Cumpatarea si starea mistica

Cumpatarea si starea mistica Mareste imaginea.

Viata mistică impresionează prin echilibrul său perfect, căci ea îşi potoleşte setea la izvorul liturgic, fiind călăuzită de dogmă. Spre deosebire de orice sensibilitate romantică afectată, de orice "muzică interioară", de orice psihologism, ea este prin esenţă cumpătată, dezgolită şi foarte puţin emoţională. "Patima sa nepatimitoare" îndepărtează fără cruţare orice fenomen vizual sau senzitiv, exclude orice curiozitate. Chiar şi extazul, socotit de obicei ca un semn al stării mistice, "este o îndeletnicire a novicilor, si nu a celor desăvârşiţi", spune Sfântul Simeon. "Dacă vedeţi că un tânăr urcă din voinţa sa proprie în cer, apucati-l de picioare şi aruncati-l pe pământ, pentru că aceasta nu-i foloseşte la nimic". Facerea de minuni, lama miraculorurn, nu este acţiunea spiritului, ci a psihicului, spune îoan din Licopolis.

Cei iniţiaţi obişnuiesc să-i sfătuiască astfel pe ucenci: "Dacă ti se arată un înger, fugi de vederea lui, smereşte-te şi spune: "Nu sunt vrednic să te vădi". Iar Satanei care a luat chipul lui Hristos, un monah îi zice: "Nu vreau sa-L văd pe Hristos aici, ci în altă parte, în viata viitoare". Sfântul Nil Sinaitul sfătuieşte astfel: "Nu te sili să descoperi, în timpul rugăciunii, vreun chip sau figură, ci fii nematerial în prezenţa Celui nematerial".

Aceste apariţii sunt rare, vin totdeauna ca un har şi întrec rezistenţa instinctivă a misticilor. Viziuni ale luminii necreate, luminozitate a trupului şi uşurare a lui până la levitatie, dar nici o rană sângerândă, nici o evlavie sensibilă. Icoana, în sobrietatea sa care merge până la o oarecare uscăciune şi suprimă senzualul prin trupuri alungite şi figuri intenţionat colorate închis, face imposibilă, prin această învăţătură foarte pătrunzătoare, orice trăsătură cât de mică dc erotism mistic.

Un fapt extrem de semnificativ: smerenia ortodoxă nu cunoaşte stigmatele. Orice imitare a Patimilor, orice dramatizare a firii omeneşti suferinde a lui Hristos, orice dolorism rămân absolut străine spiritualităţii răsăritene. Aceasta contemplă în omenitatea lui Hristos pe arhetipul său, iar în elevaţia mistică, nu este vorba să imite cineva pe Hristos, ci să devină hristofor, să manifeste slava Sa: "Faţa Ta străluceşte în sfinţii Tăi". Tot aşa, Răsăritul nu va venera în cruce lemnul chinurilor, ci arborele vieţii din rai, care a înverzit iarăşi în mijlocul acestei lumi. Crucea cea purtătoare de biruinţă, care-i semnul victoriei, deoarece cuprinde în braţele ei lumea întreagă, sfărâmă porţile iadului. Experienţa cea mai nemijlocită a Celui transfigurat şi înviat produce o tresărire de bucurie pascală, mai mult decât aşteptarea sau speranţa.

Răsăritul nu cunoaşte aceie mărturisiri, memorii sau autobiografii ale misticilor, atât de preţuite în Apus. Este o netă deosebire de tonalitate. Privirea nu se opreşte niciodată la omenitatea suferindă a iui Hristos, ci pătrunde dincolo de vălul kenotic. Apusul are cultul mistic ai crucii şi al Sfintei Inimi, pe când Răsăritul are mistica mormântului pecetluit, de unde răsare viata veşnică. De aceea aspectul tragic al nopţilor mistice, al nopţii simţurilor este prea puţin cultivat in Răsărit; aici nu întâlnim decât lepădarea totală a ceea ce este pur omenesc, iar aceasta constituie începutul ştiinţei ascetice. Este noaptea ascetică, şi nu mistică, ea este dezbrăcată de orice element emotiv al rănilor. Mai mult, orice gingăşie şi melancolie a unirii îndurnnezeitoare sunt foarte mult atenuate.

Teognozia are întâietate faţă de eros, dar această teognozie este negrăită, pentru că iubirea însăşi este cognitivă, cunoaşterea şi iubirea coincid, mintea şi inima ajung sinonime. Dar limbajul misticilor, în putinele scrieri pe care ni le-au lăsat, este cu totul deosebit de cel al teologilor. Misticii vorbesc în termeni care denotă numai experienţa şi comuniunea. Este aproape imposibil să-i transpunem intr-un sistem logic. Astfel, pe de o parte: Dumnezeu este creatorul iar sufletul este creatură şi nu există nimic comun între cei doi; iar pe de alta: "Cel ce participă la energia divină ajunge el însuşi, intr-un fel, lumină". Sfântul Grigorie Palama poate, astfel, să stabilească principiul că:
"Trebuie să afirmăm amândouă lucrurile deodată şi să păstrăm şi antinomia lor ca un criteriu al evlaviei".

Se vede bine că starea mistică este o depăşire a însăşi condiţiei de creatură. Dumnezeu este mai intim omului decât îşi este omul însuşi, iar vieţuirea în dumnezeiesc este. intr-un mod suprafiresc, mai firească omului decât vieţuirea ir. omenesc, lr.tr-un om botezat. Hristos este un fapt lăuntric. Este experienţa antinomică a neantului şi a fiinţei absolute; fără să suprime hiatusul prăpastiei ontologice, Fiinţa îl umple cu prezenţa Sa: "Sunt om prin firea mea, însă dumnezeu prin har"; o fiinţă vine din neant şi trăieşte condiţiile vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu nanscende propria Sa transcendentă: "El vine pe neaşteptate şi, fără amestecare, Se amestecă cu mine... Mâinile mele sunt mâinile unui nefericit, dar când mise mâna, mâna mea este Hristos întreg". Această pogorâre, această pa rusie în suflet a lui Hristos formează sufletul nostru după chipul Său: "Dacă iu eşti curat, cerul este în tine, în lăuntrui tău vei vedea lumina, îngerii şi pe Demnul însuşi”. Sfântul loan Damaschin numeşte acest lucru: "Ceea ce este potrivnic firii se întoarce la ceea ce ii este propriu".

Paul Evdokimov

Fragment din cartea "Ortodoxia", Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Romane
 

Pe aceeaşi temă

08 Mai 2020

Vizualizari: 446

Voteaza:

Cumpatarea si starea mistica 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE