Prezenta – absenta a lui Hristos

Ce rol are Hristos in societatea noastra si in cultura noastra? Cred ca s-ar putea vorbi, in aceasta privinta, despre o „prezenta – absenta” a lui Hristos. La un anumit nivel – cel al mass-mediei in general – Iisus Hristos este foarte prezent, e de-a dreptul un „Superstar”, potrivit titlului unei cunoscute comedii muzicale despre viata Lui. Intr-o serie interminabila de povestiri, de filme si de carti, scriitorii „manipuleaza” figura lui Hristos, uneori sub pretextul unor misterioase noi documente istorice despre El.

„Codul Da Vinci” este ultimul si cel mai agresiv episod din aceasta lunga serie. A devenit, de acum, o moda, un gen literar. Se speculeaza asupra extraordinarei rezonante pe care o are numele Mantuitorului si pe ceea ce El reprezinta pentru o mare parte din umanitate, pentru a se asigura publicitatea ieftina. Acest lucru inseamna, pentru noi ca teologi, „parazitism literar”. Dintr-un anumit punct de vedere, putem spune ca Iisus Hristos este prezent in cultura noastra. Dar daca privim in mediul credintei, cel caruia Hristos Ii apartine in primul rand, notam, din contra, o alarmanta absenta, daca nu cumva, de-a dreptul, refuzul persoanei Sale.

In Apus se vorbeste deja, de multa vreme, despre „teologia opusa Bisericii”. E vorba despre curentul care, vrand sa innoiasca gandirea teologica traditionala si sa adapteze practica pastorala la nevoile lumii de astazi, se situeaza in raspar cu autoritatea Bisericii, pe care o socoteste o institutie a trecutului nicidecum a timpului prezent, interesata doar sa mentina intacte formele bisericesti traditionale sau sa apere structuri sociale perimate. Aceasta teologie nu se multumeste sa conceapa dogma ca pe o „propozitie doctrinara” impusa de autoritatea institutionala; o astfel de dogma nu mai are nici o semnificatie astazi, deoarece il impiedica pe credincios sa intre in comuniune cu Dumnezeu. Cautand raspunsuri la problemele existentiale ale credinciosului de astazi, pe care insa nu le gaseste in Biserica, aceasta teologie a devenit anti-bisericeasca.

In protestantismul contemporan intalnim „teologia seculara” care, pornind de la teoria ca in epoca de „maturitate” a omului, singura forma de crestinism valida este „Crestinismul fara religie sau fara un Dumnezeu transcendent (despre care vorbeste Sfanta Scriptura aproape in fiecare pagina a ei), s-a transformat intr-o speculatie neteologica asupra problemelor existentiale pe care si le pune omul modern. Respingand faptele istorice pe care se intemeiaza Revelatia biblica si mai ales transcendenta lui Dumnezeu, aceasta teologie se preocupa de contextul istoric in care se manifesta credinta crestina, punand in valoare indeosebi consecintele ei etice si sociale.

In ce anume cred, in realitate, cei care se numesc „credinciosi” in Apus si, mai nou, si in tarile sau in regiunile cu o veche traditie crestina? Cred, de cele mai multe ori, in existenta unei „Fiinte supreme”, in existenta unui Creator, cred ca exista un „dincolo”. Numai ca aceasta este o credinta „deistica”, nu e nicidecum o „credinta crestina”. Tinand cont de o distinctie faimoasa facuta de Karl Barth, aceasta e „religie”, nu „credinta”.

Domnul Hristos e, practic, absent din acest tip de religiozitate. Chiar si dialogul dintre stiinta si credinta, care revine atat de actual, duce, fara voie, la o punere intre paranteze a lui Hristos. El are, intr-adevar, ca obiect pe Dumnezeu, Creatorul lumii. Persoana istorica a lui Iisus din Nazaret nu are nici un loc in acest dialog. Acelasi lucru se petrece si in dialogul cu filozofia, care prefera sa se ocupe de concepte metafizice, mai mult decat de realitati istorice.

Se repeta in sfarsit, la scara mondiala, ceea ce s-a petrecut in Areopagul Atenei, cu prilejul predicii Apostolului Pavel in acel loc. Atata vreme cat apostolul le-a vorbit despre Dumnezeu „Care a facut lumea si toate cate sunt in ea” si „al Carui neam suntem”, invatatii atenieni l-au ascultat cu interes, dar cand a inceput sa le vorbeasca despre Iisus Hristos, „Barbatul” care a fost randuit sa judece lumea intru dreptate, pe Care „Dumnezeu L-a inviat din morti”, atenienii care nu au ras i-au raspuns in mod elegant asa: „Te vom asculta despre aceasta alta data” (cf. Fapte 17, 22-32).

E suficienta o simpla privire in Noul Testament si in viata Sfintilor Ierarhi pe care astazi ii pomenim, pentru a intelege cat de departe suntem, in acest caz, de semnificatia originala a cuvantului „credinta”. Pentru Sfantul Apostol Pavel, credinta care ii indreapta pe pacatosi si care confera Duhul Sfant (cf. Gal 3,2), cu alte cuvinte, credinta care mantuieste, este credinta in Iisus Hristos, credinta in Taina Sfintelor Pasti, a mortii si invierii Domnului5. Pentru Sfantul Ioan Evanghelistul credinta „care a biruit lumea” este credinta in Domnul Hristos. El scrie in prima sa Epistola Soborniceasca aceste cuvinte: „Pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruieste lumea, si aceasta este credinta care a biruit lumea: credinta noastra. Cine este cel ce biruieste lumea daca nu cel ce crede ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu” (cf. 1 In 5,4-5).

Trebuie sa retinem ca crestinismul apusean incearca astazi sa renunte la teologia scolastica, conceptualista, care Il vedea pe Dumnezeu numai ca pe o entitate metafizica, situat „dincolo de lume” intr-o imobilitate eterna, si sa revina la invatatura biblica despre Dumnezeu ca Fiinta vie, la invatatura despre Dumnezeu Persoana, nedespartit de lumea pe care a creat-o.

Faptul ca Ortodoxia nu a cunoscut acest fenomen constituie o realitate de necontestat, care spune mult. Din aceasta cauza, Ortodoxia prezinta un interes (poate nu intotdeauna marturisit) si o semnificatie deosebita pentru gandirea apuseana de astazi. Cunosc in Italia o Asociatie, care se numeste „Insieme per l’Athos” (Impreuna pentru Athos), care si-a propus sa promoveze in Italia spiritualitatea Sfantului Munte. Si nu e singura de felul acesta in Occident. Este de datoria teologilor ortodocsi de a arata in ce consta aceasta semnificatie.

In invatatura Sfintilor Parinti, „a face teologie”, „a teologhisi” stand in afara de Dumnezeu este un nonsens, deoarece substanta gandirii teologice este insasi descoperirea lui Dumnezeu, prezenta Sa personala in lume si lucrarea Sa creatoare si rascumparatoare, care se concretizeaza in Biserica intemeiata de Fiul Sau. A face teologie stand in afara de Biserica, de problemele, de framantarile si aspiratiile umane, inseamna a face o teologie abstracta, artificiala, dezorientata, care, in loc sa
indrume viata bisericeasca o deruteaza. Aceste adevaruri stau la temelia intregii cugetari patristice.

Potrivit Sfintilor Parinti, in fata acestei noi situatii, primul lucru care trebuie facut de noi (de cei care ne consideram oameni credinciosi) este un mare act de credinta. „Indrazniti, Eu am biruit  lumea” – ne-a zis Hristos (cf. In 16,33). Nu a biruit numai lumea de atunci, ci a biruit lumea din totdeauna si ceea ce are in sine refractar si in opozitie la Evanghelia Sa. Deci, nici o teama sau resemnare! Te fac sa razi frecventele profetii asupra sfarsitului inevitabil al Bisericii si al Crestinismului in societatea tehnologizata a viitorului. Noi avem o profetie mult mai autoritara la care sa ne raportam: „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (cf. Mt 24,35).

Nu putem sa ramanem inerti. E nevoie de fapte concrete pentru a raspunde in mod adecvat provocarilor cu care credinta in Hristos se confrunta in timpurile noastre. Pentru a re-evangheliza lumea „post-crestina”, sau „lumea din era post-moderna” este indispensabil, cred, sa cunoastem calea urmata de Apostoli si de Sfintii Parinti pentru a evangheliza lumea pre-crestina! Cele doua situatii au multe in comun. Este ceea ce as dori - pe scurt – sa incerc sa scot in evidenta acum: cum se prezenta prima evanghelizare? Ce cale a urmat credinta in Hristos pentru a cuceri lumea?

Kerygma si Didahia

Toti autorii Noului Testament presupun existenta si cunoasterea, din partea cititorilor, a unei traditii comune (paradosis) care trimite la viata publica a Mantuitorului. Aceasta traditie se prezinta sub doua aspecte, sau doua componente: una numita „propovaduire” sau „vestire” (kerygma) care proclama ceea ce Domnul a savarsit prin Iisus din Nazaret, iar cealalta numita „invatatura” (didahia) care cuprinde norme etice pentru o dreapta conduita din partea credinciosilor8. Epistolele Sfantului Apostol Pavel reflecta aceasta impartire, deoarece contin o prima parte kerygmatica, din care decurge in mod natural o a doua parte cu caracter parenetic sau practic.

Propovaduirea sau kerygma este numita „Evanghelie”; invatatura sau didahia, in schimb, e numita „lege” sau „porunca” a lui Hristos care se poate rezuma la porunca iubirii. Din aceste doua lucruri, prima – kerygma – sau Evanghelia e ceea ce a dat nastere Bisericii; a doua – „legea” sau „iubirea” – care izvoraste din cea dintai, e ceea ce-i traseaza Bisericii un ideal de viata morala, care formeaza „credinta Bisericii”. In acest sens, Apostolul Pavel distinge lucrarea sa de „tata” in credinta, in ceea ce-i priveste pe credinciosii din Corint, de cea a „invatatorilor” sau a „pseudodidascalilor” veniti dupa el. El zice asa: „Caci de ati avea zeci de mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti. Caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos” (cf. 1 Cor 4, 15).

Credinta se naste, deci, in urma propovaduirii. „Dar cum vor chema numele Aceluia in Care inca nu au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduitor? (cf. Rm 10, 14) si incheie apostolul Pavel „Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” (cf. Rm 10, 17), unde prin „propovaduire” se intelege „Evanghelie” sau „kerygma”. In formula „credinta este din auzire” este pusa in evidenta distinctia fundamentala dintre credinta si filozofie...In credinta cuvantul are prioritate asupra gandirii...In filozofie gandirea premerge cuvantului; in acest caz, cuvantul este un produs al reflexiei, care se incearca, apoi, sa fie exprimata prin cuvinte...Credinta, in schimb, este un dar al lui Dumnezeu (actul credintei presupune un har prealabil al lui Dumnezeu in sufletul nostru) care vine, deci, din exterior...nu este un element gandit de subiect, chiar daca lui ii este dat, care-i provine – cum spuneam – ca dar de Sus si care il cheama in mod direct in cauza si ii impune sa ia o atitudine.

Credinta se naste, asadar, din auzirea cuvantului, in urma propovaduirii. Dar care este, exact, obiectul „propovaduirii”? Se stie ca in gura lui Iisus subiectul propovaduirii este vestea cea buna si noua care este ascunsa sub haina parabolelor Sale si din care izvoraste toata invatatura Sa: „A venit la voi Imparatia lui Dumnezeu!”. Dar care este continutul predicii in gura Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Parinti? La aceasta intrebare se raspunde adesea asa: „opera de mantuire a lui Dumnezeu in Iisus din Nazaret!” E adevarat, dar e ceva mai restrans decat acest raspuns, care este nucleul germinativ al invataturii lor. Acest nucleu este cuprins in exclamatia: „Domn este Iisus Hristos!”, pronuntata si primita prin actul unei credinte in faza initiala.

Taina acestei afirmatii este atat de mare ca ea nu poate fi rostita decat „sub actiunea Sfantului Duh”: „Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus, - decat numai in Duhul Sfant” (cf. 1 Cor 12, 3). Ea singura mantuieste pe cel ce crede in invierea lui Hristos: „Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui” (cf. Rm 10, 9).

Asadar, ceea ce in predica lui Iisus insemna afirmatia: „A venit la voi Imparatia lui Dumnezeu!”, in predica Apostolilor si a Sfintilor Parinti e exclamatia: „Domn este Iisus Hristos!”. Nu este nici o opozitie intre aceste doua afirmatii, ci o continuitate perfecta intre Iisus care predica si Iisus Cel propovaduit, pentru ca a spune: „Domn este Iisus Hristos!” e ca si cum ai spune ca in Iisus, rastignit si inviat, s-a realizat imparatia sau domnia lui Dumnezeu asupra lumii. Bineinteles ca predica Apostolilor nu se rezuma doar la aceasta afirmatie. In predica lor ei afirmau doua lucruri esentiale: Iisus a murit si a inviat si motivul acestor doua fapte ale Domnului: a murit „pentru pacatele noastre”, a inviat „pentru indreptarea noastra” (cf. Rm 4, 25). Apostolul Pavel aminteste corintenilor ceea ce le-a vestit cand i-a vizitat pentru prima data: „Va aduc aminte, fratilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ati si primit-o, intru care si stati, prin care sunteti si mantuiti...ca v-am dat, intai de toate, ceea ce si eu am primit, ca Hristos a murit pentru pacatele noastre dupa Scripturi; Si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi, dupa Scripturi” (cf. 1 Cor 15, 1-4). Asta cheama Sfantul Pavel „Evanghelie”. Acesta este, de fapt, nucleul predicii Sfantului Petru in Faptele Apostolilor: „Cu siguranta sa stie toata casa lui Israel ca Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-ati rastignit, L-a facut Domn si Hristos” (cf. Fapte 2, 36).

Afirmatia: „Domn este Iisus Hristos!”, acum implicita, acum explicita, este, dupa cum se vede, o rememorare a acestei istorii, intr-o forma mereu vie si noua, chiar daca in mod substantial identica, si e, in acelasi timp, cea in care aceasta istorie se rezuma si devine operanta in cel care o asculta si o primeste. „Iisus ... S-a desertat pe Sine ... facandu-Se ascultator pana la moarte si inca moarte pe cruce. Pentru aceasta, Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus decat orice nume; Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal” (cf. Filip 2, 7-11).

Sa redescoperim propovaduirea

Paganul Celsus, in secolul II, scrie indignat: „Crestinii se comporta ca si cei care cred fara sa gandeasca. Unii dintre ei nu vor nici macar sa dea sau sa primeasca un sens asupra a ceea ce cred si folosesc intotdeuna formule ca acestea: „Nu analiza, ci crede; credinta te va mantui. Intelepciunea acestui veac e un rau, iar nebunia e un bine”.

Celsus (care aici ne apare aproape de sustinatorii moderni ai gandirii alienate) ar vrea, in esenta, ca crestinii sa prezinte credinta lor in mod dialectic, supunand-o in toate, cercetarii si discutiilor, astfel ca ea sa poata intra in cadrul general, sa fie acceptata chiar si din punct de vedere filozofic, sa apara ca o sfortare de auto intelegere a omului.

In mod natural, refuzul crestinilor de a da dovezi si de a accepta discutii nu avea in vedere intregul itinerar al credintei, ci numai inceputul ei. Ei nu se sustrageau si nu s-au sustras in nici o epoca de la provocarea lumii de a da raspunsuri in ceea ce priveste credinta lor. Apostolul Petru ii indeamna pe credinciosi asa: „Pe Domnul, pe Hristos, sa-L sfintiti in inimile voastre si sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea credintei voastre” (cf. 1 Pt 3, 15). Sfintii Parinti si in mod special Sfintii Trei Ierarhi, pe care astazi ii pomenim, ne sunt dovada vie in acest sens. Pentru ei, credinta insemna lucrarea Duhului Sfant in inima omului si nu produsul ratiunii. Pentru ei credinta are un caracter exploziv sau germinativ; se aseamana mai mult semintei care sta la originea arborelui si mai putin fructului care sta in varful sau si care, in Crestinism, se exprima cel mai bine in iubire.

Asupra acestui punct s-a consemnat, in timp, o evolutie necesara situatiei generale a Bisericii. In masura in care se inainta catre sistematizarea religiei crestine, catre timpurile de pace in Biserica, dupa perioada persecutiilor, se contureaza o mai putina atentie spre alegerea initiala prin care se devine crestin, spre Taina Sfantului Botez, mai mult ca acesta se administra, in mod natural, pruncilor, care nu sunt in stare sa faca o alegere proprie. Ceea ce a capatat amploare, ceea ce se accentua, nu era atat momentul initial al credintei, miracolul venirii la credinta, cat, mai degraba, integritatea si ortodoxia continutului credintei insasi.

Aceasta situatie se graveaza astazi pe actiunea de propovaduire. Bisericile cu o puternica traditie dogmatica si teologica (cum este, prin excelenta, Biserica Ortodoxa) risca sa fie dezavantajata, daca sub imensul patrimoniu de doctrina, morala si cult nu regaseste acel nucleu primordial capabil sa trezeasca prin sine insusi credinta. Inalt Prea Sfintitul Serafim Joanta, in cartea „Ortodoxia sub presiunea istoriei” zice asa: „Avem o teologie frumoasa dar suntem incapabili de multe ori sa o transmitem, asa frumoasa cum este, oamenilor”. A ne prezenta in fata omului de astazi, flamand de cunoasterea lui Hristos, cu intregul evantai al acestei doctrine e ca si cum ai pune o mantie groasa si grea pe spatele unui copil.

