Crucea este pomul vieţii. Dintre cele trei tipuri de cruce, am spus câteva cuvinte despre prima dintre ele, şi anume despre crucea exterioară: necazul, strâmtorarea şi suferinţa. Acum voi arăta ceva despre cel de-al doilea tip de cruci, crucile interioare. Crucile interioare se întâlnesc în timpul luptei cu patimile şi poftele. Sfântul Apostol observă: Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24).
Aşadar, există o cruce pe care sunt răstignite patimile şi poftele. Ce fel de cruce este aceasta? Lupta împotriva lor! A le răstigni înseamnă a le slăbi puterea, a le suprima lucrarea şi a le eradica. Omul se luptă cu orice patimă de multe ori pentru a o învinge, pentru a o înăbuşi şi pentru a o dezrădăcina complet, cu ajutorul lui Dumnezeu. Intrucât această luptă este dificilă, neplăcută şi dureroasă, reprezintă, într-adevăr, o cruce înfiptă în noi.
In lupta cu vreo patimă, uneori te simţi ca şi cum ai avea mâinile bătute în cuie, cununa de spini pusă pe cap şi inima vie străpunsă. Este un proces anevoios şi dureros pentru orice om. Nevoinţa şi durerea sunt inevitabile, căci patima, deşi în esenţa ei este străină firii noastre, a predominat atât de mult în trup şi suflet, încât rădăcinile ei au pătruns în toate compoziţiile puterilor lor vitale. Dacă o smulgi, te doare. Este dureros, dar mântuitor. Această curăţire nu se dobândeşte altfel decât prin durere.
Există o boală, numită polipi, care se formează în corpul nostru, creşte şi se înrădăcinează. Dacă nu-i tai, nu te vei vindeca; dacă-i tai, tot te va durea. Dacă îi elimini, te va durea, dar te vei face din nou sănătos. Aşadar, lupta împotriva patimilor şi dezrădăcinarea lor este dureroasă, dar mântuitoare. Dacă laşi patimile şi nu le tămăduieşti, ele vor provoca greutăţi, dureri şi suferinţe. Dar nu spre mântuire, ci spre pedepsire şi moarte duhovnicească. Căci plata păcatului este moartea (Romani 6, 23).
Care patimă nu este dureroasă? Mânia arde, invidia usucă, pofta slăbănogeşte, avariţia nu ne lasă să trăim liniştiţi, îngâmfarea împietreşte inima. Orice altă patimă, precum: ura, suspiciunea, ranchiuna, egoismul, ataşamentul pătimaş faţă de lucruri şi persoane - toate ne provoacă chinuri. A trăi în patimi este totuna cu a merge pe cuţite sau pe cărbuni aprinşi cu picioarele goale.
Totuşi, cine nu are patimi? Toată lumea le are. Dacă există în om iubirea de sine, toate patimile sunt prezente, pentru că ea este mama patimilor şi nu există fără fiicele sale. Numai că nu toată lumea le are pe toate în aceeaşi măsură: unul are o patimă predominantă; la altul, prevalează alta şi le hrăneşte pe celelalte. Şi dacă fiecare are patimi, suferă un mare chin din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimile sale, dar nu spre mântuire, ci spre pierzanie.
Astfel, atunci când îţi tolerezi patimile, eşti chinuit de ele şi pieri. Nu este mai bine să te îngrijeşti de tine însuti şi să-ti canalizezi suferinţa în direcţia corectă? Adică, să pătimeşti suferinţa din pricina dezrădăcinării patimilor, nu spre pieire, ci spre mântuire? Merită doar să întorci sensul lucrării şi, în loc să-ţi satisfaci patimile şi să îţi faci tot mai rău, să te războieşti cu ele, pornind o luptă necruţătoare împotriva lor.
Şi atunci vei trăi durere şi suferinţă sufletească, dar durerea va avea un efect taumaturgic. Va fi urmată imediat de o uşurare plăcută, precum se întâmplă atunci când plasturele este plasat pe rană. De exemplu, dacă ai fost supărat de cineva, îţi vine greu să depăşeşti furia. Dacă îţi birui pornirea cea rea, îţi vei calma patima; dacă o vei satisface, îţi vei provoca multe griji inutile. Este greu de depăşit supărarea şi de iertat persoana care ţi-a greşit. Totuşi, când o vei ierta, vei dobândi pacea; dacă te vei răzbuna, nu vei gusta odihna. Dacă ai o patimă aprigă, este greu să o potoleşti.
Dacă o birui, vei vedea lumina lui Dumnezeu. Dacă nu lupţi împotriva ei, vei umbla ca un mort duhovniceşte. La fel se întâmplă cu orice patimă. Patima chinuieşte, dar şi lupta cu ea provoacă suferinţă. Insă prima atitudine distruge sufleteşte, iar a doua mântuieşte şi vindecă. Oricui este stăpânit de vreo patimă, ar trebui să i se spună: „Ai ales crucea slujirii patimilor. Distruge această cruce şi fă-ţi alta: crucea luptei împotriva lor. Astfel, vei fi răstignit pe ea spre mântuirea ta!".
Toate acestea sunt clare ca lumina zilei, iar alegerea ar trebui să pară foarte uşoară. Cu toate acestea, nu este întotdeauna demonstrată prin fapte. Ar trebui să ne mirăm de orbirea noastră! Unii suferă din cauza patimii şi, totuşi, o satisfac. Văd că îşi fac din ce în ce mai mult rău, şi, totuşi, o slujesc. Inexplicabilă e duşmănia împotriva lor înşişi! Ceilalţi oameni se vor revolta împotriva patimii, dar, de îndată ce patima insistă cu poftele sale, o urmează imediat. Astfel, pornesc la luptă şi cedează din nou. Este un scenariu repetat de mai multe ori, iar urmările rămân aceleaşi. O irosire de neînţeles a puterii morale! De ce ne lăsăm înşelaţi? Patima promite „munţi de plăcere", iar lupta împotriva ei, în aparenţă, nimic.
Or, de câte ori s-a întâmplat ca satisfacerea patimii să nu aducă fericire şi pace, ci chin şi întristare? Deşi promite multe, nu oferă nimic; iar lupta nu făgăduieşte nimic, dar ne oferă totul. Dacă nu am trăit-o, să încercăm şi ne vom convinge. Or, problema noastră constă în faptul că nu avem curajul de a încerca. Motivul este autocompătimirea. Autocompătimirea este cel mai măgulitor trădător şi duşman al nostru, primul demon al iubirii de sine. Ne compătimim şi ne ruinăm sufleteşte. Credem că ne facem binele, dar dobândim răul. Cu cât comitem mai mult rău, cu atât tindem să facem şi mai mult. Astfel, răul creşte şi aduce distrugerea finală mai aproape de noi.
Să ne încurajăm, fraţilor, şi să mergem cu îndrăzneală spre crucea lepădării de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să lepădăm autocompătimirea şi să încălzim râvna despătimirii. Să avem inima unui doctor care, la nevoie, şi la persoane iubite şi cinstite face tăieturi şi cauterizări grele.
Nu am să vă descriu calea şi întregul curs al luptei.
Luaţi cazul prezentat, el vă va învăţa şi explica totul. Aduceţi-vă aminte de pacea, bucuria şi lumina care se vor instaura în inimă după înfrângerea patimilor şi aprindeţi-vă zelul de a vă răzvrăti împotriva lor. Lumina, pacea şi bucuria se nasc de la începutul intrării în această luptă. Toate cresc şi se înalţă până când, în final, culminează în odihna paşnică a inimii, în care Dumnezeu se odihneşte.
Dumnezeul păcii rămâne, cu adevărat, cu cel care ajunge la această măsură. De aceea susţin că tocmai crucea este pomul vieţii. Pomul vieţii a rămas în rai; pe pământ, pomul crucii i-a luat locul. Scopul este acelaşi: dacă omul va mânca din el, va trăi. Vino, dar, şi gustă din viaţa Crucii! Dacă vei urca pe cruce, vei renunţa la autocompătimire şi vei tânji după răstignirea patimilor; vei bea din viaţa Crucii Domnului, atunci când te vei lupta cu patimile tale. Fiecare depăşire a patimilor va fi echivalentă cu primirea sevei dătătoare de viată a Crucii lui Hristos. Cu cât vei fi mai râvnitor, cu atât mai repede te vei umple de viaţă!
Cât de minunată este calitatea de a te răstigni! Prin Crucea lui Hristos, moartea este învinsă şi viaţa ne este dăruită. Ce binecuvântare, dar cât de grea este osteneala! Primul pas este dificil, prima cucerire, prima determinare de a lupta. Apoi, indiferent de luptă, devine din ce în ce mai uşor. Şi râvna va deveni mai fierbinte, îndemânarea de a birui va creşte, iar duşmanul va slăbi.
Precum în lupta obişnuită, bătălia iniţială este înfricoşătoare pentru ostaş, iar apoi nu se mai uită la nimic, căci totul devine uşor şi la îndemână pentru el - la fel şi în lupta duhovnicească, după ce începe, totul devine uşor pentru nevoitor. Cu cât bătălia este mai energică şi mai vie, cu atât mai repede se va încheia şi cu atât mai curând va coborî pacea. Nu ai puterea de a începe? Roagă-te, şi Domnul îţi va trimite putere. Inconjoară-te cu gândurile despre pericolele patimilor şi îndreaptă-te din întunericul lor spre lumina eliberării de ele.
Reia reflecţia la chinurile patimilor, pentru ca să te umpli de resentimente împotriva lor şi de dorinţa de a te slobozi de ele. Dar, mai presus de toate, după ce ţi-ai mărturisit slăbiciunea în faţa Domnului, stai şi bate la uşa milei Sale, strigând după ajutor. Ajutorul va veni! Domnul va căuta la tine, iar lumina ochilor Săi va dezrădăcina în tine autocompătimirea şi va aprinde râvna de a te înarma cu curaj împotriva patimilor tale. In plus, dacă Domnul este cu noi, cine este împotriva noastră? Doamne al oştirilor, Cel ce ne-ai insuflat râvna de a intra în războiul împotriva patimilor, dă-ne putere să rezistăm în el. Ca, sub stindardul Crucii Tale, să ducem lupta cea bună, privind la Tine, Dătătorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Care prin Cruce neai întemeiat mântuirea şi ne-ai dat viaţă.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Fragment din cartea "Deşteaptă-te, cel ce dormi", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Deşteaptă-te, cel ce dormi"
-
Despatimirea - de la etica la fiintialitate - Ieromonah Teofan Mada
Publicat in : Religie -
Despatimirea
Publicat in : Credinta -
Nepatimirea
Publicat in : Credinta -
Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.