost acest sinedrist care indrazneste sa infrunte mania coreligionarilor sai! Iosif face parte din acea ramasita aleasa a lui Israel, care traia, ca si dreptul Simeon, in asteptarea imparatiei lui Dumnezeu (Marcu 15,43). Poate tocmai fiindca vietuia cu privirea atintita spre noul eon a crezut el in Hristos mai curand decat ceilalti.

Pilat este mirat cand aude ca Iisus murise atat de repede si, chemand sutasul, care ii confirma faptul, porunceste sa i se dea lui Iosif trupul Celui trecut pe celalalt taram. Este vrednic de retinut ca, dupa cum batranul Iosif veghease odinioara asupra Pruncului nevinovat, un om purtand de asemenea numele de Iosif a indeplinit ultimele indatoriri fata de Cel ratignit, oferind loc de odihna trupului Sau chinuit, asa cum primul Iosif il adapostise, copil, in caminul sau.

Primind incuviintarea procuratorului, Iosif "cel cu bun chip", dupa cum se canta in Liturghia ortodoxa, merse si cobora trupul Domnului de pe cruce. Atunci sosi si Nicodim - mentionat numai de Ioan - fariseul care cu doi ani in urma venise noaptea la Iisus, aducand cu sine o suta de litre de amestec de smirna si aloe (Ioan 19, 39). Iosif impreuna cu Nicodim infasurara sfantul trup al Domnului intr-un giulgiu curat de in, cumparat anume de Iosif, dupa ce mai intai il unsesera cu aromatele aduse de Nicodim, iar pe cap Ii pusesera o mahrama, asa cum se obisnuia. Ei au implinit deci intru totul datina iudaica a inmormantarii, neomitand nici un amammt.

Dupa ce savarsira toate aceste lucrari, Il dusera pe Iisus pana la un mormant sapat in stanca, aflat intr-o gradina, in imediata apropiere a locului unde fusese rastignit. Matei spune ca mormantul apartinea lui Iosif, iar Ioan precizeaza ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41). Cel zamislit de o Fecioara trebuia sa Se odihneasca intr-un mormant ferit de orice atingere, subliniaza Augustin.

Mormantul se gasea intr-o gradina. De asemenea, intr-o gradina se gasea Adam cand a dus neamul omenesc la pieire, iar Hristos, inviind intr-o gradina, va darui omului putinta de a reintra in rai, dupa cum observa Sfantul Chiril al Alexandriei.

Dupa ce asezara sfant trupul lui Iisus in mormant, Iosif si Nicodim pravalira o piatra mare la usa acestuia si plecara. Martore ale ingroparii au fost si sfintele femei, care nu se indurasera sa-I paraseasca pe Iisus nici dupa moarte si de aceea ii urmasera din departare pe cei doi ucenici.

Luca spune ca femeile din Galileea l-au urmat pe Iosif, dar Marcu si Matei le mentioneaza numai pe Maria Magdalena si pe cealalta Marie, care sedeau la mormant si "priveau unde L-au pus" (Marcu 15, 47).

Nici un evanghelist nu pomeneste in aceasta imprejurare de Maica Domnului. Totusi, traditia si indeosebi iconografia occidentala au infatisat-o constant pe Sfanta Maica asistand la coborarea de pe cruce, precum si la punerea in mormant a Fiului ei. In lipsa unor precizari ale evanghelistilor, nu se poate insa afirma cu certitudine daca Sfanta Fecioara va fi fost martora la ingroparea lui Iisus sau daca Sfantul Ioan, care de acum se socotea fiul ei, o va fi luat cu sine spre a o cruta de aceasta priveliste dureroasa.

Despre celelalte sfinte femei - este posibil ca mai multe dintre ele sa-i fi urmat pe Iosif si pe Nicodim, dar numai cele doua Marii s-au incumetat, pare-se, a se apropia de mormant, astfel ca marturia lui Marcu concorda cu cea a lui Luca - Sfantul Luca spune ca, dupa ce au vazut unde a fost pus trupul, au venit acasa, unde "au pregatit miresme si miruri; iar sambata s-au odihnit, dupa Lege" (Luca 23, 56). Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop sa intarzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a raspandi un miros placut cat mai multa vreme.

Sfintele femei deci - sau macar doua dintre ele, Maria Magdalena si cealalta Marie, adica Maria a lui Cleopa - fusesera martore ale ingroparii, cunoscand prin urnlare locul unde se afla mormantul. Este tulburator gandul ca cei ce L-au ingropat pe Iisus au fost un sinedrist si un fariseu care, in taina, erau ucenicii Domnului. Fapta lor arata, o data in plus, ca nici o categorie de oameni nu va fi exclusa, din principiu, de la mantuire.

Iudeii Il rastignesc pe Iisus, dar primii ucenici si martiri crestini vor proveni din randurile lor. Sinedristii Il condamna la moarte, fiind secundati de farisei, care permanent L-au atacat si au urmarit pieirea Lui. Si iata, printre cei mai inversunati dusmani ai lui Iisus s-au aflat doi barbati credinciosi care, infruntand primejdia, s-au straduit sa-L ingroape dupa toate randuielile Legii. Duhul sufla unde voieste si nu este dat oamenilor sa cunoasca cine vor fi aceia care se vor mantui sau care se vor pierde. Din mijlocul celor mai mari pacatosi pot sa rasara oricand drepti, chemati uneori chiar sa urce treptele sfinteniei.

Sinedristul Iosif si fariseul Nicodim se alatura deci apostolilor, sfintelor femei si celorlalti fii ai lui Israel care au crezut in Hristos si L-au compatimit, pe cand suferea pentru noi, alcatuind samanta noului Israel: de aceea fapta lor va ramane inscrisa in vesnicie.

Dar arhiereii si fariseii nu-si gasesc linistea nici dupa ce afla ca Iisus murise. Ei par sa fie urmariti de gandul ca, si de dincolo de mormant, Hristos ar putea sa-i tulbure, sa le primejduiasca invatatura.

Fapta lor de a doua zi indreptateste aceasta presupunere, caci sambata, dupa cum arata Sfantul Matei, arhiereii si fariseii se adunara si mersera la Pilat, rugandu-l sa puna straja la mormant. Cererea lor era justificata, ziceau ei, de chiar afirmatiile lui Iisus, Care spusese fiind inca in viata: "Dupa trei zile Ma voi scula" (Matei 27, 63). Arhiereii se temeau de aceea ca nu cumva ucenicii lui Iisus, venind si furand trupul Invatatorului lor, sa vesteasca poporului ca El S-a sculat din morti. "Si va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai" (27, 64), afirma acestia, in speranta de a-l convinge astfel pe procurator sa incuviinteze cererea lor.

Pilat, caruia procesul lui Iisus cu numeroasele sale incidente si interventii din partea capeteniilor lui Israel ii pusese rabdarea la grea incercare, le raspunde: "Aveti straja; mergeti si intariti cum stiti" (27, 65). Se vede limpede ca doreste sa nu mai fie tulburat in legatura cu acest osandit, asa ca le ingaduie sa ia orice masuri vor crede de cuviinta.

Fruntasii evrei, multumiti desigur ca au primit consimtamantul Procuratorului, se grabesc sa aseze o paza la mormant si merg chiar mai departe, pecetluind si piatra de la intrare. Iudeii pecetluiesc piatra - cat de semnificativ este acest gest! - in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici Invierea lui Iisus, urmata de raspandirea noii credinte.

De cate ori, de-a lungul istoriei, vor incerca dusmanii lui Hristos sa pecetluiasca cuvantul Evangheliei, sa faca sa amuteasca glasul slujitorilor lui Hristos! Stradania lor se va arata insa la fel de zadarnica si de lipsita de noima ca si aceea a carturarilor evrei care isi inchipuiau, in nebuneasca lor indrazneala, ca aveau vreo putere asupra Fiului lui Dumnezeu si ca puteau sa-L retina pe veci in maruntaiele pamantului.

Fapta capeteniilor lui Israel se va intoarce si de data aceasta impotriva lor: ostasii vor fi primii martori ai Invierii, ei vor vedea ingerul care va pravali piatra si vor simti cutremurul ce va urma coborarii solului ceresc.

Straduintele fruntasilor evrei, ca si acelea ale succesorilor lor intru aceeasi nazuinta, care unnareau sa se impotriveasca randuielii divine si sa astearna o tacere vesnica asupra lui Hristos si a invataturii Sale, s-au dovedit zadarnice.

Invierea Domnului, urmata de Coborarea Srantului Duh si de fulgeratoarea raspandire a Evangheliei, va risipi curand iluziile acestor amagitori, dezvaluind puterea Dumnezeului intrupat, pe care moartea nu-L va putea pastra.

 

• Starea lui Hristos in moarte
  Publicat in : Dogma
• Patima si moartea lui Hristos
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Asimilati Mortii si Invierii lui Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Moartea si ingroparea Domnului
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos