De cele mai multe ori cultura și credința au fost prezentate ca două realități divergente, care nu au nimic în comun, ba chiar se contrazic reciproc.

Cultura este rodul spiritului uman creator, cu rol important în educarea și formarea omului din perspectivă socială sau, mai simplu spus, în „umanizarea” omului.

Curăția inimii și simplitatea nu sunt sinonime cu naivitatea sau cu necunoașterea. Sfinții și Părinții bisericești au avut o cultură a Duhului, dar și cunoștințe din vastul patrimoniu cultural al umanității.

Pentru că este impropriu și nefiresc să credem că cei care cunoașteau, prin descoperire, Tainele negrăite ale lui Dumnezeu, erau „neștiutori” în cele ce aparțin culturii omului.

Din contră, le știau chiar mai bine decât învățații și înțelepții lumii, spre folosul mântuirii sufletului, pentru că înlăuntrul lor lucra harul înțelepciunii dumnezeiești.

Există suficiente exemple de Părinți luminați, care aveau cunoștințe de medicină, fizică, astronomie, psihologie, filosofie etc., cu toate că unii dintre ei nu au studiat aceste domenii. Și vorbeau cu ușurință și chiar povățuiau pentru rezolvarea unor probleme tehnice, medicale etc.

Și nu le-a afectat cu nimic credința în Dumnezeu. Pentru că adevărata cunoaștere este cea care conduce la Dumnezeu, altfel efortul cunoașterii și-ar pierde sensul.

Pentru unii cultura este un „baubau”, de care nu trebuie să te apropii deoarece îți face rău. Astfel de opinii încearcă să justifice mai degrabă incultura, lenea sau dezinteresul față de roadele spiritului omenesc, atitudine specifică și celor care se „ascund” într-un fel după „credința” în Dumnezeu și care nu cunosc și nu trăiesc potrivit învățăturii Sf. Biserici.

Să nu uităm că au fost Sfinți Părinți care cunoșteau foarte bine cultura greacă din acea perioadă, întrucât era necesar ca adevărurile de credință să poată fi exprimate folosind limba unei culturi puternice, cu un vocabular bogat, adaptat ulterior mesajului creștinesc. De altfel, filosofia și psihologia patristică sunt și acum domenii de referință pentru întreaga cultură contemporană.

Cei care au o credință lucrătoare sunt deopotrivă cultivați și în cele duhovnicești, precum și în cele specifice lumii în care trăim, fiecare după darul și osteneala lui.

Cu ceva vreme în urmă, oamenii nu știau multă carte, totuși ei aveau credință și simplitate. Și pentru că aveau smerenie și râvnă în lucrarea duhovnicească, primeau iluminare de la Dumnezeu.

Astăzi, deși cunoștințele și cărțile sunt tot mai multe, credința oamenilor s-a împuținat, iar sufletul s-a umplut de îndoieli și de semne de întrebare.

Cultura și credința nu sunt antagoniste, fiecare se manifestă la nivele de cunoaștere și de trăire care se întrepătrund, astfel că, în mod normal, ele ar trebui să conlucreze.

Problema e mereu aceeași: subiectul uman. Omul care, în lipsa harului Sf. Duh, rupe mereu întregul în nenumărate părți divergente și sabotează din fașă orice inițiativă de comunicare și comuniune.

Același om, căruia îi este imposibil să refacă, „ruptura” cauzată de căderea în păcat, dintre minte și inimă, viața contemplativă și viața practică, dintre spirit și materie.

Pentru că lipsește temelia și „liantul” care să țină laolaltă orice lucrare: Duhul Smereniei și al Iubirii. Fără aceste daruri ale lui Dumnezeu nu se poate construi nimic care să dureze.

Prin ea însăși, cultura nu este mântuitoare, dar ne ajută să exprimăm coerent și unitar propriile gânduri și învățăturile de credință, într-un mod mai apropiat de specificul vremurilor noastre.

Cultura personală ne ajută să transmitem adevăruri „de când lumea și pământul”, să le reactualizăm permanent potrivit contextului actual, pentru ca ele să nu fie uitate sau înlocuite cu învățături deformate.

Expresiile inovatoare, care păstrează adevărul „neafectat”, reușesc să dea mesajului transmis prospețime, pentru a fi mai ușor receptat și înțeles.

Puterea cuvântului vine însă din întruparea și din trăirea Adevărului. Niciun om nu poate aduce ceva în plus Adevărului, dovadă că de cele mai multe ori ne cităm unii pe alții, încercând, prin combinații de cuvinte inspirate, să salvăm aparențele, ca subiectul să pară cât mai nou, deși totul a fost rostit cu mult înaintea noastră. Doar punem o „amprentă” personală asupra a ceea ce deja s-a mai spus într-un fel sau altul.

Pe bună dreptate, scriitorul Andrei Pleșu afirma că, în general, cultura nu ne ajută în situațiile limită. Adică treci prin momente dificile în viață și constați cu stupoare că tot ce ai citit nu poate să-ți ofere niciun sprijin sau o soluție practică pentru a ieși din impas.

Apoi, cultura nu ne eliberează de păcate și de vicii, nici nu ne face mai buni, așa cum cred unii.

Ca dovadă, iată că există nenumărați oameni de cultură admirabili prin cunoștințele lor, dar pe care, omenește vorbind, nu dai doi bani. E plină lumea de „lepre cultivate” și de „autorități intelectuale” lipsite de probitate și de integritate morală.

Măreția cugetării întru Hristos sau a avea „gândul lui Hristos” (I Co. 2, 16), e că poți urca „muntele cunoașterii” fără a avea neapărată nevoie de Platon, de Aristotel, de Freud etc.

Cel care a „cucerit” pacea lui Hristos, nu se mai gândește să schimbe lumea, să mute din loc munții, și îi este indiferent dacă ajunge în vârful muntelui sau dacă rămâne la poalele lui.

Acest dor de Lumină, Lumină care ni se împărtășește prin Sfintele Taine ale Bisericii, poate preface oricând muntele în piatră, și piatra în munte.

Chiar dacă piatra nu e munte,
i se-aseamănă în duhul ei,
și poate face prin lucrare,
să-i fie muntelui temei;
nu de putere sau de măreție,
ci de adâncă, tainică mărturisire,
suind în dorul de lumină,
smerit,
mai sus de piscul lui semeț.

Pentru că Iisus Hristos este Lumina cea adevărată care luminează pretutindeni și pe tot omul ce vine în lume (In. 1, 9).

Aceasta este adevărata cunoaștere care „transfigurează”, ca împărtășire de Lumina Adevărului, prin care omul înaintează, tot mai mult, pe calea asemănării cu Dumnezeu.

Este lumina cunoașterii prin credință, care nu contrazice cultura, ambele fiind străbătute de fiorul și de tensiunea căutării. Pur și simplu o direcționează pe verticală, îi dă un sens, o deschidere spre un Absolut Ființial.

Astfel, dintr-o cultură „încruntată”, plină de interogații și de termeni pretențioși, aflată într-un zbucium permanent, ea devine „senină”, pentru că omul descoperă tainice legături cu ceea ce ESTE, dincolo de orizontul limitat al realității materiale și a unei vieți pământești care se termină pentru toți, la un anumit ceas, într-o anume zi.

„Confiscată” oarecum de anumite elite, gravitând într-un spațiu restrâns, cultura lumii mai atinge uneori tangențial inima celor „simpli”, și descoperă, prin sentimentul neputinței și al relativității, nevoia de Ceva mai presus de noi.

Și fără să știm cum, și după măsura sincerității fiecăruia, știința lumii ne conduce, pas cu pas, până la ușa Sfintei Biserici, de unde începe cultura Duhului, a Vieții.

Permanenta agitaţie și neliniște, specifice epocii noastre, o epocă a „dopajului” informaţional şi a destructurării prin simţuri, nu înseamnă viaţă.

Viața, ca trăire și cunoaştere, este împărtășire continuă de prezenţa lui Dumnezeu, ardere nemistuită întru Duhul Sfânt, în desăvârşita tăcere a minţii şi a simţurilor.

Și dacă nu am înţeles mai nimic din cultura Cuvântului, puţin vom înţelege din cultura Duhului și din tăcerea lucrătoare!

Sorin Lungu

• Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
  Publicat in : Sfantul Maxim Marturisitorul
• Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii
  Publicat in : Dogma
• Cunoasterea lui Dumnezeu
  Publicat in : Cunoasterea
• Cunoasterea lui Dumnezeu si sanatatea sufleteasca
  Publicat in : Sanatate si stiinta