Suntem mai pregatiti, de trecutul nostru, sa fim „pastori” decat sa fim „pescari” de oameni; altfel spus, mai bine pregatiti sa hranim oamenii care vin duminica si in sarbatori la Biserica, decat sa aducem persoane noi la Biserica, sau sa-i „pescuim din nou” pe cei care s-au indepartat de Biserica si care traiesc la marginile ei. Aceasta este una din cauzele pentru care (nu numai in Biserica noastra) ci si in alte Biserici multi credinciosi abandoneaza „staulul” nostru pentru alte realitati crestine; sunt atrasi (noi zicem „ademeniti”) de un mesaj simplu si eficace, care-i pune in contact direct cu Hristos, dar care, mai ales, atinge punctele lor sensibile, problemele lor concrete.

Daca, pe de-o parte, exista bucuria, pentru acele persoane, ca au aflat o credinta pe care o pot experimenta, pe de alta parte, exista tristetea si amaraciunea ca au abandonat Biserica lor, locul unde s-au nascut pentru Hristos si locul de unde pot sorbi, prin Sfintele Taine, apa curata si vie a invataturii Sale. Cu tot respectul pe care ar trebui sa-l avem pentru celelalte confesiuni  crestine (cu care suntem in dialog ecumenic), trebuie sa spunem ca ele nu au toate mijloacele pe care le poseda Biserica noastra de a purta pe credinciosii ei la sfintire si la mantuire.

Proclamarea lui Iisus ca Domn si Hristos ar trebui sa se petreaca in noi toti si sa ocupe locul de onoare in toate momentele vietii noastre crestine. Ocazia cea mai potrivita sunt sarbatorile si poate mai mult decat ele, momentele cand omul se confrunta cu sfarsitul vietii pamantesti, atunci cand el are inima deschisa, atunci cand el isi pune intrebari, si cand este mai putin distrat decat in alte ocazii. Nimeni si nimic nu are sa-i spuna omului ceva despre moarte, un cuvant pe masura acestei probleme, precum credinta crestina.

Realegerea lui Iisus ca Domn si Stapan al vietii noastre

Am plecat de la intrebarea: „Ce rol are Hristos Domnul in societatea si in cultura noastra?”, dar nu as putea incheia fara a mai pune o intrebare (cred mai importanta) intr-un context ca acesta: „ce loc ocupa Hristos in viata mea?” Imi vine in minte dialogul dintre Iisus si apostolii Sai la Cezareea lui Filip: „Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?...Dar voi, voi cine ziceti ca sunt?” (cf. Mt 16, 13-15). Lucrul cel mai important pentru Domnul nu pare sa fie ce gandeste lumea despre El, ci mai degraba ce gandesc despre El ucenicii lui cei mai apropiati. Am amintit si am indicat mai sus importanta proclamarii lui Iisus ca Domn in Noul Testament: aceasta proclamare indica prezente si operante in noi evenimentele mantuitoare pe care le aminteste (Intruparea, Viata, Patimile, Moartea si Invierea Mantuitorului). Exista insa si o ratiune subiectiva si existentiala in acelasi timp. A spune: „Domn este Iisus Hristos!” inseamna a lua o decizie de fapt. E ca si cum ai spune: Iisus Hristos este Domnul „meu”; ii recunosc orice drept asupra mea, ii cedez fraiele vietii mele; eu nu mai vreau sa traiesc „pentru mine insumi”, ci pentru El, pentru Cel „Care a murit si a inviat pentru mine” (cf. 2 Cor 5, 15). Mult mai bine decat mine a subliniat acest adevar Apostolul Pavel atunci cand a spus: „M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine” (cf. Gal 2, 20).

Asa cum am vazut, Teologia Noului Testament si Teologia Patristica nu s-au dezvoltat in opozitie cu Biserica si nici in afara ei. Dar tocmai pentru ca teologia se integreaza in viata comunitatii si in viata, in continua dezvoltare a Bisericii, ea nu trebuie sa fie statica. Biserica este un organism viu si ea nu poate trai numai din repetarea traditiei, deoarece ea trebuie sa raspunda problemelor care ii preocupa pe credinciosii ei in fiecare epoca. Teologia Ortodoxa, urmand Sfintilor Parinti, a inteles receptarea traditiei intr-un sens dinamic, creator. De aceea, pastrand continuitatea cu traditia stramoseasca si ecumenica, Biserica noastra promoveaza o teologie a prezentului, care tine seama de marile realitati ale prezentului. Multi teologi din vremea noastra isi dau seama de situatia grava pe care o creaza nu numai o teologie fara Dumnezeu sau fara Biserica, ci si de o teologie lipsita de sensul umanului, fara simtul istoriei prin care trece lumea de astazi. De aceea ei recunosc ca deschiderea Bisericii si a teologiei fata de lume constituie o premisa necesara innoirii vietii spirituale.

Pr. asist. univ. dr. Alexandru Moldovan